Am început şcoala. Şi se pare că aici se face carte serioasă.

29 septembrie 2010

Deşi pare greu de crezut, există câteva persoane care chiar au observat că nu am postat nimic de două zile.

Se pare că nu voi mai avea aşa de multe postări în viitorul apropiat, deoarece în cadrul orarului  ULB numai disciplinele teoretice înseamnă 25 ore pe săptămână, fără TP (travaux practiques), deci programul final va fi şi mai încărcat.

Deocamdată îmi place enorm ce văd, vă ţin la curent.  De exemplu, azi, unul din cursuri s-a limitat la a discuta un articol din codul civil, coerent şi exhaustiv, cu obiectul, istoricul reglementării, modificări, jurisprudenţă, revirimentul jurisprudenţei, studii de speţă – nu a fost plicticos de loc, nu am băgat de seamă până acasă, când mi-am inspectat notiţele, că timp de două ore se discutase un singur articol al Codului civil!!!!

PS : cursul de drept comercial a început cu teoria comercianţilor – deci s-a discutat in extenso despre contractul de societate. Cu satisfacţie vă declar că nu există o măgulire de orgoliu mai mare ca aceea de a descoperi că opiniile mele pe un text juridic nou (cum este NCC în România, text încă neintrat în vigoare), referitoare la contractul de societate sunt concordante cu cele ale doctrinei belgiene care a analizat textul belgian corespunzător, text intrat în vigoare şi verificat de ani de practică.


Direcţia a V-a a Securităţii se întoarce. Scenariu perfect plauzibil.

27 septembrie 2010

Da, este grav că poliţiştii au ieşit în stradă să protesteze, deşi nu aveau voie. Da, este imposibil de admis că organele care trebuiau să aplice legea o nesocotesc şi protestează pe un traseu pe care nu aveau autorizaţie (Cotrocenii). Da, este de neconceput ca funcţionari publici, protejaţi de legea penală contra ultrajului, să ultragieze pe cel mai înalt funcţionar al statului. Da, este inadmisibilă ofensa adusă unor însemne ale autorităţii prin aruncarea de şepci sau uniforme purtând însemne ale statului român.

Pe de altă parte, Bălălău este penibil şi ipocrit la culme în explicaţiile pe care le dă referitor la motivul pentru care nu mai are nevoie de serviciile de escortă ale Poliţiei (mai cinstit era să admită că s-a scăpat pe el de frică … ăăă, pardon, că securitarea instituţiei prezidenţiale este periclitată), lumea ar fi înţeles şi i-ar fi dat dreptate. Însă Bălălău insistă că nu vrea Poliţie, îngijorător dar nici Boc nu mai vrea, iar în dimineaţa zilei de luni televiziunile duduiau să ştirească despre cum a ajuns Moguloctonul la serviciu fără concursul Poliţiei, deci ideea este popularizată (ceea ce este periculos, să se răspândească ideea că se poate şi fără poliţie).

Tare mi-e teamă că Machitorul se va folosi de pretextul incidentului cu marşul poliţiştilor, pentru a-şi crea o Gardă Pretoriană, pentru a resuscita Direcţia a V-a a Securităţii Statului, sub motiv că se vede cu ochiul liber cât de „neprofesionistă şi periculoasă pentru securitatea instituţiei prezidenţiale” este poliţia. Ba mai mult, este posibil ca incidentul cu huiduielile poliţiştilor să fi fost provocat cu bună ştiinţă, exact pentru acest scop. Să mă explic.

Mie mi-e greu să accept că protestul a 8.000 de poliţişti şi intenţiile lor nu au fost cunoscute oamenilor din serviciile secrete. Cred că, la nivelul tehnicii de azi, este imposibil să strângi 8.000 oameni în Bucureşti şi băieţii cu ochi albaştri să nu ştie că se strâng, câţi, de ce şi unde se duc, cred că ştiau până şi CNP-ul fiecăruia.

În plus, nu era vorba de 8.000 de inşi oarecare, ci de poliţişti, ori telefoanele poliţiştilor sunt, statistic, mai ascultate decât oricare alte telefoane, din considerente operative, de culegere şi prelucrare informaţii, de către servicii, în primul rând de doi-ş-un-sfert. Deci tare nu cred eu că „agenturili” de informaţii româneşti, subordonate Machitorului, nu erau perfect la curent cu ce se va întâmpla în poarta „stăpânului”. Ba, mai mult, dintr-o scenarită specific românească, cred că ăia de au aruncat cu caschetele, ăia de aveau arme la ei (şapte la număr, adică sub 1 la mie), erau oameni de servicii secrete, instigatori, infiltraţi printre poliţişti, ca să servească la decredibilizarea şi discreditarea manifestării de protest. Dintr-o nemulţumire de grup, manifestarea a ajuns să fie percepută ca fiind un pericol la siguranţa publică, a legalităţii şi a securităţii instituţiei prezidenţiale.

Adică exact ce şi-ar dori Bălălău dacă ar vrea să îşi înfiinţeze şi el propria lui Securitate sau să interzică manifestaţiile publice sau să cenzureze presa.


Munca este o brăţară de aur. Hai s-o facem de tinichea.

26 septembrie 2010

Sunt de părere că nimic nu se naşte din nimic. Aşa cum nici ştirile referitoare la modificarea codului muncii, colportate prin media de aproximativ o lună de zile, dar intensificate de curând, nu au apărut din nimic.

