Caeterum autem censeo Băsescum delendum esse!

Indiferent despre ce vorbea în Senatul roman, Cato cel Bătrân, in exitu orationis, invariabil rostea un dicton : „Caeterum censeo Carthaginem esse delenda” (într-o traducere aproximativă : cu atât mai mult, Cartagina să fie distrusă! ), fără să importe că discursul se referise la cultura grâului, la negoţul Romei cu străinii sau la libertăţile femeilor. Cato a repetat de atât de multe ori această sentinţă, încât toată urbea romană i-a înţeles importanţa şi a făcut din raderea de pe faţa pământului a oraşului-rival Cartagina un obiectiv imuabil de politică externă, pe care l-a urmărit şi l-a împlinit.

Cato Maior reprezenta pentru lumea romană de atunci o întruchipare a moravurilor curate şi austere ale părinţilor fondatori ai Romei. Cele trei mari virtuţi ale lui (parcimonia, duritia et industria) reprezentau pentru lumea Romei clasice, din perioada republicii, o reîntoarcere la puritatea moravurilor ad urbe condita, un prilej de a repune moravurile decăzute ale epocii inapoi la standardele austere ale părinţilor fondatori.  

Eu nu, să nu vă imaginaţi că mă cred Cato cenzorul. Nu am nici pe departe nimic din zgârcenia, austeritatea şi hărnicia sau înaltul simţ moral cu care posteritatea şi-l aminteşte pe Cato. Ideea asta cu Cato şi Cartagina nici măcar nu este originală, nu îmi aparţine, autorul îl găsiţi aici.

Însă vă propun, ca şi Cato, o reîntoarcere la moravurile ad urbe condita, în cazul României postdecembriste la idealurile pentru care am ieşit în stradă la Revoluţie. La idealurile şi aspiraţiile care au dărâmat unul dintre cele mai autoritare şi sinistre regimuri autoritare comuniste. La idealurile care au animat Piaţa Universităţii şi celebrul balcon. La Golaniadă. La punctul 8 de la Timişoara. La Corneliu Coposu şi ce a reprezentat el pentru mulţi dintre noi. La idealul şi aspiraţia legitimă pentru o democraţie autentică şi o clasă politică cu onoare şi cuvânt.

Au murit oameni la Revoluţie ca să scăpăm de comunism şi comunişti, de securitate şi de securişti, pentru a fi acum conduşi de un comunist cum este Flatulens, un pupincurist ceauşist, un securist de comerţ exterior, cu dosar de ofiţer Secu în toată regula. Caeterum censeo Băsescum delendum esse!

Am ieşit în piaţa Universităţii, am protestat contra Revoluţiei furate de FSN. Acum ne conduce un FSN-ist de frunte.Caeterum censeo Băsescum delendum esse!

Am crezut în punctul 8 al proclamaţiei de la Timişoara ca într-un panaceu vindecător de cancerul comunist, ca acum să ne trezim conduşi de un comunist securist din comerţul exterior. Caeterum censeo Băsescum delendum esse!

Am crezut alături de Monseniorul Coposu că în politica românească există loc şi pentru onoare, verticalitate, probitate. Şi a apărut Băsescu, care ne-a arătat arta de a face din minciună, perfidie, impostură condiţia necesară pentru a prosti atâta lume şi de a-i învrăjbi pe români unii contra celorlalţi. Caeterum censeo Băsescum delendum esse!

Băsescu se aseamănă cu regele Midas din antichitate, numai că ce atinge el nu se transformă în aur, ci în căcat. A fost în repetate rânduri Ministrul Transporturilor, astfel încât infrastructura de transporturi din România este cea mai înapoiată din UE. S-a implicat în privatizarea flotei aşa de eficient, că flota României s-a topit de cică nu îi dau nici DNA nici Înalta Curte de urmă. A fost membru în guvernul Ciorbea pe care l-a distrus. La Primăria Capitalei a făcut un rahat mare, cel mai cu moţ rahat fiind retrocedările pe Legea 10 (nu mă porniţi pe acest subiect …). Până şi Pleşu, Liiceanu sau Patapievici s-au umplut de rahat după ce i-a atins Fermecătorul cu vreo dregătorie sau prin simpla juxtapunere cu acesta. Caeterum censeo Băsescum delendum esse!

