Viitorul României sună bine (oare?), după o emisiune de obligaţiuni de stat pe piaţa americană

31 Ianuarie 2012

Oficina de propagandă Hotnews, această „Scânteia” a actualului regim, anunţă o nouă realizare a curvernării pedelice : faptul că Ministerul de Finanţe s-a împrumutat de 1,5 miliarde USD, pe zece ani şi la o dobândă de 6,87%, prin emisiunea de obligaţiuni de stat, ale statului român, de pe piaţa americană, denominate in dolari. Montajul financiar ar fi realizat de către CitiBank, Deutsche Bank şi HSBC.

Culmea este că ciumpalacii de la Scânteia Hotnews prezintă dezastrul ăsta ca fiind o mare realizare (luaţi de citiţi ştirea de aici). Cică „România ar fi bine văzută de investitorii americani„, titrează idioţii de la Scânteia nouă. Atât de bine văzută, că MFP nu a putut să se împrumute de cele două miliarde de USD  pe care le viza, fiind obligată să se mulţumească cu numai 1,5 miliarde de lei. Apoi, rata de dobândă este URIAŞĂeste vorba de 6,87%. E drept, nu trebuia neapărat să se înghesuie americanii să ne crediteze pe noi exact cu 2% ca pe guvernul SUA sau Bundesregierung, dar de la 2% până la 6,87% este distanţă lungă. 6,87% este o dobândă de persoană fizică, nu de corporaţie sau de stat, eşecul este răsunător.

De asemenea, ciumpalacii de la Scânteia electronică Hotnews fac prostia să reafirme că dobânzile obligaţiunilor statului român, denominate în EUR, lansate pe piaţa europeană, au ajuns la 5,29%.

Concluzia logică este următoarea : de ce să ne împrumutăm în EUR la 5,29% pe cinci ani, când putem să ne împrumutăm în USD, pe 10 ani, cu 6,87% ? De ce să alegem ce ne costă mai puţin când putem nenoroci pe fraierii care vin după noi să plătească oalele sparte?

Mai mult, dacă dobânda BCE este de 1,25% acum, asta înseamnă că, în termeni reali, creditul pe pieţele europene nu costa decât 4%, pe când cel american tot 6,87% costă, deoarece FED are dobândă zero. În concluzie, după Isărescu şi Ministerul de Finanţe, mai bine este pentru ţară 6,87% pe zece ani decât 4% pe cinci ani. Mie îmi e clar ce mari specialişti în finanţe sunt ăştia dacă fac o eroare pe care nici nea Gheorghe de la coada vacii n-ar face-o dacă ar călca în bancă prima oară.

Ce este şi mai rău este gândirea americanului investitor sofisticat mediu. Americanul investitor, dacă investeşte în bonduri de stat, va cumpăra şi un CDS, aşa, de asigurare, de control, pentru siguranţă. Este o normă firească să acoperi riscul de credit. CDS-ul ăla va fi tranzacţionat separat ca derivativ, va avea cotaţii separate a căror valoare va influenţa cursul obligaţiunilor primare. Căderea CDS-urilor va atrage falimentul obligaţiunilor şi apoi falimentul de stat. Exact ca în Grecia. Exact ca în Irlanda. Exact ca în Italia. Exact ca în Spania.

În 2008, BNR se împăuna să afirme că economia României este ferită de criză, neavând expunere la produsele toxice ale derivativelor, ale CDO şi CDS, aceste bombe financiare de ucidere în masă, care ucid popoare întregi. Acum nu mai este cazul, bugetul de stat însuşi este supus riscului financiar letal al derivativelor.

În concluzie, dacă Băsescu şi Boc nu vor reuşi să ne extermine, va reuşi să ne sufoce cu totul o datorie publică în creştere alarmanta, contractată la dobândă împovărătoare şi CDS-urile aferente. Culmea este că ambele îmbogăţesc pe licuriciul pretenar al Prezidementului şi ne condamnă pe noi la sărăcie, foame şi mizerie, generaţii întregi.

PS : Pe bune, dacă vom lăsa pe autorii mizeriei ăsteia financiare nepedepsiţi, ne merităm soarta. Pe Băsescu, Boc şi BNR, care au luat TOATE, dar TOATE măsurile anticiclice, procriză sau de adâncire a crizei, toate măsurile posibile pentru a nenoroci definitiv România. Până acum am scăpat, pregătesc exterminarea prin arme financiare de ucidere în masă. Ceauşescu a fost pedepsit blând faţă de ce cred eu că merită Băsescu şi gaşca lui de pedelepre.

