Influenţa jurisprudenţei Curţii Constituţionale asupra practicii judiciare a Tribunalului Argeş, secţia penală

31 Ianuarie 2011

Doamnelor şi domnilor, este OFICIAL : doamna Iulia Antoanella Moţoc, sexy-bănăţeanca de la Curtea Constituţionalănu mai deţine privilegiul exclusivităţii tembelismului atroce imaginaţiei zglobii în motivarea deciziilor, la magistraţi.

Am arătat, într-un post de acum câteva luni, cum această duduie zglobie somitate, poreclită în derâdere desemnată  judecător la Curtea Constituţională,  atât de prolifică în geneza de tembelisme sinistre ăăă, pardon, raţionamente juridice imaginative, motivează o opinie separată la decizia CCR din 22.09.2010, cu jurisprudenţa recentă a CEDO în materie, sens în care face prostia să şi citeze Reina et alii c. Italia (decizia CEDO din 28.09.2010) sau Franger c. Austria (decizia CEDO din 23.09.2010) – adică cu considerente din viitor, ulterioare pronunţării CCR.

Ei bine, domnia sa este farul călăuzitor, lumina măiastră care generează epigoni : practica judiciară a tembelismului fudul imaginativităţii motivării, a motivării unei hotărâri cu motive ulterioare pronunţării, a fost preluată de către instanţele din România, şi anume de Tribunalul Argeş. secţia penală. Această instanţă, atunci când a apreciat gradul de pericol social şi periculozitatea lăsării în libertate a infractorului prezumtiv Constantin Niculescu, s-a referit, pe larg, la starea sa de sănătate. Pentru cei care au urmărit ştirile la TV, starea de sănătate a dlui Niculescu era perfectă până la aflarea încheierii de prelungire a arestării preventive, abia atunci domnia sa a avut atacul ischiemic. Deci din motivarea încheierii, pe care nu o să o găsiţi pe portalul general al instanţelor (unde dosarul 534/109/2011 nici măcar nu a fost înregistrat, că doar nu era făcut pentru informarea mocârţanilor) ci, bineînţeles, pe Hotnews (motivarea aici), rezultă că practica motivării deciziilor instanţelor cu motive din viitor, ulterioare pronunţării, a devenit practica judiciară recentă.

Mulţumim mult doamnei Moţoc pentru activitatea de creare a „dreptului viu” în practica judiciară din România, iată că avem şi epigoni ai domniei sale, ocazie cu care o anunţăm, cu tristeţe, că, în anul 2011, competiţia pentru cel mai tembel imaginativ magistrat al anului se anunţă a fi strânsă, iată Tribunalul Argeş vine periculos din urmă. Ne bazăm însă pe resursele nesecate pe care ni le-a dezvăluit prin scrieri a le poseda doamna Moţoc.

Update : Conform aşteptărilor, Încheierea de şedinţă de care vorbesc mai sus,  nu este disponibilă pe portalul instanţelor de judecată (mai dă-o draq de reformă şi transparenţă în justiţie dacă nu ne convine, dosarul 534/109/2011 nici măcar nu există înregistrat pe portal) şi nici pe portalul propriu ai Triunalului Argeş, însă este publicată integral de RL (aici). Dacă mai avea cineva dubii despre faptul că este un proces politic, din Încheiere rezultă clar că doi-ş-un-sfert a ascultat telefoane trei ani, nu s-a făcut nimic până pe 25, 26, 27 ianuarie 2011, când, brusc, s-a pus în mişcare acţiunea penală împotriva inculpatului şi, în 45 de minute după ce dosarul a zăcut trei ani, a fost arestat preventiv proaspătul inculpat (fusese inculpat în urmă cu 45 de minute). Toate astea după protestul de la Mioveni, să fim înţeleşi. Da, Năstase avea dreptate, nu poate fi vorba deloc de coincidenţe când un dosar zace trei ani în sertar  fără nici un act de urmărire penală in personam dar apoi brusc este inculpat un om politic din opoziţie şi, în 45 minute, este şi arestat preventiv. Mi-e tot mai jenă de DNA. Idioţenia juridică a motivării cu motive din viitor, ulterioare judecării cauzei deci străine pricinii, se regăseşte la pag. 30 a Încheierii. Enjoy!