Am ieşit în stradă la Revoluţie ca să scăpăm pe veci de sinistra Elena, doctor docent şi savanta de renume, ajunsă acolo doar pentru că era nevasta cârmaciului. Pentru ca azi să o vedem din nou pe Elena cârmaciului, despre care se poate spune fără doar şi poate că are o relaţie „controversată” cu preşedintele, cea care se declară propria sa admiratoare, ajunsă mare doctorand şi conferenţiar. Caeterum censeo Băsescum delendum esse!

La Revoluţie am tratat progeniturile de nomenclaturişti, precum prinţişorul Nicuşor, care nu aveau alte merite decât că sunt copii lu’ tata şi mama, aşa cum merită, şi anume cu flegme-n ochi. Azi însă i-am conferit agramatei EBa fotoliul de europarlamentar şi nu o flegmă-n ochi cum merită. Caeterum censeo Băsescum delendum esse!

La Revoluţie unii au murit pentru ca apucăturile totalitariste, autocratice sau dictatoriale, ziceţi-le cum veţi pofti, să nu mai revin vreodată şi România să fie o ţară a românilor şi pentru români. Azi Fermecătoru’ controlează Guvernul, Parlamentul, DNA, serviciile secrete, nenumărate instituţii, comitete şi comiţii. Şi nimeni nu mai vede asemănarea dintre ce trăim acum cu autocraţia şi dictatura eliminate la Revoluţie. Caeterum censeo Băsescum delendum esse!

Ce este cel mai rău este că ne-am blazat cu „Deh, aşa e în România” sau ne-am pierdut reperul principiului, fiind inundaţi de ştachete aproximative gen „Las-o-aşa că merge aşa, ne-am obişnuit cu ea”. Nu. Aşa nu merge. Categoric nu. Iar frazele „Dar pe cine să punem în loc, că n-avem pe cine?” sunt false. În lipsă de repere din troglodita noastră clasă politică, putem face recurs la memoria Monseniorului Coposu. Şi veţi vedea că vom găsi oameni de pus în locul troglodiţilor de azi. Caeterum censeo Băsescum delendum esse!

Voi repeta fraza „Caeterum censeo Băsescum deledum esse!” în orice post pe blog, în orice e-mail, în speranţa că destinatarii mesajului vor înţelege de ce s-a murit la Revoluţie şi unde am ajuns la douăzeci de ani după. Cred cu tărie că, atâta vreme cât nu vom fi înlăturat cancerul Băsescu, cu metastazele Boc, Udrea, Ridzi, Hoară, etc., cancer care are puterea de a distruge repere intelectuale precum Pleşu sau Liiceanu, România nu va putea progresa, la fel cum nici Roma nu a ajuns la splendoarea pe care i-o ştim decât după raderea de pe faţa pământului a Cartaginei. Caeterum censeo Băsescum delendum esse!

Asociaţia Clienţilor Băncilor din România

Asociaţia Clienţilor Băncilor din România are blog de mult, din februarie 2009, unde analizează în toate felurile abuzurile activităţii bancare din România. Dacă vă interesează să vedeţi care sunt plângerile clienţilor băncilor locale la adresa practicilor bancare abuzive, luaţi de vă interesaţi pe http://acbdr.wordpress.com/

Eu i-am trecut deja în blog-roll şi la „favuride”, o să mai auzim despre ei.

Aaa, mai voiam să vă aduc la cunoştinţă că, pe lângă miştoul de zile mari pe care îl face Dan Popa pe blogul lui la adresa BRD, referitor la nesimţirea şi cinismul cu care BRD NU aplică OUG 50/2010, lăsând în acelaşi timp impresia că o aplică, am mai găsit un site al clienţilor păcăliţi de BCR, cea mai mare maimuţă de pe craca bancherilor în România, unde oamenii schimbă idei şi opinii despre ascuţirea luptei de clasă cu duşmanul Erste, pe adresa :

http://www.creditbcr.ro/forum/

Băieţi, e de rău, da’ rău de tot, s-a ascuţit lupta de clasă între consumatorul proletar şi exploatatorul bancher !! Acest război a luat valenţe de sport de masă. ANPC se dă acum cu cel puternic (UE dar şi consumatorii proşti, da’ mulţi). BNR nu poate alege decât o singură tabără, respectiv cea a învingătorilor, dacă nu vrea să iasă şifonată rău din scandalul ăsta care se amplifică. Cică plouă cu ameninţări articulate, cu subiect şi predicat, cu destituirea lui Cerbulescu de la ANPC dinspre BNR, dar toate ricoşează de teama procedurii de infringement, având în vedere ca OUG 50/2010 transpune Directiva CE 48/2008. BNR pare tot mai emasculată în ultima vreme, tocmai din pricină că pare a nu înţelege din ce parte bate vântul.