Bochemonii au avut primele surprize când, în 2009, după instalarea la putere, au făcut epurarea politică a aparatului de stat, eliminând funcţionarii unşi în funcţie de PNL sau PSD. Respectivii concediaţi  au dat statul în judecată şi, fiind prea evidentă concedierea din considerente politice, au câştigat, instanţa obligând să li se plătească lefurile retroactiv şi reîncadrarea pe post. Dacă un angajator privat nu execută în 15 zile o hotărâre de plată a drepturilor salariale stabilite în instanţa, este infracţiune (art. 277 Codul muncii), însă instituţiilor publice nu li se aplică aceeaşi lege penală, deoarece Boc a edictat repejor OUG 71/2009 prin care plata salariilor stabilite de instanţe este amânată pentru 2010, 2011, 2012, deci rostogolire de datorie, până atunci salariaţii trăiesc din aer şi vânt, la discreţie (deşi CCR a declarat în repetate rânduri că OUG 71/2009 este constituţională, mie diferenţa de tratament juridic dintre stat şi privat nu mi se pare nici într-un fel justificată). 

Abia a scăpat Boc de coşmarul epurărilor politice din ministere, coşmar care a necesitat o măsură disperată precum OUG 71/2009, că se trezeşte cu o dificultate şi mai mare : trebuie să onoreze obligaţiile asumate faţă de FMI, la care singur s-a obligat, de reducere a aparatului de stat. Deci concedieri. Dar este previzibil că ăia concediaţii cam dau statul în judecată, cam câştigă, deci trebuie şi reîncadraţi şi plătiţi. Şi ce haliş-veriş am făcut? Niciunul. Plus că aia disponibilizaţi vor trebui după aceea asistaţi – ajutor de şomaj, alocaţii de sprijin, etc., deci alte cheltuieli bugetare cu protecţia socială şi de unde, frate, bani la buget, că e criză cât casa.

Ce ar fi de făcut? Prima idee care le-a spart capul strategilor din guvern a fost să modifice Codul muncii, în sensul eliminării garanţiilor legale acordate salariatului împotriva concedierilor abuzive.

Ce a făcut guvernul Boc în mod concret? Păi după discutarea în guvern, au început să scurgă ştiri în media, prima ştire datând din 15 August 2010 în Ziarul Financiar, că doar publicitatea cumpărată la Mediafax cu „Prima Casă 2”  înseamnă şi obligaţii editoriale, nu e chiar degeaba.

Dar, pentru ca ZF are un tiraj de scară de bloc (conform datelor BRATT , publicaţia „Reţete în bucătărie” are un tiraj de 10 ori mai mare decât ZF), a fost nevoie de artilerie mai grea, aşa că ulterior dl. Videanu a devenit vocal pe temă, fiind preluat de România Liberă (no comment, deşi …) dar şi de presa online. Atunci însă dl. Videanu a anunţat că se vor modifica şi Legea 54 a sindicatelor, Legea 130/1996 a contractelor colective de munca, dar şi Legea 168/1999 privind conflictele de muncă, cu intenţia de a elimina contractele colective, diminuarea rolului sindicatelor la unul de decor, îngreunarea condiţiilor de grevă etc. Toate astea în numele reformei statului, fireşte

Bochemonii au devoalat atunci şi strategia de lucru : asumarea răspunderii în Parlament, pe două „Coduri” : Codul social şi Codul muncii. Asumarea răspunderii avea avantaje imense : nu se dicută nimic în comisiile parlamentare (ce-i aia democraţie parlamentară, dă-o draq), nu vine nimeni cu vreo obiecţie (mucles, gura, mers pe burtă), şi, mai ales, nu se trimite documentul la CES pentru aviz deoarece sindicate care vor exploda, fireşte.

Patronatele au prins din zbor ideea şi marea şansă ca, la vreme de criză, să-şi diminueze cheltuielile cu salariile. Astfel, contractele de muncă încheiate pe durată nedeterminată înainte de criză, pe salarii de dinainte de criză, vor fi înlocuite cu contracte de muncă pe durată determinată, deci fie renegociem salariul în jos, că e criză, fie nu prelungim contractul dacă salariatul nu este de acord cu diminuarea salariului.

Totodată, Andreea Vass a prezentat, în acelaşi ZF, noul concept bochemonic al „flexisecurizării” raportului de muncă (în traducere : se va înlocui regula încheierii contractelor de muncă pe durată nedeterminată în contracte de muncă pe durată determinată) ca fiind reforma statului cea mirobolantă (conceptul este, terminologic, o contradicţie în termeni) iar explicaţiile date conceptului de Adrian Izvoran, secretarul general al Alianţei Confederaţiilor Patronale din România sunt aşa de translucide, încât ne onorează să vi le prezentăm şi dvs.:

Dar în aceste vremuri de criză a avea siguranţa locului de muncă presupune a avea o competenţă foarte bună. Această siguranţă poate fi obţinută fie la un singur loc de muncă atunci când eşti foarte bun şi patronul nu renunţă la tine, fie de la mai multe locuri de muncă, când eşti bun la mai multe lucruri, iar angajatorii te caută, ceea ce, de asemenea, presupune o înaltă calificare.” (s.n.)

