Despre naşterea şi decesul mitului : The Acid Queen

11 Septembrie 2011

1969, fix la Woodstock, „The Who” interpretau pentru prima oară „The Acid Queen„, o melodie despre eliberarea prin sex şi droguri. O prostituată exotică („a gipsy”), traficantă de LSD, se angajează să îi ofere tânărului Tommy servicii sexuale care să îl marcheze, un fel de rit de trecere la maturitate  şi eliberare sexuală şi, cu ajutorul endorfinelor orgasmice şi ale celor induse prin LSD, să îl scoată din starea de obnubilare, de abulie în care îl vârâse un nenorocit de sindrom hamletian.

1975. Cei de la „The Who” toarnă opera rock „Tommy„, ocazie cu care realizează că au nevoie de o „Acid Queen„, valabilă ca şi cântăreaţă rock dar şi credibilă ca şi „femeie a plăcerilor sexuale ultime”. Alegerea lor este Tina Turner, în vârf de formă fizică şi vocală. Tina Turner interpretează piesa în tonalitatea iniţială (deşi de cinci ori mai greu pentru o femeie), încercând însă, din loc în loc, să cânte cu o octavă mai sus (încă şi mai greu). De asemenea, nevasta lui Ike face senzaţie în rochia roşie, focoasă, a „Acid Queen”, care se lipeşte de retina spectatorilor, ca şi muzica psihedelică, rockul cu sclipici al anilor ’70.

1976. Ike & Tina Turner se despart. Tina Turner se trezeşte brusc la realitate : toată lumea muzicală, care o respecta înainte, din poziţia de soţie a lui Ike, acum o ignoră. Obligatoriu, trebuia să se reinventeze, să scape de eticheta „fosta nevastă a lui Ike„, să devină altcineva, prin propriile ei puteri. Răspunsul a fost oferit de singurul proiect solistic care îl excludea pe Ike : Acid Queen şi „The Who”.

1978. Albumele „Acid Queen” şi „Rough” sunt lansate, cu un marketing agresiv care pune accentul pe caracterul „femme fatale”, „sensual hottest” etc.

Însă apariţiile publice ale nou-născutei dive vor legitima definitiv, pe vecie, imaginea publică a Tinei ca fiind femeia cu cele mai frumoase picioare din lume şi cu dansul cel mai lasciv şi provocator.

E clar, prinţesa Leia cu bikinii ei auriţi  nu este decât un epigon. Chiar un epigon jalnic, prin raportare la Acid Queen.

1980. Apariţiile publice, în costumaţii sumare, cu două numere mai mici, îi consolidează poziţia de sexoşenie totală a muzicii, cu craci care pârjolesc imaginaţia. Tina Turner este, oficialmente, posesoarea celor mai frumoase picioare din lume, cu talie de viespe şi sâni de zeiţă greacă.

Un status quo greu de menţinut, mai ales că a fost cultivat insistent, prin portul de minijup care lăsau relativ puţin din formele guristei pe seama imaginaţiei privitorilor.

1984 – 1990. După „What’s Love Got to Do With It„, „Simply the Best„, „Mad Max„, Tina Turner ajunge star de nivel planetar, cu aceeaşi imagine de sexoşenie în minijup şi cracii la vedere, deşi pare tot mai evidentă lupta femeii de peste 50 de ani cu propriul trup. Este şi perioada în care îi dispar şi ridurile peste noapte sau i se remodelează faţa de la un videoclip la altul. Deh, epoca de aur a chirurgiei plastice …

1990 – 2000. Sexoşenia sexagenară pare că a pierdut lupta cu timpul. Totodată, începe lupta cu vocea, tot mai inelastică şi mai gravă (ca registru) pe zi ce trece. Rochiţele mini rămân însă la fel de scurte ca întotdeauna, nu mai mari decât nişte batistuţe, deşi creşte de la an la an numărul de kilograme care trebuiau acoperite cu o batistuţă.

2010. Bătălia cu timpul este definitiv pierdută, din voce nu au mai rămas decât urme fine a ceea ce a fost odată. Asta nu o împiedică pe divă să interpreteze, jalnic-live la Manchester sau prin back-up la fel de jalnic la Amsterdam, „Acid Queen”, hitul de acum 35 de ani. Nu am înţeles niciodată de ce a ales să cânte aşa ceva. Acid Queen trebuia să rămână  imaginea eliberării sexuale, femeia la pătrat, cu corp de păcat, cu voce seducătoare de o sensualitate ultimă şi nu o septuagenară başoaldă, cu graţia unui caşalot eşuat, care confundă senzualitatea cu bufeurile postclimacterice.