Traian Fermecătoru’ loveşte din nou (eveniment pugilistic cu Fâs-Frumos)

Vuieşte presa despre noua aventură pugilistică a Fermecătorului, cu Trăiănel pe post de Rocky Balboa şi avocatul Chitic pe post de sac de box ţinut bine de dulapii cu muşchi ai SPP ca nu cumva să riposteze. Din păcate, nu există alte probe decât declaraţia victimei şi a soţiei sale, fără presă şi fără martori, deoarece toată lumea care mai era de faţă a căzut în balta laşităţii şi a amneziei când văzură despre ce zmardoi este vorba.

Aşa fiind, stai şi te întrebi : este adevărat au ba? Că, deh, orice afirmaţie sau pretenţie trebuie, juridiceşte vorbind, probată iar aici cu probele stăm mai subţire ca la alte evenimente pugilistice anterioare ale Fermecătorului.

Eu unul personal tind să cred că incidentul a avut loc exact aşa cum l-a descris victima, iar asta din câteva motive :

1. Criminologic vorbind, din punctul de vedere al trecerii la act, Fermecătoru’ a acţionat exact în aceleaşi condiţii de iritare (victima îl irita) şi de superioritate fizică faţă de victimă. Fermecătoru’ este tipul ăla de zmardoi, dacă aţi observat, care este viteaz numai când victima este mai slabă decât el sau când are spatele asigurat, altfel este de o frică şi de o laşitate rar întâlnită. Amintiţi-vă că Pinocchio a fost zmardoi la Selgros cu o femeie ziarist pe care a tâlhărit-o de telefonul mobil, la mitingul cel celebru cu un copil – adică cu persoane care nu ripostează. La fel şi acum : dulapii de muşchi ai SPP, care l-au imobilizat pe Chitic pe durata administrării admonestării pugilistice prezidenţiale, i-au dat Fermecătorului senzaţia de zmardoi şi Fâs-Frumos. Nu o să îl vedeţi niciodată pe Fermecătoru’ zmardoi cu Sarko sau cu Merkel sau cu Obama, nu, ăstora le suge ciorapii şi face sluj în faţa lor cu un servilism pe măsura dispreţului şi ignorării cu care îl tratează aceştia pe marele zmardoi de Românica.

2. Alt motiv pentru care cred că Fermecătoru’ chiar l-a lovit pe omul ăla este dat de discrepanţele dintre declaraţia de presă a SPP (care a zis că nu s-a petrecut absolut nimic) şi cea târzie a Administraţiei Prezidenţiale (care zice că ceva tot s-a petrecut, prezidentul a fost ultragiat, dar el nu a pugilit pe nimeni, să-ţi fie ruşine, Dinu Patriciu).

3. Ce mă convinge ăl mai tare că evenimentul este adevărat este reacţia presei portocacalii. Hotnews, prin „artileria grea”, reprezentată de Dan Tapalagă, au aplicat tactica patentată : play the man, not the ball, adică discreditaţi persoana avocatului Chitic ca să se distragă atenţia de la faptă, şi anume  de la evenimentul pugilistic. Plus că am văzut comentariile gen „Băse, Băse, te iubim, că ca tine nu găsim” sau „Bine i-a făcut” postate de aplaudaci angajaţi şi plătiţi să identifice site-urile care relatau evenimentul pugilistic şi să posteze comentarii favorabile.

Concluzia este, din păcate, tristă : dacă cel pus să vegheze la respectul constituţiei şi legii în România este un infractor care tâlhăreşte ziarişti, bate copii şi altoieşte avocaţi, insultă şi minte fără ruşine, România are o problemă de toleranţă excesivă, nesănătoasă şi contraproductivă faţă de aceşti politicieni de mâna a cincea, zmardoii lu’ peşte. Totodată, societatea civilă care trebuia să clocotească este sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire. O declarăm nulă. Iar de instituţii precum Parchetul, care trebuiau să se autosesizeze, cel puţin în cazul infracţiunilor documentate video, nu mai am ce zice, falimentul lor instituţional este incredibil. Plus că dacă vă riscaţi să vă plimbaţi prin locurile pe unde troscăneşte Fermecătoru’, riscaţi în orice clipă să furaţi şi voi vreo carabă prezidenţială peste bot, aşa, ca să nu uitaţi cine e stăpân pe Romania!