Printre alte măsuri de „reformă a statului”, vânturate de bochemoni şi de patronate, se numără :

– eliminarea salariului minim pe economie (ca să se poată angaja sclavi pe 2 lei, eventual daţi afară în şuturi dacă mârâie că nu le ajunge)

– eliminarea sau limitarea efectelor contractelor colective de muncă (pentru că sunt negociate cu sindicatele, care mai au ceva forţă de negociere, deci cuprind prea multe prevederi favorabile salariatului)

– eliminarea garanţiilor salariatului împotriva concedierilor abuzive, prin eliminarea cerinţei legale ale cauzei legitime, temeinice şi serioase pentru concedieri care nu ţin de persoana salariatului sau eliminarea cerinţei „abatere repetată” sau „abatere gravă” în disciplinar.

Sindicatele au înţeles ce iobăgie se pregăteşte salariaţilor, la pachet cu anihilarea mişcării sindicale, aşa că s-au mobilizat, iar mitingul din 22 septembrie se pare că a fost un succes (20.000 participanţi), care a speriat un pic guvernul Boc, mai ales că se anunţa altele. În plus, marşul de protest spontan al poliţiştilor (cel ilegal) l-a făcut pe Bălălău să se cace pe el de frică, pentru că oamenii aştia au şi arme.

Aşa că pedelicul s-a văzut obligat sa îşi intensifice activitatea de prosteală pe faţă a publicului, vâzând că nu merge numai prin ziare, şi să diversifice paleta de lătrători în online, lătrători care să susţină „reformarea statului”. Din curiozitate, intru pe un blog al unui conferenţiar de la ASE, să văd justificările economice ale „reformei statului”. Spre surprinderea mea, discursul ex cathedra se referea exact la temele de mare actualitate ale zilei (powerplay-ul zilei), anume nevoia de reformă a relaţiilor de muncă. De curiozitate, postez un comentariu decent şi civilizat, prin care îmi manifest rezervele cu privire la soluţia vânturată de guvern, deoarece va genera abuzuri din partea angajatorului.

Ce am văzut după aceea… Tot felul de ţuţeri şi ţucălari, după modelul Hotnews, m-au bălăcărit în fel şi chip, m-au făcut albie de porci … Am fost, pe rând şi simultan, socialist, comunist, tovarăş, tovărăşel, etatist, sindicalist, monopolist, jurist prost, cu studii la fără speranţă, etc., etc. .. Dacă sunteţi curioşi să vedeţi tupeu, bădărănie portocacalie, tembelism care merge până la a declara că inclusiv Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Declaraţia de la Nisa sunt nişte tâmpenii, sau cum că avem o Constituţie a României ilegitimă, citiţi comentariile de aici, unele sunt chiar drăguţe, în tembelismul lor cu spume la gură.

Mă scandalizează însă tupeul vocal, luarea de prost, lipsa decenţei în dialog şi aplicarea de etichete jignitoare unei persoane vinovate doar de delictul de a avea o altă opinie (procedeu patentat de Vadim Tudor şi rafinat de oranjgutani). Mă scandalizează că un universitar, care ar fi trebuit să încurajeze schimbul de idei şi dialogul, aşa, de dragul Alma Mater şi academismului, încurajează ţuţeri pentru atacuri la persoană. Mă scandalizează că un universitar face politică şi exprimă opinii angajate politic şi face partizanat făţiş patronatului (într-o lume normală, ASE ar trebui să îşi reconsidere colaborarea cu domnia sa, deoarece legea nu permite cadrelor didactice desfăşurarea de activităţi cu caracter politic).  

Şi pentru că domnul conferenţiar a avut tupeul şi şi-a permis să mă facă socialist, îi promit că îi voi citi lucrările publicate. Cred că, pe lângă luminarea mea cu adevăruri economice, voi descoperi multe lucruri interesante de comunicat publicului.

Caeterum censeo Basescu esse delendum!

PS : Să vă văd solidaritatea … Să vă văd civismul … că dacă nu, nu e de bine deloc!


Nevoia de standarde pentru aprecierea eşecului unui sistem (system failure)

24 septembrie 2010

De multe ori m-am întrebat care ar fi semnele, semnalele izolate care să ateste că un anumit mecanism, sistem, procedeu, instituţie nu funcţionează.

De exemplu, îmi amintesc despre că, parcă prin anul 1999, un pacient a fost plimbat o noapte întreagă cu ambulanţa de la un spital la altul, în stare gravă, nefiind însă primit nicăieri; exasperată de demersurile inutile, asistenta de pe ambulanţă l-a abandonat la un colţ de stradă, în comă, cu branula în braţ şi perfuzia încă mergând, să se descurce singur – bietul om, nereuşind să intre într-un spital, a intrat în circuitul carbonului, la colţ de stradă, cu perfuzia la subbraţ, ca un câine. Bineînţeles că lumea s-a scandalizat, a fost cerut pe tava capul asistentei criminale, dar nimeni nu a văzut că respectivul incident, deşi părea izolat, era clar semn de faliment al sistemului de sănătate (system failure). Pentru că nimeni din sistemul de sănătate nu s-a preocupat de problemă, speţa s-a repetat de câteva ori, presa relatând despre pacienţi purtaţi de la un spital la altul până mor. Urmarea ? Nici o urmare, se moare în continuare.