Caeterum autem censeo Băsescu delendum esse!


Statul de „Drepţi”! (drept penal ad usum DNA)

31 Ianuarie 2011

Am rămas uimit şi dezamăgit de lipsa de substanţă a declaraţiilor publice ale lui Victoraş Ponta, în calitate de preşedinte al PSD, precum şi ale lui Adrian Năstase, în calitate de ex-preşedinte PSD, când a fost necesară apărarea lui Constantin Nicolescu, preşedintele CJ Argeş şi membru marcant PSD (cu tot ceea ce implică asta, pentru cunoscători). Mă declar dezamăgit de lipsa de substanţă şi de „sânge” în instalaţie a declaraţiilor. Năstase, cu circumstanţa atentuantă că se afla la Strasbourg, pare-se, s-a mulţumit să constate „ciudată” coincidenţa şi să declare că el nu crede în coincidenţe (implicând clar că ar fi totuşi vorba de o acţiune politică a casei de filme DNA) dar … atât. Pentru un jurist de talia lui Năstase (am toata stima pentru juristul Năstase), dezamăgitor este cuvântul care descrie cel mai bine prestaţia. Apelul lui Năstase pentru respectarea independenţei justiţiei, ulterior, către Boc, este un discurs politicianist, poate corect pe fond dar fără substanţă juridică.

(foto : Intact)

La fel, aşteptările mele de la Victor Ponta erau mai mari, cu atât mai mult cu cât „micul Titulescu” a fost procuror la viaţa lui, deci ştie (sau e de presupus că ştie) cu ce se mânâncă o ordonanţă de punere în mişcare a acţiunii penale şi cum se cântăresc „indiciile temeinice”. În loc să explice media şi publicului larg de ce învinuirile aduse preşedintelui CJ Argeş sunt nişte făcături sinistre, tipice pentru casa de filme DNA, pentru ca numai apoi să solicite pichetarea sediilor PDL, Victor Ponta a greşit, din punctul de vedere al strategiei de comunicare, deoarece nu a conferit demersului protestatar legitimarea necesară, creând astfel oportunitatea de neratat pentru presa portocacalie (RL) sau vestalei justiţiare  M. Macovei să îl acuze de amestec în treburile justiţiei

(foto : „Adevărul”)

După atâtea tocşoaie şi atâtea vorbe mestecate de unul şi de altul pe la TV şi în presă, m-am uitat şi eu pe comunicatul DNA emis în baza actului de inculpare. Şi am râs… am râs … de m-am prăpădit de râs.

1. Cică este vorba de „folosire sau prezentare de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, având ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităţilor Europene”, în forma accesării de fonduri pe baza unor documente care nu există la dosar. Toată lumea ştie câ în drept penal trebuie să fim cât se poate de stricţi cu elementul material al laturii obiective din conţinutul constitutiv al infracţiunii, deci documentul care nu a fost niciodată folosit tocmai pentru că lipseşte nu poate niciodată constitui „folosire” sau „prezentare” de documente, ci tocmai inversul, adică „nefolosire” sau „neprezentare”, ori asta nu este incriminat de lege. În concluzie, acuzaţia este un mare FÂÂÂÂÂSSSSSSSSS!! De altfel, cred că este vinovat cel care a eliberat fonduri pe bază de dosar incomplet, nu cel care le-a încasat (adică ministerul păstorit de Elena Udrea, ce coincidenţă … să facă cineva, la ordin, să dispară un document din dosar şi apoi să sesizeze DNA, nu este deloc imposibil din partea celei care se dă la radio propria admiratoare). Asta ar fi ca şi cum la o bancă cineva ar trage un credit documentar fără să prezinte acte justificative şi de vină nu este ofiţerul bancar care autorizează tragerea, ci solicitantul. Aberant.