Mă doare să o spun, dar odihnească în pace Acid Queen!


De Vita Doudecim Caesarum (II)

6 Septembrie 2011

Cel de-al doilea capitol al istoriei celor 12 Cezari este, în mod firesc, dedicat lui Octavian.  Cartea despre viaţa cezarilor, scrisă de unul Suetonius de care nu s-a auzit la IMC, nefiind scrisă de „Cărtărăscu”, nu a suscitat atenţia prezidementului, aşa că acesta nu are cunoştinţă despre modelul de despot luminat, probabil modelul urmat de către majoritatea despoţilor luminaţi ai Europei : Elisabeta I a Marii Britanii, împărăteasa Maria Tereza a Austriei, fiul ei Joseph al II-lea, Frederick cel Mare al Prusiei, Napoleon, regina Victoria etc.

Prima impresie pe care mi-a lăsat-o textul : ei da, probabil că originea socială a lui Suetonius (membru al cavalerilor, al ordinului ecvestru, clasă care a ajuns la maximum de avere şi influenţă în timpul imperatorului Octavian) a influenţat, în mare măsură, punctul de vedere al lui Suetonius despre realităţile epocii imperiale. Spre exemplu, în capitolul LVIII,  în care i se acordă lui Octavian titlul onorific de „Patris patriae„, la fel ca lui Iulius Ceasar, patetismul mişcător şi sincer al evocării efuziunilor populare la adresa lui Octavian este patognomonic pentru imaginea „deificată” a acestuia prin intermediul intelectualilor „de curte”. Deşi propensiunea spre exactitate teoclastă, de istoric autentic a lui Suetonius nu se dezminte atunci când se referă la deviaţiunile sexuale ale „augustului” Octavian sau la depravarea familiei „auguste”, imaginea de ansamblu a despotului luminat este evident lustruită, inclusiv după trecerea câtorva generaţii de la data întâmplărilor.

Cum a reuşit oare Octavian să rămână zeu şi la aproape un secol de la deces? Cum se face că, deşi a confiscat puterea republicii romane, a concentrat-o în o singură sursă (propriile sale mâini), a pus bazele unei dinastii etc., dar nu a fost resimţit de nimeni ca un uzurpator sau tiran ci, dimpotrivă, ca un părinte al naţiunii, atât de către contemporani dar şi de urmaşi, ba chiar şi de Istorie? Răspunsul este simplu : PR. Totul este imagine, interpretare. Inclusiv dictatura.

In consulatu pedibus fere, extraconsulatum saepe adoperta sella per publicum incessit” (pe timpul mandatului mergea pe jos, în perioadele fără mandat trecea adesea prin public cu lectica acoperită). Cu alte cuvinte, uz şi abuz minim de funcţie publică şi discreţie maximă cu privire la propria persoană în afara mandatului – iată o lecţie de modestie din care pot învăţa ţopârlanii politicii de azi, indiscreţi, provocator de zgomotoşi, cu convoi cu girofar, elicopter, alai, body-guarzi, perimetre de securitate etc… Deci domnu’ Băsescu, popularule care iei elicopterul de pe marginea drumului, numai ca să nu stai printre ţopârlani pe DN1, înţelegi de ce Octavian este în cărţile de istorie şi matale vei ajunge la gunoi? Mai ia şi matale Loganul şi mai mergi pe la Selgros ca şi cum ţi-ai face singur piaţa, dar te rugăm fără tâlhărit de jurnaliste de data asta, dacă îţi pasă de propria imagine.

Numquam filios suos populo commandavit, ut non adiceret „Se merebuntur””  (niciodată nu îşi recomanda copii poporului – pentru a fi aleşi, n.m. – fără a adăuga „Doar dacă merită”). Când mă gândesc câte episoade de jenă naţională ne-a generat fonfăita incultă EBa în Parlamentul European, îmi dau seama că Octavian avea respect pentru merit, valoare şi meritocraţie. Încă o dată, Doamne, Dumnezeule, cât a involuat omenirea dacă ce nu putea să se petreacă în epoca sclavagistă, pentru că era prea scabros acum două mii de ani, se poate întâmpla azi, bine-mersi ?