Tragedia recentă de la maternitatea Giuleşti trebuia să pună din nou semne de întrebare responsabililor cu sănătatea naţiunii. În loc să se linşeze mediatic o asistentă la TV, pentru a da satisfacţie unor părinţi distruşi şi opiniei publice, oamenii ăia ar fi trebuit să se întrebe de ce incubatoare necorespunzătoare sunt menţinute în uz, de ce nu au personal suficient la monitorizarea celor mai fragili pacienţi, nou-nascuţii,  de ce nu au sesizoare de fum sau incendiu, de ce nu sunt dotate spitalele astfel ca aşa ceva să nu se întâmple. Dar nu, adevăratele probleme au fost vârâte sub preş iar gloatei furioase i s-a oferit un vinovat de serviciu pe post de ţap ispăşitor.

Situaţia stă cu totul altfel pe la alţii. Mortalitatea infantilă dintr-un spital din Bristol a determinat reformarea sistemului englez de sănătate din temelii. Tot aşa, moartea tragică a lui Baby P a determinat o dezbatere publică aprinsă cu privire la eficienţa standardelor şi procedurilor pentru protecţia copilului în Marea Britanie, care au fost schimbate radical. Şi mai interesant, la doi ani de la decesul lui Baby P, englezii nu l-au uitat şi în continuare analizează critic standardele şi procedurile de protecţia a copilului, pentru ca aşa ceva să nu se mai întâmple vreodată.

O serie de parlamentarii britanci, care au fost dovediţi că au încasat diurne sau alte beneficii la care nu erau îndreptăţiţi, şi-au dat demisia din Parlament, dimpreună cu „the speaker” (un fel de Alma Anastase) care se pare că ar fi închis ochii la asemenea şperţuri. Scandalul similar de la noi, avându-l pe generalul Oprea cap de afiş, care deconta cheltuieli de cazare la care nu avea dreptul deoarece avea casa în Bucuresti, n-a condus la nimic, nu există un standard de onorabilitate în Parlament  care să confere prestanţă instituţiei parlamentare (dimpotrivă, se pare că există un standard de neonorabilitate, lene, chiul, tupeu şi aroganţă). Britanicii au reusit sa mai salveze ceva din onorabilitatea instituţiei parlamentare prin demisiile celor dovediţi neonorabili, însă, dacă la noi nu s-a făcut nimic.  Să nu ne mirăm că percepţia publică despre parlamentari este aşa cum este …

In sistemul de sanatate sau de protecţei socială, moartea este semn clar şi obiectiv de faliment al sistemului. Care ar cam fi standardele sau semnele care atestă eşecul sistemic în politică?

Când preşedinta Camerei Deputaţilor mânăreşte votul parlamentarilor pe legi, e semn clar că democraţia parlamentară nu funcţionează, deci democraţia este doar o mascaradă.

Când preşedintele României, garantul respectării legilor, tâlhăreşte în văzul tuturor o ziaristă de telefonul mobil şi nu este pus sub acuzare, vorbim de falimentul justiţiei prin falimentul acuzării publice. Pentru că nu a păţit nimic, a recidivat. Când aceeaşi persoană bea tărie cât ea boul apă şi apoi se suie la volan, vorbim de falimentul SPP care ar trebui să îl păzească, inclusiv de el însuşi, dar şi al poliţiei care trebuiau să îi ridice carnetul pentru conducere în stare vădită de orice ebrietate.

Prestigiul Curţii Constituţionale a fost serios vătămat atunci când Bălălău şi-a permis să dea indicaţii preţioase judecătorilor despre cum să analizeze obiecţiile de neconstituţionalitate, fără nici o reacţie din partea societăţii civile. Oameni înţelepţi, judecătorii CCR şi-au şters pata decizând ceea ce era evident legal (legea ca standard) şi anume că legea de reducere a pensiilor contravine convenţiei europene a drepturilor omului.

 Avem nevoie de standarde ca de aer, ca să nu mai tolerăm ceea ce nu poate fi tolerat, să nu repetăm greşeli şi să progresăm, nu să involuăm. În clipa de faţă falsificarea democraţiei prin falsificarea votului în Camera Deputaţilor reprezintă, în opinia mea, cel mai îngrijorător semn, semn că democraţia autentică este înlocuită cu una de faţadă.


Să se lustreze, primesc, dar să nu se dezvăluie nimica, să nu se lustreze, primesc, dar să se dezvăluie toţi colaboratorii

23 septembrie 2010

Ideea acestui post o am de la o chestie superamuzantă. Într-o zi mă plimbam cu consoarta cu bicicleta, iar ea îmi atrase atenţia că stadionul pe lângă care treceam îmi purta numele : „Stadionul G. Petre”. I-am răspuns că sunt recunoscător belgienilor pentru onoare, dar puteau să mă invite şi pe mine măcar la tăiatul panglicii inaugurale.

În altă zi, tot la plimbarea cu bicicleta, văzui că am şi casă memorială :

Apoi m-am interesat cine a fost domnul Georges Petre, care este aşa de stimat în zilele de astăzi. Domnia sa a fost primarul (burgmeester) comunei Sint-Joost-ten-Node şi a fost unul dintre puţinele oficialităţi necolaboraţioniste ale Belgiei, ba chiar mai mult, a condus activităţi subversive intereselor ocupantului german care au atras asasinarea sa, în propria lui casă, în 1942. Normal că după război a fost declarat erou, cu case memoriale şi plăcuţe comemorative, stadioane numite după el.

