Vedi Roma e poi muori

Italienii nu cred că ar trebui să se refere la Napoli în faimoasa zicală Vedi Neapole e puoi muori, ci la Roma. Roma, pe lângă asemănările cu Bucureştiul (încins şi prafuit, plin de gropi şi aglomerat, murdar şi împuţit) are o grămadă de deosebiri : de pe vremea Romei clasice, aici se îngrămădesc, se adună splendori ale artei : pictură, sculptură, arhitectură, spre deosebire de plăcintele de beton sau viloanţele de prost gust ţopârlan de pe la noi.

Deşi mi s-a părut mai mult decât evidentă folosirea artei în scopuri politice (de exemplu la Fori Traiani, San Pietro sau Pallazzo degli Uffizzi la Florenţa), ca dovadă a potenţei financiare a stăpânului politic dar şi ca o modalitate a acestuia de a-şi „cumpăra” nemurirea prin asociere cu opere de artă nemuritoare (cazul papilor Iulius al II-lea sau al lui Lorenzo Magnificul), mi se pare salutară o astfel de folosire a puterii politice sau financiare, decât ţopârlănismele lui Bălălău sau ale maneliştilor îmbogăţiţi peste noapte din Romanielica, care s-au îmbogăţit dar nu s-au boierit (şi, judecând după cum se comportă, au nevoie de cel puţin cinci generaţii până a ajunge la boierie).

Despre Roma nu vă zic decât că este un  oraş fără pereche, care trebuie musai văzut, gustat, admirat de orice om care vrea să fie împlinit. Că ar putea fi vizitat într-o lună sau un an, nu în câteva zile cât am stat noi. Că numai Musei Vaticani necesită o săptămână pentru a fi vizitat, nu ca noi, pe repede-înainte în câteva ore. Însă vreau să vă zic că la Roma, la catedrală la San Pietro, mi-am depăşit nişte limite :  limite fizice, că am reuşit să urc până pe cupolă cele 550 de trepte, cu rucsacul în spate şi copilul în braţe, pe scările în melc, dar şi limite psihice (claustrofobia mi-a provocat atacuri de panică în spaţiul superstrâmt de pe scara îngustă iar răul de înălţime, o dată ajuns sus pe cupolă la San Pietro, a reprezentat provocarea supremă).  

Nu de puţine ori am auzit întrebarea retorică : oare câţi ani trebuie să stea tehnologia şi dezvoltarea materială a Vestului în loc, ca să le ajungem şi noi, românii, din urmă? 20 de ani, ziceau unii. 50 de ani, ziceau alţii. Dar dacă cu partea materială este greu, cu partea artistic-spirituală este şi mai greu : până să ajungem noi la nivelul la care se află arta şi arhitectura în Italia, ne trebuie sute de ani. Câteva sute, după estimarea mea.

De aceea, din cauza bugetului calic alocat educaţiei şi culturii, Bok şi Băsescu trebuie să-şi dea demisia!