Testem se in iudicii et interogari et refelli aequessimo animo patiebatur” (când era chemat ca martor în instanţă, se lasa interogat şi contrazis cu cea mai dreaptă dintre intenţii). Nu, nu se răţoia la justiţie, la judecători, la CSM, nu se victimiza dacă pedelicii lui erau chemaţi ca martori la DNA cum face supărător de vocal băşidenţia sa.

În concluzie, Octavian a fost un autocrat inteligent, insidios, consecvent şi, mai ales, a beneficiat de cel mai bun PR, cea mai bună imagine publică dintre toţi cetăţenii Romei. Ipsaţionistul băşident are clar cel puţin propensiuni autocratice, dar nu suferă de modestie, măsură, minima moralia sau preocupare pentru opinia publică, altfel nu ar fi fost Boc multipremier, Udrea multiminstru, EBa europarlamentar, Parlamentul redus la funcţia de asigurare a decorului pentru asumări de răspundere ale Guvernului … şi multe altele.

Caeterum autem censeo Băsescum delendum esse!


Noul Cod Civil : Căsătoria. Condiţii de fond.

5 Septembrie 2011

1. Obligaţia de exogamie (art. 274 NCC, „Interzicerea căsătoriei între rude„), a fost analizată, tradiţional, din punctul de vedere al utilităţii sociale a căsătoriei, care trebuia să regrupeze două familii distincte şi să le facă solidare prin legătura matrimonială. De aceea, căsătoriile din interiorul familiei (între rude de sânge sau consanguine) sau dintre rude prin alianţă (din o altă familie decât cea naturală dar care era deja reunită la familia naturală printr-o altă căsătorie) sunt interzise, în majoritatea legislaţiilor europene, ca şi contravenind obligaţiei de exogamie, deoarece nu generează plozi sănătoşi şi nici efect social util.

Textul NCC nu aduce nimic nou faţă de vechiul art. 6 Codul familiei, deoarece obligaţia de exogamie a viitorilor soţi este limitată la aceleaşi rude în linie directă, ascendentă şi descendentă, precum şi la rudele în linie colaterală până la gradul IV inclusiv. Filiaţia  rezultată din adopţie, este asimilată filiaţiei naturale pentru aprecierea existenţei impedimentelor la căsătorie. Este regretabil că impedimentele la căsătorie, reieşite din obligaţia generală de exogamie, nu au fost extinse şi la familia la care persoana a ajuns prin căsătorie. NCC interzice căsătoria numai între rude de sânge, nu şi între aliaţi (rude prin alianţă), însă rudenia prin alianţă nu reprezintă impediment la căsătorie. Astfel, este posibilă căsătoria a doi cumnaţi, a soacrei cu ginerele, a unchiului cu nepoata prin alianţă, deşi, paradoxal, legea interzice expres căsătoria între veri primari. Vă las pe dvs. să apreciaţi ipocrizia şi/sau lipsa de coerenţă a reglementării, deoarece obligaţia de exogamie este încălcată nu numai în cazul căsătoriilor dintre rude, ci şi între aliaţi. Însă, cum excepţiile şi incapacităţile sunt de strictă interpretare şi aplicare, reţinem că numai rudenia, nu şi alianţa, reprezintă impediment la căsătorie.

2. Obligaţia de heterogamie. Diferenţa de sex dintre soţi a fost analizată, în mod tradiţional, din prisma finalităţii căsătoriei, şi anume perpetuarea familiei. Procreaţia presupune diferenţa de sex în mod necesar (deşi progresele medicinei din  ultima vreme tind să atenueze sau chiar să elimine definitiv concepţia „clasică”).

Probabil că dorinţa de a încuraja naşterea de noi subiecţi de drept, impozabili, a determinat apariţia art. 277 NCC, care interzice căsătoria între persoane de acelaşi sex. Mai mult decât asta, acelaşi art. 277 NCC „refuză” să recunoască orice efect în România unei căsătorii homosexuale sau ale unui parteneriat civil (inclusiv parteneriat între persoane de sex diferit, darămite de acelaşi sex).

Întrebarea care se naşte este : care este valoarea art. 277 NCC ? Are valoare de declaraţie politică doar (că un jurist se amuză citind)? Are valoarea unei norme imperative sau a unei norme de ordine publică, în funcţie de care este recunoscută aplicabilitatea în România, în caz de conflict, a unei norme străine de drept internaţional privat?