PPS : „Liberalul de stânga”, dl. Constantin Gheorghe, a scris în acelaşi sens. Aici. Şi a adăugat şi o poză despre România jumulită de licurici, care face cât o mie de comentarii :


Trofeul calităţii în construcţii : „Adrian Năstase pentru noi / Este Iulia Timoşenco 2”

30 Ianuarie 2012

Am citit cu stupoare decizia ÎCCJ de condamnare a lui Adrian Năstase în dosarul „Triumful calităţii în construcţii” (oficina Hotnews a publicat-o imediat, luaţi de citiţi aici).

Mie mi se părea evident că se urmăreşte tracasarea lui Năstase de două ori pe săptămână, pentru audierea a 950 martori ai acuzării. Însă rezultatul procedurii judiciare, achitarea lui Năstase, mi se părea previzibil şi clar, nu putea fi altul : acuzaţia era imbecilă, fără suport legal. Aveam certitudinea că Năstase este asasinat mediatic dar, strict penalmente vorbind, eram sigur că el face plimbări de sănătate, ce-i drept cam dese, la ÎCCJ. Achitarea lui mi se părea că se impune, deoarece, prin raportare la temeiul de drept pentru inculpare şi condamnare – art. 13 din Legea 78/2000, fapta nu există sau nu îndeplineşte elementele constitutive ale unei infracţiuni.

Haideţi să vedem cu ce se mănâncă textul de lege – „capul de pravilă”, cu care i se dă lui Năstase peste bot şi în baza căruia este trimis doi ani cu executare la bulău, şi anume art. 13 din Legea 78/2000 : „Fapta persoanei care indeplineste o functie de conducere intr-un partid, intr-un sindicat sau patronat ori in cadrul unei persoane juridice fara scop patrimonial, de a folosi influenta ori autoritatea sa in scopul obtinerii pentru sine ori pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite, se pedepseste cu inchisoare de la unu la 5 ani„.

Dacă analizăm textul de lege, reţinem că inculpatul nu poate fi decât o persoană cu funcţie de partid, şi anume o persoană care îşi utilizează influenţa de partid pentru a obţine foloase necuvenite pentru sine. În concluzie, funcţia de stat (prim-ministru, deţinută de Năstase în 2004), nu are nici o relevanţă, ce contează este influenţa lui Năstase ca preşedinte PSD . Nu râdeţi, contează calitatea în care a acţionat Năstase, legea interzice actele preşedintelui de partid, deci „a matter of hats„, cum ar zice englezul. Dacă fapta aparţine lui Năstase în calitate de premier, ea nu îndeplineşte condiţiile legale pentru a fi reţinută, ci numai fapta lui Năstase în calitate de preşedinte PSD.

Or preşedintele PSD nu are nici o legătură cu simpozionul Trofeul calităţii în construcţii, ci primul-ministru care ar fi aprobat, prin Hotărâre de Guvern, organizarea respectivului eveniment de către ISC. Subtilitatea juridică a „pălăriilor” este esenţială, deoarece legea sancţionează numai fapta preşedintelui de partid, adică numai activitatea de lobby, de corupere a deciziei politice de către un politician cu influenţă, de influenţare din culise a deciziei altui actor politic este incriminată, nimic altceva.

Pe de altă parte, aşa cum judicios s-a arătat de către avocaţii lui Năstase în concluziile scrise (le puteţi studia, dacă vă interesează, în detaliu, aici), acelaşi text de lege incriminează fapta comisivă şi nu abstenţiunea („fapta … de a folosi influenţa ori autoritatea sa …”), ori din rechizitoriu nu rezultă, demonstrat, nici o fapta comisivă, ci eventual una omisivă (fapta preşedintelui PSD Adrian Năstase de a nu îl fi oprit pe primul ministru, Adrian Năstase, de a decide continuarea la nivel naţional a „Trofeului Calităţii”).  Deci verbum regens din textul incriminator nu este satisfăcut (faptă comisivă care nu a fost demonstrată de acuzare, deci dubiu penal, deci achitarea ar fi fost firească, dar nu în Românica noastră ..).

Sunt unul dintre puriştii principiului legalităţii incriminării. Dacă fapta lui Năstase nu este prevăzută, la virgulă, de legea penală, el trebuie achitat. Punct. Nici o excepţie. Legea penală este de strictă interpretare, ea nu se poate extinde ca un elastic la alte fapte, situaţii şi ipoteze pe care ea nu le prevede.