PS : În premieră, blogul meu a fost vizitat de un aplaudac, un oranjgutan plătit care a început să posteze limbi portocacalii în curul Fermecătorului. Mă simt onorat, intru în lumea bună. Mă aştept însă  la atacuri informatice, aşa că citiţi-mă cât puteţi …

Noul Cod de Procedură Civilă – Conflictul de legi de procedură în timp. Ultraactivitatea legii vechi

Una dintre opţiunile legislative cele mai diferite de vechiul cod, care frapează de la prima lectură a noului Cod de procedură civilă (NCPC) şi care m-a luat şi pe mine de nas aşa de tare că m-am hotărât să scriu pe această temă, este legată de soluţionarea conflictului de legi în timp.

Legiuitorul nostru a optat, în cazul NCPC (art. 24) ca legea de procedură nouă să se aplice numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare, spre deosebire de vechiul art. 725, alin. 1 CPC care consacra legislativ soluţia opusă, respectiv că legea nouă se aplică, de la intrarea ei în vigoare, şi proceselor şi executărilor silite începute sub legea veche. La fel, în cazul în care legea nouă schimbă competenţa instanţelor, în caz de casare cu retrimitere, procesele vor fi judecate în baza normelor referitoare la competenţă de la data începerii procesului (art. 25, alin. 2 NCPC), spre deosebire de soluţia diametral diferită existentă de lege lata, respectiv în art. 725, alin. 2 CPC.

Cea mai spectaculoasă modificare rezidă în legea aplicabilă hotărârilor. Astfel, potrivit reglementării actuale (art. 725, alin. 4 CPC) hotărârile sunt supuse căilor de atac şi termenelor prevăzute de legea sub imperiul căreia au fost pronunţate, neavând nici o relevanţă data începerii pricesului, pe când în noua reglementare s-a optat pentru o soluţie radical diferită, cuprinsă în art. 27 NCPC, potrivit cu care hotărârile sunt supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.

Reglementarea cea mai năstruşnică în NCPC este în materie de probaţiune. Astfel, potrivit art. 26, alin. 1 NCPC, admisibilitatea şi puterea doveditoare a probelor şi prezumţiilor legale sunt guvernate de legea în vigoare la data producerii faptelor juridice care fac obiectul probaţiunii. În concluzie, este foarte posibil, ba chiar probabil ca pentru acte şi fapte juridice înscrise în CF din Ardeal să aplicăm în 2012 Legea LX din 1881 sau Legea 115/1938 sau, de ce nu, legile de pe vremea Mariei Tereza, că doar atunci au început înscrierile în CF în Ardeal (mă refer la înscrierea de CF ca obiect al probaţiunii). Mai mult, dacă invoci o joncţiune de posesii începută înainte de 1950 (perfect posibil şi verosimil), ai putea să ceri proba cu jurământul… Dar nu, deoarece potrivit art. 26 (2) NCPC, administrarea probelor se face potrivit legii în vigoare la data administrării lor, deci proba cu jurământul, deşi admisibilă, nu poate fi administrată din lipsa prevederilor aferente acestui mijloc de probă, eliminat încă din 1950, din legea de procedură nouă, de la data administrării probei. Deci conflict irezolvabil de legi de procedură.

Eu mi-am muncit mintea întrebându-mă : oare ce demon le-a întunecat minţile celor din MJ de au susţinut o astfel de rezolvare a conflictului de legi în timp? Pentru că alegerea ca soluţie a ultraactivităţii legii vechi va naşte conflicte de legi în timp care vor tinde spre eternizare, mai ales cu regula aia idioată foc de la probaţiune. Totodată, vom avea probleme cu cunoaşterea şi aplicarea Legii LX din 1881 (eu recunosc că nu i-am văzut vreodată textul şi vă conjur pe voi, dacă îl aveţi sau ştiţi unde se găseşte, să vă milostiviţi şi de mine şi să mă scoateţi din ignoranţă şi suferinţă).