Atunci m-am întrebat : de ce colaboraţionismul cu Germania este aşa o ruşine aşa mare în Belgia, că a determinat o abdicare (Leopold al III-lea, după război) dar încă mai prezintă importanţă în ziua de azi? Că sute, mii de românii au colaborat bine mersi şi cu nemţii şi cu ruşii, ba chiar şi cu Securitatea şi nu îi arată nimeni cu degetul. Însă în Belgia colaboraţionismul cu naziştii este perceput ca o complicitate la ororile războiului sau la genocidul de la Dachau sau Auschwitz. Numai că modalitatea de devoalare a colaboraţioniştilor a fost diferită : dacă în Flandra, epiderma politicii s-a curăţat prin „spargerea bubei” şi eliminarea puroiului, în Wallonie s-a preferat compresa cu rivanol în locul intervenţiei radicale.

De-aia titlul. Nu, nu este din Caragiale, este ce se întâmplă în Belgia de azi. Conducătorul partidului flamand NVA, Bart de Wever, este citat pe trei pagini de cotidianul belgian „Le Soir”, ca aducând acuze francofonilor valoni că-şi „ocultează” trecutul de colaboratori cu naziştii în perioada ocupaţiei germane în 1940-1945. În replică, francofonii răspund cu argumente emoţionale şi amintesc flamazilor că şi ei au avut propriul partid colaboraţionist, VNV, şi că bunicul domnului de Wever a fost un fervent colaboraţionist (strategia „play the man, not the ball”). Oameni calmi, cărora emoţia nu le zice de multe ori nimic, flamanzii răspund că ei au spart buboiul colaboraţionist de mult, divulgând numele colaboraţioniştilor cu naziştii, pe când valonii au procedat cam ca CNSAS în România, adică n-au găsit cam pe nimeni din clasa politică să fi fost colaboraţionist.

Ce este uimitor este că, probabil, mai sunt 50-100, maxim 500 de colaboraţionişti cu naziştii în viaţă, însă problema încă mai inflamează politica belgiană, dând naştere la atacuri vitriolare, argumente emoţionale şi inclusiv lovituri sub centură (la faptele ascendenţilor, de parcă ele ar fi imputabile nepoţilor sau strănepoţilor).

De aceea cred că deconspirarea securiştilor, totală, este necesară. Obrazul politicii nu se curăţă cu comprese gen CNSAS, ci cu deconspirarea totală, adică cu spargerea buboiului şi eliminarea puroiului din viaţa politică, probabil începând cu stafilococii mai mari gen Iliescu sau Băsescu, dar şi a vibrionilor mai mici ca Vadim Tudor.

Caeterum censeo Basescu esse delendum!


„Băieţii deştepţi” din bănci sau Cum se fac munţi de bani pe spinarea clientului

23 septembrie 2010

Îmi exprimam alaltăieri câteva rezerve cu privire la legalitatea antantei realizată de băncile din România dimpreună cu BNR, antantă numită TRANSFOND, care decontează plăţile de mică valoare dintre bănci, adică exact alea realizate de clienţi retail ca mine şi ca dumneavoastră. În opinia personală, asemănarea cu speţa din Franţa era uluitor de mare (în Franţa, camera de decontare a cecurilor, înfiinţată de bănci dimpreună cu banca centrală, percepea un comision minim de 15 eurocenţi pe fiecare cec decontat, în condiţiile în care costurile erau de 4,3 eurocenţi).

Pentru aceste considerente, am accesat informaţiile publice referitoare la SOCIETATEA DE TRANSFER DE FONDURI ŞI DECONTĂRI TRANSFOND S.A., înregistrată la Oficiul Registrului Comerţului Bucureşti sub numărul J40/6820/2000, având CIF RO  13215516 şi un capital social de 6.720.000 RON (s.n.), atât de la Registrul Comerţului cât mai ales de la Ministerul Finanţelor Publice, secţiunea bilanţuri. De acolo am aflat că este o societate comercială cu un capital social de 6,72 milioane RON care a înregistrat, de la înfiinţare şi până în prezent, următoarele profituri nete :

  • 2000 – 602 milioane ROL (deh, start-up, anul nu a fost complet)
  • 2001 – 123 miliarde ROL (au intrat băieţii în pâine, investiţia iniţială deja e amortizată şi aduce profit cât casa)
  • 2002 – 218 miliarde ROL (au intrat în pâine cum trebuie, profit de trei ori capitalul deja amortizat)
  • 2003 – 303 miliarde ROL (au intrat în pâine până-n gât, profit de aproape cinci ori capitalul deja amortizat)
  • 2004 – 492 miliarde ROL (pâinea e deja cozonac, profitul cât Casa Poporului)
  • 2005 – 55, 78 milioane RON (cozonacul este plin de stafide, dacă transformăm în ROL, profitul cât Pentagonul)
  • 2006 – 25,95 milioane RON (am dat de rahat în cozonac, s-a redus valoarea comisionului, cred că a durut)
  • 2007 – 20, 69 milioane RON (comisionul a fost redus încă o dată, doare în continuare)
  • 2008 – 21,26 milioane RON (ne descurcăm şi aşa)
  • 2009 – 24,56 milioane RON (criză, tranzacţii mai puţine, comisioane mai puţine, dar profitul este în creştere)