Aş opina că acum plătim erorile judiciare ale epocii Ciorbea. Îmi amintesc raţionamentul Înaltei Curţi (pe atunci CSJ) în condamnarea lui Miron Cozma, în 1998, pentru mineriadele din 1990, 1991 – ultima soldată cu căderea guvernului Roman –  cum a întins atunci instanţa supremă conceptul de „acţiune armată” către nişte mineri, indiscutabil civili ca apartenenţă declarată. De atunci, în procesele sensibile, instanţa supremă foloseşte legea penală pe post de ciungă, de elastic, de praştie, că o tot întinde nepermis (şi nelegal) de mult. Atunci ne-a convenit pentru că uram cu toţii mineriadele, am aprobat fondul deciziei deşi am mârâit puţin, înfundat, prin universităţi şi medii academice, dar foarte încet şi în surdină, despre condamnarea politică a lui Miron Cozma, lipsită de fundament legal. Nu ne-a deranjat prea tare folosirea legii penale pe post de gumilastic, pentru că era vorba de Miron Cozma şi locotenenţii lui şi, în esenţă, de o infracţiune catalogată de însuşi Codul penal ca fiind infracţiune politică (art. 162, 166 indice 1 C.pen., parcă, dacă nu mă înşeală memoria).

Nu l-am iubit deloc pe Năstase în perioada partidului-stat, anii 2000-2004, dar acum încep să îl simpatizez (de fapt recunosc că am început de ceva vreme să îl simpatizez) din cauza victimizării sale continue, a hărţuielii neîncetate la care a fost supus de către oranjgutani în ziua de azi. Nu cred nici în ruptul capului că „montajul financiar” al sifonării banilor de la evenimentul „Trofeul calităţii” către tipografia afişelor electorale „Eurografica” este un aranjament cristalin de curat şi oblu. Ceva este putred acolo şi cred că ştiu şi ce. Dar, în mod cert, malversaţiunea din respectivul dosar nu este şi nu poate fi infracţiunea prevăzută de de art. 13 din Legea 78/2000, precitată, pe baza căruia Năstase a fost condamnat, pe bază de orice alte criterii decât cele legale.

Cred că cei care îşi strigă năduful faţă de actuala clasă politică în Piaţa Universităţii ar putea să scandeze şi împotriva proceselor vădit politice, să ceară o justiţie profesionistă şi cu adevărat independentă la astfel de sforării judiciare. Nu de alta, dar Adrian Năstase, ca orice cetăţean român, are dreptul la aceeaşi protecţie faţă de legea penală, are şi el dreptul la un proces echitabil. Inclusiv el, altminteri nici noi nu vom avea vreo protecţie faţă de aritrariul judiciar al proceselor fabricate pe bază de învinuiri inventate.

PS : Ar merita să reflectăm mai serios la acest dosar – şi la altele asemănătoare – de ce nu demisionează politicienii români când le este demonstrată implicarea în acte de corupţie? De ce trebuie să ajungem la penal? D ce permitem fabricarea de dosare din acestea, vădit politice, să fie judecate de instanţe într-o societate pretins democrată, fără să ne revoltăm? Cât mai tolerăm fabricarea de dosare politice?


„Vă rugăm să ne scuzaţi/Nu producem cât furaţi!”

29 Ianuarie 2012

În urmă cu ceva timp, am scris despre avioanele F16. Administraţia Prezidemenţială, cel mai activ şi înverşunat agent de lobby pro-american şi antiromânesc a fost devoalată de scurgerile Wikileaks ca promotoare a demersului „tactic şi strategic” de achiziţie a unor lighene zburătoare americane F16, second-hand, uzate fizic şi moral, la preţuri de avioane noi.

Acum, experienţa personală mă determină să revin la acest subiect. Avioanele F16 nu sunt nişte lighene zburătoare, uzate fizic şi moral, cum în mod nejustificat le-am preamărit eu în postul menţionat mai sus, ci sunt, de-a dreptul, OBIECTE DE MUZEU. Dovada am găsit-o vizitând muzeul armatei belgiene de la Cinquantenaire/Jubelpark, Brussel, unde era expus şi un avion F16, printre alte glorii trecute ale aviaţiei : Mirage-ul franţuzesc, Spitfire-ul englezesc, DC3, „Fortăreţe zburătoare B-26”, Junkers etc. etc. ….