La sfârşit am înţeles : cei de la MJ au dorit să transpună în practică principiul procesului predictibil (art. 6 NCPC), astfel ca tot procesul să fie circumscris d.p.d.v. procedural legii în vigoare la data la care începe procesul, deci previzibil ab initio (PS : data începerii procesului este o noţiune neclară în NCPC; este cumva data demarării procedurii prealabile, dacă aceasta este obligatorie (art. 188 NCPC), sau data înregistrării la instanţă a cererii introductive de instanţă (art. 194 NCPC)? Sau data complinirii lipsurilor cererii introductive? Sau primul termen de judecată contencioasă, în condiţii de contradictorialitate autentică, fixat administrativ de judecător potrivit art. 196 NCPC?

Lucrurile nu sunt cu nimic mai clare cu data de începere a executării silite. Executarea silită începe la data cererii de învestire cu formulă executorie a titlului (art. 630 NCPC) sau la data cererii de executare silită (art. 654 NCPC), la data înregistrării cererii de executare silită la organul de executare (art. 655 NCPC) sau la data înregistrării la instanţă a cererii de încuviinţare a executării silite (art. 656 NCPC) sau la data încheierii de încuviinţare a executării silite?

Este bună predictibilitatea asta a procesului, dar şapte legi diferite de procedură concomitente pot genera diferenţe de tratament juridic semnificative şi nejustificate între justiţiabili (adică discriminare), în funcţie de data introducerii cererii sau intervenirii sau nu a vreunei casări cu retrimitere, plus că va genera ‘jde mii de conflicte de legi în timp. Bieţii de judecători, vor trebui să judece cu şapte-opt coduri de procedură civilă pe masă (codul în vigoare de la … până la …, apoi codul în vigoare din .. până în …, etc.). Mai adăugaţi şi vreo neconstituţionalitate constatată ex nunc de CCR şi borşul de legi va fi complet. Să vedeţi voi ce practică judiciară vom avea …

La final, m-a amuzat dispoziţia finală cuprinsă în art. 1119 NCPC, potrivit cu care NCPC va intra în vigoare la data (singular!!! s.n.) prevăzută de legea pentru punerea în aplicare a acestuia. Că acest cod va intra în vigoare succesiv, la mai multe date distincte, este evident, logic şi la mintea cocoşului,  până şi pentru un student în drept de anul I. Dar nu este la fel de evident şi pentru comisia de redactare a NCPC şi specialiştii de la MJ.

La atâtea nelămuriri ale mele poate aveţi domniile voastre răspunsuri, ca jurişti luminaţi şi informaţi ce vă aflaţi.

De ce prostul nu are niciodată dubii

„- Numai idioţii n-au nici o îndoială.

– Sunteţi sigur?

– Absolut sigur!”

(Belinda Cannone – Triumful prostiei)

Ani de zile mi-am chinuit neuronul solitar şi plictisit de neuz din scăfârlie cu o întrebare : oare muzica clasică, atât de dragă mie, este sau nu este mai presus decât oricare alta, fiind doar o expresie a manierismului sistematizat în artă? Oare vocea de cap (a sopranei, tenorului etc.) este cu adevărat frumoasă sau este doar un joc secund, o reprezentare sau un cod acceptat pentru ceea ce credem noi că ar fi frumos? Oare bunica de la ţară, cu înţelepciunea şi bunul-simţ ţărănesc, neaoş, nu avea ea motivele ei să strâmbe discret din nas când o auzea pe Callas zbierând „Suicidio!”, ea preferând de la mare distanţă pe Ioana Radu, cu vocea ei potolită şi calmă, acestei manifestări de artă isterică şi zăludă?

Deci întrebarea care rămâne ar fi : merită oare efortul să îţi cultivi urechea şi creierul să decripteze „marea” muzică, în special muzica de operă? Merită să îţi rupi urechile-n cinşpe încercând să dai de urma melodiei continue şi armoniei bine ascunse de Wagner, cu Brunhildele şi Valkyriile lui, din Inelul Nibelungilor, ciclu de opere care durează peste 24 ore? Eu tindeam să zic că da,  dar pe lumea asta părerile pot fi aşa de împărţite …

Acum ceva timp am avut ocazia să intru în posesia Magnificatului de Bach în mi bemol BWV 243a (este identic cu Magnificat BWV 243 în re minor, numai că acesta din urmă este mai cunoscut). Însă, spre surpriza mea totală, Magnificatul  în mi bemol nu era executat de soprane şi altiste, ci de copii de cor (probabil a fost executat în altarul vreunei biserici catolice, unde nu are voie să pătrundă ‘parte femeiască’, ca şi la ortodocşi de altfel, aşa că au apelat la băieţi de cor).