În concluzie, puţină matematică : cele 67,2 miliarde de ROL investite iniţial de bănci în proiectul TRANSFOND le-au adus, numai cu titlul de profituri legale (n.b., nu mă refer la altceva, numai la profituri legal declarate!!!), de la înfiinţare şi până azi, 2616 miliarde ROL (sau, dacă ţineţi neapărat, 6, 72 milioane RON au generat 261,6 milioane RON), deci fiecare 1 leu a generat 39 de lei profit !!! Credeţi-mă că, de acum, vreau şi eu să cumpăr acţiuni la TRANSFOND, aşa rată de profitabilitate n-a văzut Parisul, Londra şi New York-ul, adunate la un loc.

Purcoiul ăsta de bani v-a fost reţinut dvs., cu titlu de comision de plată interbancară minim, la care se mai adăuga, încă o dată, comisionul băncii dvs. (deci banca dvs. vă ia şi comision de plată interbancară, dar ia şi dividend de la TRANSFOND pentru aceeaşi operaţie), din plăţile de mică valoare pe care le ordonaţi.

Sper să se sesizeze Consiliul Concurenţei, deoarece antanta realizată de bănci prin concertarea practicii de decontări prin crearea unui intermediar la care tot ele, băncile, sunt acţionari este cu mult mai evidentă decât în cazul sancţionat de autoritatea de concurenţă din Franţa. Sper, că speranţa moare ultima …

Ceterum censeo Basescu esse delendum!


Traian Fermecătoru’, mai ceva ca Mona Lisa

22 septembrie 2010

Ştiam că Rodica Culcer îl vede pe Traian Fermecătoru’ cel mai cel, ăl mai Prince Charming din parcare. Fâs-Frumos este mai suav decât îngerii lui Rafael, mai diafan decât muzica lui Mozart, mai senin şi mai misterios decât Gioconda lui da Vinci, ce mai, Miss Universe!

Dar să oblige Rodica Culcer TVR să îl prezinte pe Traian Băsescu ca fiind Miss Universe, asta da dovadă de amor total. Doamna Maria, n-aveţi nici o părere despre acest amor incandescent, declarat public, pe post?

Caeterum autem censeo Basescu esse delendum!


Noul Cod Civil : Ipoteca mobiliară convenţională. Obiect, constituire, perfectare

22 septembrie 2010

Definiţie. Potrivit Noului Cod Civil (NCC), ipoteca mobiliară convenţională este o garanţie reală, accesorie şi indivizibilă, constituită prin contract scris  pentru garantarea unei creanţe, opozabilă terţilor prin publicitate în AEGRM, care produce efectele specifice (drept de preferinţă, urmărire, inspecţie) de la data la care creanţa garantată ia naştere.

Ipoteca mobiliară se aseamănă, de lege lata, exceptând perfectarea, cu gajul sau garanţia reală mobiliară (GRM) reglementată de Legea 99/1999, Titlul VI, pe care o va înlocui. Neavând posibilitatea de a analiza Legea de aplicare a  NCC, nu putem fi siguri că Titlul VI din Legea 99/1999 va fi abrogat, însă paralelismul reglementării, suprapunerea de obiect al reglementării şi noua reglementare dată de NCC gajului (care va privi numai bunuri mobile corporale şi titluri negociabile la purtător sau nominative, conform art. 2480-2482 NCC), ne îndreptăţeşte să afirmăm că ipoteca mobiliară va înlocui GRM.

Obiect. Fără a reproduce art. 2389 NCC, prin raportare la lit. l) a articolului respectiv putem afirma că ipoteca mobiliară convenţională poate avea ca obiect orice bun mobil, corporal sau necorporal, deci inclusiv creanţe, facturi, conturi bancare, asigurări, echipamente, valori mobiliare, acţiuni, părţi sociale, etc.

Caracterul literal al ipotecii este diminuat, obiectul ipotecii trebuie să fie descris „suficient de precis” (art. 2391 NCC), adică individualizat precis sau individualizabil, prin descriere gen listă sau determinarea categoriei, cantităţii sau a identificării unei formule de determinare. Ipoteca mobiliară poate purta şi asupra unei universalităţi de fapt (fond de comerţ, stocuri etc.), dacă este menţionată expres în contract natura şi conţinutul universalităţii la data  constituirii. Dacă ipoteca poartă asupra unui cont bancar, el trebuie indicat în mod expres (deci fraza aia din practică, cu „toate conturile care le vor înlocui pe cele afectate garanţiei” va trebui reformulată). Stipulaţia că ipoteca mobiliară poartă asupra tuturor bunurilor mobile, fie ele prezente sau viitoare, nu reprezintă o descriere detaliată şi va fi ineficientă.

Constituire şi perfectare. Ipoteca mobiliară convenţională se constituie prin contract încheiat în formă scrisă sub sancţiunea nulităţii, dar efectele specifice (drept de urmărire, preferinţă şi, mai ales, inspecţie) nu se nasc decât după ce obligaţia garantată ia naştere, dată de la care ipoteca devine perfectă (deci, per a contrario, de la data constituirii până la data naşterii obligaţiei garantate – de ex. până la utilizarea creditului – ipoteca mobiliară este imperfectă). A nu se confunda dreptul real accesoriu imperfect (cum este dreptul de retenţie care nu poate fi opus în nici un fel creditorilor garantaţi cu ipotecă sau gaj) cu noţiunea de perfectare a ipotecii, care ţine de naşterea raportului obligaţional care este garantat cu respectiva ipotecă mobiliară.