Americanii aruncă avioanele F16 la gunoi, aliaţii din NATO le tupilesc prin muzee şi noi, cu Băsescu în frunte, ce facem? Ne oferim să le cumpărăm la preţuri de avioane noi!!! Ceeeeee? Lucruri de muzeu? E ca şi cum ai cumpăra la preţ de Ferrari o Dacie 1300, fabricaţie ’68, ca să participi cu ea la o cursă de Formula 1.

Băsescu trebuie cercetat penal pentru lobby-ul neruşinat de penal (abuz în serviciu, fals intelectual) pe care îl face pentru nişte OBIECTE DE MUZEU pe care ni le prezintă ca fiind TEHNICĂ DE APĂRARE pe care trebuie să o plătim cu bani publici MULŢI. Ai mei, ai dumneavoastră. De tupeul lui Băsescu de a minţi de îngheaţă apele, nu mai vorbim, este supercunoscut. Dar despre consecinţele juridico-penale ale nesimţirii lui putem vorbi şi cred că trebuie să vorbim : dacă prezentarea unor vechituri de muzeu, care pun probleme de casare americanilor, ca fiind tehnică de apărare indispensabil necesară românilor, este sau nu este pentru şeful CSAT abuz în serviciu în formă calificată, mai ales din prisma faptului că specialiştii din apărare au susţinut că nu-s bune de nimic. De preţul exorbitant al lighenelor nu mai vorbim, ci doar să ne întrebăm cât le intră Prezidementului şi camarilei în buzunare, că doar nu fac lobby pe gratis.

VĂ RUGĂM SĂ NE SCUZAŢI, NU PRODUCEM CÂT FURAŢI!


România – nici democraţie, nici dictatură – este, în fapt, o democratură

19 Ianuarie 2012

Ca să păstrăm proprietatea termenilor – expresia deosebit de dragă domnului Pleşu, după cum viu ne amintim – România este o democraţie. Avem pluralism politic. Avem alegeri libere, cu vot universal, egal, secret şi liber exprimat. Alegerea Parlamentului în 2007 a fost una prin vot democratic, deci avem o adunare legiuitoare democratic aleasă.

La fel şi cu preşedintele – lăsând deoparte unele scandaluri referitoare la numărătoarea voturilor – a fost ales prin vot universal, egal, secret şi liber exprimat. În aceeaşi linie de consideraţii, avem o Constituţie care consacră principiile democraţiei, separaţiei puterilor în stat, care organizează un mecanism instituţional de tip democratic – Constituţia României fiind, cel puţin la un nivel teoretic şi declarativ, printre unele dintre cele mai evoluate din Europa. Am avut alternanţă la guvernare – indicatorul funcţional al pluripartidismului.

Din considerentele de mai sus, România este un stat democratic, cu alternanţa la putere, cu alegeri libere, cu cadru instituţional democratic, ce mai, tot tacâmul. Realitatea concretă a ultimilor ani vine să sugereze o altă interpretare.

Parlamentul, ca for legiuitor suprem, nu funcţionează, fiind redus la rolul de apendice al guvernului, la funcţia de for care aprobă ordonanţele guvernului şi care asistă, ca la spectacol, la asumările de răspundere ale guvernului. Deci dezbateri nema, deci esenţa democraţiei parlamentare, ioc.

O altă pervertire a votului popular dat pentru forul legiuitor, Parlament, este ilustrată de posibilitatea larg deschisă aleşilor de a nesocoti votul de învestitură, de a trăda şi de a reformula majoritatea parlamentară rezultată din votul popular prin trădare şi schimbarea partidului. Cu alte cuvinte, nu contează ce partide votează poporul, ci cum trădează aleşii, deci democraţia reprezentativă este pervertită letal de trădări şi schimbări de tabere, după ciolanul cel mai mare pe care îl obţine alesul.

Acum, că ne-am convins de imperfecţiunile vădite ale democraţiei parlamentare (ne)reprezentative, ne îngrozim de prerogativa Preşedintelui de a desemna premierul după alegeri, în funcţie de rezultat şi, mai ales, de trădari. Dacă trădarile sunt suficiente ca să formăm majoritatea în Parlament, votul popular iarăşi nu contează –  nici executivul nu este reprezentativ prin raportare la populaţie. De justiţie nu mai zic, dacă puterea poate să se răţoie la judecători despre modul de soluţionare a dosarelor? Başca faptul că se promovează acte normative prin care guvernul se pişă pe hotărârile definitive ale justiţiei şi pe justiţiabili.