Dar făcând comparaţia între vocea de copil, chiar aşa necoaptă cum e ea, cu vocea de soprană, am înţeles că vocea de cap este cea mai apropiată aproximare a clinchetului vocii cristaline şi pure de copil, care este aşa de aproape de vocea îngerilor. Astfel că „mierea de clopotniţă” a muzicii lui Bach mi s-a părut de zeci de ori mai bine exprimată, mai aproape de dumnezeire şi de absolut prin vocea curată a unui copil. (daţi click pe linkul de mai jos, deschideţi fişierul Power Point, daţi autoplay).

Johann Sebastian Bach 

Şi de atunci, ca orice idiot care se respectă, nu am nici un dubiu şi sunt absolut sigur că în vocea sopranei găseşti aripă de înger.

Sunt băncile din România pregătite pentru 31.12.2011?

Conform Anexei cu măsurile tranzitorii la Tratatul de aderare, România poate menţine măsuri restrictive la piaţa serviciilor, deci inclusiv în ceea ce priveşte piaţa serviciilor financiare, pe o durată de cel mult 5 ani de la data aderării. Restricţiile de la libera circulaţie a capitalurilor care pot fi aplicate de România pentru o perioadă tranzitorie de cel mult 7 ani de la data aderării, vizau în principal dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, deci interesează activitatea bancară mai puţin decât măsurile tranzitorii privind libera circulaţie a serviciilor.

Asta se traduce prin faptul că, de la 01.01.2012, România va trebui să îşi deschidă „graniţele” financiare către purcoiul de ieuroi care zace nefolosit în Vest şi care ar fi bucuros dacă ar fi plasat în România cu 5% pe an, deoarece aşa rată de eficienţă a capitalului este o mană cerească pentru Vest, obligat să se mulţumească acum cu randamente de 2,5 %, 3 %, cel mult 4%. De exemplu, noi primim dobândă de 2% pentru depozit la 12 luni şi la fel primesc 10 milioane de belgieni cu peste 200 miliarde de euro,  şi asta numai în Belgia, deci imaginaţi-vă cât bănet riscă să inunde dinspre tot Vestul piaţa financiară din România …

BNR va trebui să relaxeze autorizarea funcţionării pe teritoriul României a sucursalelor instituţiilor financiare din UE, deoarece cu actuala reglementare restrictivă am risca din 2012 declanşarea procedurii de „infringement”.

Atunci să vă văd, bancherii dumneavoastră … Ce veţi face cu creditele ipotecare cu 9-10-12% în EUR? Cum credeţi că vă veţi adapta la condiţiile noi care se prefigurează în curând? De consummer loan nici nu vorbim!

Mai mult, am observat tendinţe care dovedesc că unele bănci înţeleg ce se pregăteşte în viitor şi se adaptează de pe acum. Garanti Bank şi ING au scos, în sfârşit, contul cu 0 comision de administrare, ataşat cardului cu 0 comisioane pe an, cu 0% comision de retragere de la ATM-urile proprii. Asta, bineînţeles, în schimbul unei dobânzi derizorii la soldul creditor mediu, dar totuşi, este o situaţie de tip win-win, din care şi clientul câştigă, nu numai bancherul.

Mai devreme sau mai târziu, şi marii jucători ai pieţei bancare din România vor renunţa la căcaturi cum ar fi comision de interogare sold, comision de retragere la ATM propriu, comision de deschidere cont, de administrare cont, de deschidere card, de administrare card, comision la viramente intrabancare (us-on-us!!), comisioane la internet banking !!!! (după ce că omul îşi face tranzacţia cu mâna lui, bancherii români vor şi bani!!! ) etc.,etc. Partea cu adevărat dificilă este că aceste comisioane de retail fac o componentă importantă, cu două cifre, a structurii profitului operaţional al băncilor locale. Fără comisioanele astea luate aiurea şi de neam prost, plus pierderile generate de portofoliul tot mai mare de credite neperformante, perspectivele pe termen mediu ale băncilor din România sunt rezervate spre sumbre, mai ales că achiziţiile lor interne, chiriile pentru sedii, paza, logistica băncilor locale în general nu este realizată în interesul acţionarilor sau pe criterii de eficienţă şi eficacitate, ci reprezintă bani sau servicii prieteneşti pentru „băieţii deştepţi” din economie-finanţe. Deci nu economie reală. Deci amplificarea pierderilor operaţionale poate fi dată ca fiind certă pe termen scurt şi mediu.