În opinia noastră, obligaţia de heterogamie (cu impedimentul la căsătorie care decurge) este influenţată mai mult de tradiţia vechiului Cod al familiei sau de influenţa Bisericii Ortodoxe asupra legiuitorului. Din motive ciudate, BOR nu pare să fie deloc preocupată de afinitate ca impediment la căsătorie (vezi supra), cum este preocupată biserica catolică de exemplu, deşi contravine flagrant dreptului canonic, dar este preocupată suspect de vocal de interzicerea oricărei forme de homosexualitate (ar fi multe de discutat pe marginea atitudinii vădit incoerente, ca să nu zicem ipocrite, a BOR pe tema reglementării la nivel de lege a relaţiilor de familie, poate altă dată).

Nerecunoaşterea însă în România a oricăror efecte deduse din căsătoria homosexuală sau parteneriatul civil intervenite în străinătate, are certe valenţe de ridicol. OK, este clar că, potrivit legii române, persoanele cu preferinţe sexuale minoritare („opoziţia”, cei care joacă în „tabăra adversă”) nu se pot căsători în România, este evident că românii sunt mai ortodocşi decât papa, dar să ai pretenţia că actele de stare civilă (opozabile erga omnes prin însăşi natura lor) sunt inopozabile în România sau să înlături aplicabilitatea unor norme de ordine publică din dreptul străin în România, asta este culmea tupeului de stat…

Ce or avea oamenii aştia în cap? Nu prea multă moderaţie, asta e cert. Cum poţi, de exemplu, să pretinzi că starea civilă a persoanelor (căsătorite) nu este recunoscută în România, când ea este opozabilă erga omnes? Cum să împiedici aplicabilitatea normelor de ordine publică referitoare la obligaţiile dintre soţi sau efectele externe, patrimoniale şi nepatrimoniale, ale căsătoriei? Pe lângă faptul că soluţia legislativă este de sorginte medievală, nu din anul de graţie 2010, în context european etc., etc., aceasta este, ab initio, în contradicţie directă cu normele de drept european (mă refer la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului) sau de drept internaţional privat.

Pe de o parte, efectele  în România ale unei căsătorii încheiate în străinătate sunt recunoscute de însuşi NCC (art. 2590 şi urm. NCC), iar capitolul dedicat dreptului internaţional privat conţine reglementări care contrazic făţiş art. 277. Potrivit art. 2593 NCC, regimul matrimonial (atât cel primar, imperativ, cât şi cel secundar, supletiv, sunt determinate de legea străină, care se aplică în România în ciuda art. 277 NCC). Deci valoare juridică nulă pentru alin. 2, 3 ale art. 277 NCC.

Pe de altă parte, art. 277 NCC este o normă cât se poate de „anticurent”. La nivel european o serie de ţări (Belgia, Spania, Portugalia, Olanda, Norvegia, Suedia) recunosc dreptul persoanelor homosexuale de a se căsători iar restul ţărilor  (Franţa, Belgia, Austria, Germania, Cehia, Danemarca etc. etc.) le-au lăsat deschisă soluţia parteneriatului civil. Europa a eliminat astfel de norme din legea civilă, considerate a fi ingerinţă excesivă şi nepermisă a statului sub plapuma şi în viaţa strict intimă şi privată a cetăţeanului, adică exact acolo unde statul nu are ce căuta. România este, bineînţeles, mai cu moţ şi are curajul de a face reglementări în contra vântului, crezând că  nu o se ude pe pantofi.

În final, se pare că statul român caută condamnări la CEDO cu lumânarea, pe banii noştri. Prin decizii recente, jurisprudenţa CEDO a evoluat în aprecierea limitelor recunoscute statului de rezidenţă a a reglementa cum consideră de cuviinţă instituţia matrimonială (art. 12 Convenţie), considerându-se că, de ex., Austria a discriminat nepermis şi a nesocotit dreptul la viaţă intimă şi privată prin refuzul de a celebra un mariaj între două persoane de acelaşi sex (cazul Schalk and Kopf v. Austria/2010).

Cum la data adoptării art. 277 NCC, CEDO deja se pronunţase pe marginea subiectului, apreciem că art. 277 NCC nu trebuia să fie adoptat în forma în care se prezintă. La fel şi NCC în ansamblul său, de altfel.