Dacă mai adăugăm un preşedinte care numeşte judecători la Curtea Constituţională şi la investitură le trasează indicaţii preţioase despre ce au de făcut în executarea mandatului de judecător CCR, pe faţă, nemijlocit, fără jenă, mai numărăm încă o instituţie constituţională care este disfuncţională. La asta se pune şi faptul că, prin jocul parlamentar al abuzului de majoritate, partidul cu 30% din voturile naţiunii a desemnat 100% cei 3 judecători CCR care se preschimbau în 2009 (Petre Luzăroiu, de altfel, a fost numit pe un mandat de 9 ani după ce deja executase un mandat interimar de 1an jumătate, în dispreţul Legii 47/1992 care limitează mandatul MAXIM al judecătorilor CCR la 9 ani). Deci cea mai mare instanţă din România este NELEGAL constituită şi mai este şi NEREPREZENTATIVĂ, să ne mire că este disfuncţională şi primeşte indicaţii preţioase?

În final, pervertirea cea mai mare a democraţiei şi a noţiunii de alegeri libere este reprezentată de aparatul propagandistic de stat. Aparatul este uriaş : serviciile secrete aservite unei singure persoane (preşedintele), acoperiţii serviciilor secrete din presă, societatea civilă, blogosferă, intelectualii „de curte” –  toţi creează un vacarm propagandistic care acoperă, sufocă, înăbuşă orice liberă exprimare a opiniei prin volumul lor. Dreptul la opinie presupune nu numai dreptul de a vorbi, ci şi dreptul de a recepta opinia altuia. Câtă vreme poporul nu poate auzi vocile dizidente, critice, din cauza mugetului asurzitor al corului uriaş de aplaudaci, dreptul la opinie este o glumă proastă iar fără informare votul dat este, în fapt, furat prin dezinformare şi propagandă. Aici este buba a mai mare a democraturii româneşti, exact hiba maximă care deosebeşte pe românii cei neinformaţi şi neobişnuiţi să gândească de restul lumii pretins civilizate.

Concluzia unui post lung şi searbăd, deoarece zice ce lumea ştie demult : România are aparenţele formale ale unei democraţii, dar în substanţă nu este o democraţie. Este o formă fără fond, o democraţie fără democraţie care nu este nici dictatură : este o democratură. Astfel păstrăm proprietatea termenilor, lucru aşa de drag pupinbăsistului Pleşu. Este bine că protestăm în Piaţa Universităţii şi la TNB împotriva regimului democratorial, împotriva taxei auto, a legii sănătăţii, a comasării alegerilor etc., dar nu trebuie să uităm să revendicăm puterii şi opoziţiei :

să interzică traseismul sub sancţiunea pierderii locului în Parlament. Nu se poate să te pişi pe votul celor care te-au ales şi să se altereze rezultatul votului democratic după matematica ciolanului.

– să reflectăm la limitarea atribuţiilor preşedintelui (ar fi cazul ca Guvernul să fie desemnat de Parlamentul care îl poate demite), la desemnarea membrilor CCR prin reprezentativitate, la  imixtiunile puterii executive (preşedinte inclus) în activitatea de judecată, CCR, DIICOT, DNA prin indicaţiile preţioase date de putere unor judecători constituţionali, procurorilor sau judecătorilor de drept comun.

– la regândirea procesului de consultare populară şi transparenţă decizională în cazul adoptării de legi cu impact asupra României în ansamblul său (codul muncii, asigurări sociale, sănătate, educaţie) – în definitiv autoritatea aleşilor vine din consensul celor guvernaţi nu din constrângerea acestora.

– necesitatea scrutinului parlamentar extins si atent asupra activităţii serviciilor secrete (şi bugetelor lor). Faptul că STS-ul lui Opriş are un buget mai mare decât Poliţia şi Jandarmeria la un loc mă face să spumeg de furie.

– inserarea unei obligaţii legale de divulgare a tuturor contractelor de imagine, promovare, publicitate încheiate de autorităţi cu presa scrisă şi online, sub sancţiuni penale. Eu vreau mai mult ca orice să aflu salariul şi beneficiile lui Patapievici la ICR, căt a plătit Udrea către Hotnews pentru „promovare de frunzuliţă” şi nu numai, din ce bani este tipărit EvZ, cât ne-a costat TVR Info – a se citi propaganda lui Culcer, Marian şi Pora. Să nu vă mire, vă zic eu de dinainte, mai mult decât toate tăierile de pensii şi salarii de la amărâţi.