În final mă hazardez să dau răspunsul la întrebarea retorică din titlu : nu, nu cred că băncile româneşti sunt pregătite pentru 1 ianuarie 2012, dată care li se pare prea îndepărtată, ceva prin secolul viitor. Nici cele două instituţii de care vă vorbeam de bine, Garanti şi ING, nu se vor descurca, deoarece cred că Garanti nu are cota de piaţă necesară pentru promovarea contului şi cardului cu comisioane zero în condiţii de eficienţă reală (măsura pare cam neconcurenţială, cam dumping, la o bancă mică, de nişă precum Garanti) iar ING, deşi sunt mai eficienţi operaţional prin franşizare, şi-au supradimensionat administraţia centrală care s-a umplut de proşti (eu vorbesc din trista experienţă personală, directă şi nemijlocită), iar procedurile de lucru sunt greoaie şi rigide, deci ING devine o bancă greoaie, foarte costisitoare şi neproductivă din cauza idioţilor proprii.

Părerea mea!

„Land of choice” sau Fantezie cu rahat?

M-am întrebat, înainte de a mă hotărî să postez, dacă e bine să public ceva critic la adresa iubitei mele patrii, vatra tuturor românilor, mama noastră Românica. Nu de alta, dar au existat la adresa-mi, aduse nu demult, din partea unora a căror părere o stimez, acuze de xenofilie şi figurantopatie, justificate de atitudinea ireverenţioasă a subsemnatului faţă de glia strămoşească şi faţă de ai noştri ca brazii, cu mucii pe piept.

Îmi amintesc că încă de prin Ungaria, chiar de pe autostrăzi, începusem parcă să văd semne că Occidentul se cam termină, deoarece restaurantele de pe autostradă nu mai erau ca cele din Germania, curăţenia parcă nu era ca în Austria, politeţea explicită dar falsă a vânzătoarelor începea să se epuizeze şi începea să fie înlocuită de indiferenţa acră a vânzătoarelor din România de care îmi aminteam aşa de bine …

De la graniţa cu Ungaria, patria noastră scumpă te uimeşte cu fantezia celor care o locuiesc. Astfel, dacă vii din Europa de Vest şi n-ai asupra ta decât ieuroi, tre’ să îţi cumperi din vamă rovigneta, dar cursul de schimb afişat este de 1 EUR pentru 3,7 RON. Nu ştiam ce să fac : să mă declar scandalizat de cursul de schimb-fantezie (fantezie cu rahat, mult rahat) sau să surâd îngăduitor, ca la o mică „ciordeală”, aşa de românească …  Însă multă lume din Vest, dacă e să viziteze Landovcioisu’ cu maşina, se va documenta înainte, va afla cursul de schimb şi să vezi scandaluri în vamă, ăştia nu se lasă furaţi prin metode de-astea, de mică ciordeală …

Imediat după vamă, în prima benzinărie Petrom în care intru să îmi reîncarc telefonul Pre-pay cu număr românesc, oroare : o toaletă jegoasă, dar jegoasă dincolo de cuvinte. Prin comparaţie cu budele de la nemţi, mai rău ca în Burundi sau Congo, ce mai, clar junglă şi sfârşitul lumii civilizate. M-am întrebat cum se poate ca o mare corporaţie ca OMV, care are benzinării bec de curate în Austria, să tolereze jegul ăla în România. Ce se întâmplă cu procedurile de lucru, know-how-u’ austriac pe plaiul mioritic? Dar o simplă uitătură la tabelul cu responsabilii cu curăţenia budei, pus la vedeală, m-a lămurit : nu se mai făcuse curat de patru ore, deşi trebuia din juma’ în juma’ de oră, iar la traficul de oameni din Nădlac şi căldura din luna lui cuptor, aerul devenise de nerespirat … Adică proceduri nemţeşti există, problema este că trebuie să le aplice românii, popor harnic şi ospitalier. Aşa hărnicie şi ospitalitate, de-ţi verşi maţele în budă de scârbă, mai bine lipsă.