Aşa fiind, pot exista situaţii în care raportul obligaţional garantat să fie preexistent constituirii ipotecii iar ipoteca să fie, încă de la constituire, perfectă (cazul ideal). În practică, însă, probabil că majoritatea creditorilor diligenţi vor insista în constituirea garanţiilorşi înscrierea lor în AEGRM,  înainte de punerea la dispoziţie a vreunei sume de bani, deci ipoteca mobiliară va fi imperfectă, urmând a se perfecta prin punerea la dispoziţie a creditului la o dată ulterioară înscrierii. Pe durata cât ipoteca este imperfectă, creditorul garantat este supus unui risc, deoarece o altă ipotecă mobiliară perfectă este întotdeauna preferată unei ipoteci imperfecte, indiferent de rangul dat de ordinea înscrierii în AEGRM (art. 2420 NCC) şi, în concluzie, creditorul garantat nu îşi va putea păstra preferinţa decât prin transformarea ipotecii din imperfectă în perfectă, adică prin punerea la dispoziţie a creditului. Constituirea garanţiilor mobiliare încrucişate (cross-guarantee) pentru obligaţii distincte va fi însă exclusă, dată fiind cerinţa perfectării fiecărei ipoteci în parte.

Dar despre concursul între creditorii garantaţi cu ipotecă mobiliară convenţională şi/sau cu alţi creditori garantaţi într-o postare ulterioară.


Despre comisionul la plăţi realizate prin internet-banking (altul decât cel plătit TRANSFOND)

21 septembrie 2010

Da, am reformulat un titlu „De ce este ţeapă comisionul perceput la plăţi realizate prin internet-banking, în condiţiile plăţii unui abonament lunar„, din dezideratul de a evita utilizarea de termeni argotici sau prea colocviali, gen „ţeapă”, într-o analiză serioasă referitoare la regimul juridic al unor obligaţii fără cauză, deci nule absolut.

Documentarea pentru acest post a avut în vedere serviciile celor „trei mari” : BCR, BRD şi Raiffeisen (eu sunt client la doi dintre ei, deci cunosc bine, din interior, nivelul comisioanelor). Toate aceste servicii de internet banking sunt prezentate ca fiind servicii prin care se realizează operaţiuni de natura plăţilor, atât de către BCRBRD respectiv Raiffeisen. Contractul, ca document de ordin juridic, este disponibil on-line numai la Raiffeisen, deci din punct de vedere al informarii prealabile a consumatorilor cu privire la contractul cadru de plăţi, conform OUG 113/2009, BCR şi BRD ar trebui să se aşeze pe coji de nucă şi să se tragă de urechi un pic.

Boon, hai să zicem că aţi semnat contractul de internet banking (IB) cu ce bancă vreţi dvs. La ce se obligă părţile prin contractul de IB? Păi clientul să plătească un abonament contra unui serviciu. În ce constă serviciul? „Realizarea de plati sau alt gen de operatiuni de trasfer de fonduri din conturile proprii ale Clientului catre conturile unor terti beneficiari„, deci pentru asta se plăteşte abonamentul – citatul nu este din burtă, este COPY/PASTE din contractul de IB oferit de Raiffeisen propriilor clienţi. Deci, carevasăzică, realizarea operaţiunilor de plăţi, causa remota a încheierii contractului de IB de către cumpărător, este inclusă în obiectul contractului de internet banking (deci operaţiunea-scop mediat este cuprinsă în contractul-mijloc scop imediat). Păi atunci comisionarea separată a operaţiunii respective nu reprezintă dublă taxare şi obligaţie fără cauză, aspect care să atragă nulitatea absolută şi necondiţionată a încasării comisionului, conform art. 948, 966 C. civ.? Ba da, desigur, dacă avem în vedere prezentarea produsului internet banking şi documentaţia contractuală, strict juridic vorbind.

Dar nu mă voi limita la o analiză strict juridică, voi încerca să văd problema dintr-o perspectivă mai largă. Pentru a avea acces la internet banking (IB), clientul trebuie să aibe acces la o legătură de internet, cu care să acceseze serverul băncii, deci cheltuiala cu accesul la internet este a clientului. După aia, el se autentifică prin diverse chei de autentificare, prin serverul de acces şi printr-un program interfaţă, direct la sistemul de operare al băncii, căruia îi transmite (fie pachete de date fie în real time) instrucţiuni de plata AUTOMATIZATE, care nu necesită prelucrare manuală, acest rol este asigurat de interfaţă. Banca nu face cheltuieli nici mai mari, nici mai mici cu plăţile efective, nici dacă procesează o singură plată pe zi, nici dacă procesează cinci sute de mii. Banca face aceleaşi cheltuieli cu IB indiferent de numărul de operaţiuni efectiv realizate (menţinerea în funcţiune a serverului de autentificare, programele de securitate, interfaţa cu sistemul de operare funcţionează oricum), aceste cheltuieli sunt fixe , nu sunt influenţate de numărul de operaţiuni realizate sau nerealizate şi sunt cuprinse în abonamentul lunar. Banca trebuie să menţină funcţional serverul, interfaţa, firewall-ul, securitatea şi dacă sunt plăţi şi dacă nu, deci realizarea de operaţiuni nu influenţează în nici un chip costurile fixe ale băncii cu serviciul de IB.