Să nu uităm să cerem şi asta în Piaţă! Ştiu, şi legea sănătăţii sau taxa auto sunt importante, dar democraţia este cea mai importantă! Eu protestez, cum pot, împotriva traseismului politic, abuzului de majoritate, prostirii populaţiei pe faţă!


Bucureşti, 14 ianuarie 2012. „Zbor deasupra unui cuib de cuci”

15 Ianuarie 2012

România lui Băsescu seamănă uluitor cu salonul asistentei-şefe Wratched din romanul „Zbor deasupra unui cuib de cuci„. Este expresia intoxicării propagandistice continue, prin intermediul unor difuzoare identice celor din roman/film, doar că  în România se numesc Tevereruri, Labeunuri, Evezeuri etc. Din Tevereruri, Labeunuri, Evezeuri, cărtăreşti, naşi, pleşi, mirceamarieni, pore, cristoi etc., etc., coboară peste popor, ca o pâclă, ceaţa propagandistică a prostirii pe faţă a pacienţilor numiţi români.

Salonul cu pacienţi România a sorei-şefe Traian Băsescu ar fi continuat rutina umilirilor pacienţilor, batjocoririi opiniei majoritare şi democraţiei, măsluirilor de adevăr, incriminărilor false exact precum în salonul condus de sora Wratched de care vă tot vorbesc, tocmai pentru că pâcla din capul oamenilor era prea densă iar manipularea abilă.

Însă, după uciderea lui Bibbit (nevroticul Bibbit este jucat, la noi în salon în Românica de dr. Raed Arafat) din cauza cruzimii şi poftei nesătioase de putere absolută a sorei Traian, pacienţii se revoltă, se răscoală şi expun slăbiciunea sistemului : sora Traian Wratched nu este omnipotentă! Poate fi suguşată, sugrumată, chiar ucisă de o mână furioasă! 

Exact asta cred eu, de la 2300 km distanţă, că s-a produs ieri în România : Bălălău a simţit, în propria lui beregată, cum se încleştează mâna unui McMurphy popular, spontan şi neregizat. Şi şi-a umplut chiloţii de sustanţă maro, moment în care a cedat îngrozit şi a retras proiectul de lege de „reformă” a sănătăţii. Mitul atotputerniciei lui Băsescu s-a spulberat. Omul nu (mai) poate livra, întocmai şi la timp. La fel ca şi Rabbi Mordechai, cred ca, de acum, Băsescu va fi mârâit intens în propriul partid, dacă nu sfâşiat, ceea ce îi doresc din inimă, să fie abandonat la fel ca sora Wratched.

Protestele din Piaţa Universităţii au fost înăbuşite ieri, 14.01.2012, cu pulanul şi lacrimogena, prin violenţă, exact cum sora Wratched l-a lobotomizat pe McMurphy. Trebuie deci să găsim în noi puterea, rectitudinea, civismul de a rupe, de a sfărâma în bucăţi dulapul cu robineţi de inox ai sistemului şi să ne croim drumul spre libertate. Să nu aşteptăm personaje mesianice, să nu ne aşteptăm ca această lucrare să fie făcută de vreun Ponta sau Antonescu (de altfel, au fost desincronizaţi şi penibili, mai ales Ponta), transformarea trebuie să vină dinăuntrul nostru. Este schimbarea care trebuie să se producă în noi.

PS : Cu un tupeu halucinant, senatorul PDL Iulian (sub)Urban i-a numit pe protestatarii din Piaţa Universităţii „viermi care îşi merită soarta„. Insulta (art. 205 Cod Penal) săvârşită de un avocat la adresa unor oameni care se fac vinovaţi de alte opinii politice decât domnia sa pe tema legii sănătăţii (deci o reacţie exagerată, cu vădite valenţe penale, venită din partea unui avocat) mă îndreptăţeşte să suspectez că avea interese pecuniare semnificative la operaţiunea de privatizare a ambulanţelor, spitalelor şi policlinicilor, altfel nu se explică derapajul înspre emoţional al discursului domniei sale.

Regret că, din cauza distanţei, nu am putut participa la manifestaţie, dar mă mândresc să fiu „VIERME”. „VIERME” a ajuns, aşadar, un titlu de nobleţe, o distincţie, o medalie, un pedigree, exact ca „GOLAN” pe vremuri nu demult apuse.

Semnează,

UN VIERME