Tot la categoria „Românii sunt popor ospitalier” aş încadra şi pe „oamenii legii” de la Poluţia Rutieră, care stau cu echipajul sau radarul „la capcană” (ştiţi voi, zonele alea cu doi câini pe un câmp care cică e intravilan cu limită la 50 km/h, etc.), să prindă şi să jumulească fazanii de vilegiaturişti. „Omul legii”, care m-a oprit pentru o depăşire neregulamentară, mi-a comunicat sec că îmi va suspenda dreptul de a conduce 30 zile, imaginându-şi probabil că o să mă spârcâi în chiloţi de spaimă. Văzând că eu nu înţeleg sau că mă fac că nu înţeleg metatextul şi fiindu-i probabil lene să mai scrie încă un proces-verbal, m-a sancţionat cu avertisment verbal, aplicat imediat, punându-mi în vedere să respect pe viitor indicatoarele şi marcajele …

Nu mai zic de lipsa de drumuri. Nu vă povestesc despre tupeul neobrazat sau cretinismul la volan al unor decervelaţi dintre scumpii noştri conaţionali, deoarece aş comunica truisme, lucruri de toată lumea ştiute. Însă da, România este o ţară frumoasă. Ce se vede, chiar şi din maşină, din Munţii Orăştiei sau la Sebeş sau la Deva, sunt peisaje  de o frumuseţe uluitoare. Cu localităţile şi casele din localităţi, este altceva, că în ele locuieşte poporul român cel harnic şi primitor. Pentru unul ca mine, care s-a obişnuit să vadă numai gazon tăiat la 3 cm fix şi flori în faţa fiecărei case, la fel de uluitoare şi imaginative mi s-au părut şi ştevia, buruianul şi bălăriile cultivate de români în faţa casei, la drum, probabil din raţiuni estetice. Să simtă trecătorul mai bine ce simţ artistic avangardist cultivă românii prin grădini de buruieni postmoderne, probabil, aşa, din ospitalitatea şi hărnicia ce dă pe-afară din ei.

Tot uluitoare mi s-a părut şi fantezia românilor din Mamaia, zona Casino, de a considera că un maidan, un tăpşan care nici măcar piatră sau criblură nu avea, darămite asfalt sau benzi de parcare marcate, este loc de parcare care trebuie plătit cu 2,5 RON/oră. Mi-am zis că neamul românesc, cu aşa imaginaţie şi fantezie, nu are pereche-n lume. Nu numai proprietarii tăpşanului aveau delirul grandorii şi credeau că bătătura aia e parcare, dar şi toţi proprietarii de maşini care, din lipsă de opţiuni, ajunseseră să vadă bătătura aia prin aceeaşi prismă şi plăteau pentru a-şi îngropa cauciucul maşinii în praful până la glezne.

Să vă mai zic ce fantezie cu rahat, dar muuuult rahat, mi s-a părut Mamaia, „perla litoralului românesc”? Ceva de vise rele. Ce o făcea insuportabilă cu adevărat erau românii înşişi, maneliştii burtoşi şi piţipoancele celulitoase, care, de exemplu, nu concepeau să-şi mute cururile alea pufoase un pas la stânga ca să putem să trecem şi noi cu bicicleta (ştiu ce vreţi să spuneţi, da, da, da, aşa e, m-a mâncat în cur să mă duc cu bicicleta prin Mamaia, m-am vindecat imediat, era să dea vreo trei idioţi cu maşinile peste noi în giratoriile lui Mazăre, ăia credeau că probabil ne facem vânt la su’braţ când semnalizam cu mâna că intrăm şi noi, bicicliştii, în sensul giratoriu). Aaa, sa nu vorbim de pitipoance, cred că am văzut enşpe mii de piţipoance care aveau ochelari de soare noaptea sau mai multe paiete şi strassuri pe ele decât Elton John în zilele lui bune, având totodată fantezia plină de rahat că sunt trendy sau elegante prună …

Aş propune doamnei Udrea să renunţe la Landovcioisuri, la frunzuliţe verzi mai mult sau mai puţin plagiate şi să se hotărască dracului odată că simbolul României nu poate fi decât fantezia cu rahat. Mult rahat. De la intrare, din vamă, şi tot sejurul, io unul am văzut în România multă fantezie, cu mult rahat, de nu mă pot decide nici acum dacă era mai multă fantezie sau mai mult rahat.