Deci perceperea comisionului de plată intra- şi interancară, pentru fiecare operaţiune realizată este obligaţie fără cauză materială, deoarece nu este determinată de un fapt material generator al respectivei obligaţii, fiind şi la analiza materială, ca şi la analiza juridică, tot obligaţie fără cauză, deci nulă absolut.

NB : aşa cum am arătat în titlu, această analiză exclude comisionul perceput de TRANSFOND la plăţile interbancare (parcă 0,51 RON/operaţiune), deoarece plata efectivă, compensarea dintre bănci nu este realizată de bancă, ci de TRANSFOND. La o analiză superficială, comisionul plătit de bancă TRANSFOND pare a fi datorat licit şi legal, cu cauză juridică validă. Dacă însă mă uit la acţionarii TRANSFOND (BNR şi băncile) înţeleg că „băieţii deştepţi” din bănci au crescut artificial costurile de decontare dintre ele prin crearea unui intermediar la care tot ele, băncile sunt acţionari şi de la care primesc dividende. În lumina deciziei Curţii Europene de Justiţie referitoare la „Clubul Lombard” dar şi la decizia Autorităţii de Concurenţă din Franţa referitor la practicile concertate franceze, nici practica anticoncurenţială concertată prin tarif minim de decontare, numită TRANSFOND S.A.  nu pare a fi legală (vezi postul de mai jos pentru detalii despre înţelegerile cartelare din Franţa).

Caeterum censeo Băsescu esse delendum!


Înţelegeri cartelare anticoncurenţiale în Franţa. Cum au luat-o Soc. Generale, HBSC, Credit Agricole s.a. pe coajă

21 septembrie 2010

Acest subiect este preluat în speranţa de a-l dezvolta şi de a analiza dacă vor fi implicaţii şi pentru bancherii noştri ca brazii, de aici, din România.

Ancheta realizată de Autoritatea de Concurenţă din Franţa este uluitoare, un exemplu de urmat pentru Consiliul Concurenţei din România. Decizia este extinsă (145 pagini, respectiv 795 paragrafe), din cauza explicaţiilor aiuritoare, multe şi prolixe, date de bănci în apărare, explicaţii pe care Autoritatea a trebuit să le analizeze şi în parte să le înlăture (o parte au fost însă reţinute, ceea ce sugerează un tratament corect al dosarului), decizia integrală o găsiţi aici. Pe scurt, în Franţa piaţa cecurilor ca instrument de plată este mult mai extinsă ca la noi. Băncile au creat o cameră de decontare a cecurilor, dimpreună cu banca centrală (adică ceva gen TRANSFOND-ul de la noi) ca să înlăture suportul hârtie şi să scurteze durata tranzacţiilor. Băncile participante s-au pus de acord să perceapă un comision minim de 15 eurocenti pentru fiecare cec procesat, în condiţiile în care costurile reale erau de 4,3 eurocenţi per operaţiune (sună cunoscut, nu? ca la Transfond). Aşa fiind, Autoritatea de concurenţă a considerat că operaţiunea de stabilire a comisionului minim împiedică libera concurenţă şi, prin raportare la piaţa uriaşă, antanta are dimensiuni comunitare care atrag aplicarea art. 81 TCE (devenit art. 101 TFEU). În consecinţă, Autoritatea a aplicat următoarele sancţiuni contravenţionale (menţionez doar băncile hipersonore, mai sunt si altele) :

– BNP Paribas : 63 milioane EUR

– Credit Agricole : 83 milioane EUR

– HSBC Franţa : 9 milioane EUR

– Societe Generale : 53,5 milioane EUR

Banque de France (banca centrală!!!!!!!, care a avut o atitudine vădit părtinitoare faţă de bănci, la fel ca BNR la noi) : 0,35 milioane EUR (mai puţin, aşa, una la funduleţ, să îşi bage minţile în cap şi să nu mai ţină cu hoţii), dispunând totodată obligarea la publicarea deciziei în ziar şi la afişarea ei.

Eu am certitudinea că, având în vedere componenţa capitalului social al TRANSFOND, precum şi faptul profitabilităţii uriaşe a companiei cu pricina, coroborată cu o lecturare atentă a minutelor ARB, comisia de decontări şi SEPA,  Consiliul Concurenţei poate ajunge în România la o concluzie asemănătoare pe partea de decontări curente. Trebuie numai să se dorească o eliminare a practicii bancare concertate sau să se dorească  să i se dea un pic peste mânuţă BNR (că doar nu numai din motive de legalitate or face investigaţia, nu? dacă era aşa, era finalizată până acum).

PS : În motivarea deciziei au fost folosite in extenso citate şi considerente ale deciziei CJCE din 25 sept. 2009, privind „Clubul Lombard” (Erste, Raiffeisen, Volksbank, etc.), deci tata Omidu’ vede în globul de cristal că respectiva decizie a CJCE va mai conduce la sancţionări ale înţelegerilor cartelare, unele chiar în România.