2. Pentru infracţiunea de luare de mită nu există flagrant, obiectul material al infracţiunii (mita propriu-zisă) nu a fost probat, există doar nişte vorbe în doi peri şi cu mai multe înţelesuri dintr-o convorbire telefonică de acum trei ani, interceptată de doi-ş-un-sfert, care bineînţeles că a fost divulgată publicată de presa oranjgutană. (n.m., PC, doamna vestală justiţiară Macovei, dar atâtea sifonări de stenograme din dosarele aflate în instrucţie către presa „agreată” nu vi se pare o imixtiune în actul de justiţie??). Orice jurist care a trecut prin anul III, la drept penal, partea specială, ştie că de infracţiunea de luare de mită nu putem discuta fără probarea obiectului material (mita propriu-zisă, adică presupune, de cele mai multe ori, organizarea flagrantului pentru demonstrare), deci probarea mitei cu înregistrări telefonice este doar un scenariu prost de la casa de filme DNA.

3. Cea mai rizibilă acuzaţie este aia cu traficul de influenţă. Cică un primar de comună din Argeş, ar fi vrut să aplice o amendă de 100.000.000 lei vechi pentru o construcţie edificată fără autorizaţie însă în urma unui telefon primit de la Nicolescu a fost instigat (hahahahaha …) să nu îndeplinească respectiva atribuţie de serviciu. Nici nu mă obosesc să comentez, se ştie că preşedintele Consiliului Judeţean are în domeniu competenţe proprii, concurente cu ale departamentelor de urbanism din comune, în sancţionarea contravenţiilor de urbanism, aspect care exclude traficul de influenţă (art. 27 din Legea 50/1991), deci infracţiunea există numai în capul procurorului (care, deşi pare că ştie ceva drept penal, este loază la drept civil – urbanism, altminteri nu ar fi semnat un capăt de acuzare atât de ridicol).

În final, mă raliez opiniei exprimate de curând, şi anume că NU EXISTĂ NICI O DIFERENŢĂ ÎNTRE CUM ARESTA SECURITATEA LUI CEAUŞESCU ŞI CUM ARESTEAZĂ DNA-UL LUI BĂSESCU. Nici una. La fel de abuzive, intempestive şi una şi alta, ambele distrug reputaţii, cariere, familii, viaţa sau sănătatea (accidentul vascular ischiemic al lui Nicolescu, care a necesitat cică 4 by-pass-uri, este o dovadă tristă). Ne lipsesc, e drept, Canalul şi Gherla, dar cred că le vom avea cât de curând.

Caeterum censeo Băsescu deledum esse! Altfel vă va distruge el, în direct şi în prime-time, la TV. 


Ultima năzbâtie a bochemonilor : transformarea salariaţilor în iobagi prin modificarea legislaţiei muncii

28 Ianuarie 2011

Trecând dincolo de explicaţiile aiuritoare oferite prin vara 2010 de madam Vass modificărilor preconizate a se aduce Codului muncii, şi anume non-sensul „flexisecurizării” raporturilor de muncă (o idioţenie prin concept, demnă de „inteligenţa” portocacalie care o emană, aici sunt detalii), zilele acestea canalul oficial portocaliu de pus căcat în ventilator şi fabricat idei de-a gata Hotnews a prezentat publicului, cu comentarii favorabile, fireşte, propunerile concrete de modificare a Codului muncii, alea de i-au scos în stradă pe muncitorii de la Dacia. Comentariile lătrăilor de serviciu jurnaliştilor economici Hotnews aici, dimpreună cu propunerile concrete de modificare a Codului muncii (document-2011-01-18-8218924-0-comparatie-intre-codul-muncii-vigoare-codul-muncii-modificat) şi expunerea de motive a Guvernului(document-2011-01-18-8217805-0-expunere-motive-codul-muncii), plină de minciuni sfruntate (nu am nici o reţinere să le calific ca atare, pentru că expunerea e plină de falsificări grosiere ale realităţii, convingeţi-vă şi singuri).

Rezumativ,  în opinia subsemnatului, modificările pot fi incluse în două categorii :

a) modificări în defavoarea clară a salariatului, printre care menţionăm, nelimitativ :

  1. prelungirea duratei perioadei de probă (de la 30 la 45 de zile calendaristice în cazul funcţiilor de execuţie, respectiv de la 90 la 120 zile în cazul funcţiilor de conducere)
  2. prelungirea termenului de preaviz minim, în caz de demisie a salariatului, de la 15 zile calendaristice la 20 zile lucrătoare (este, în fapt, dublat) pentru funcţii de execuţie şi de la 30 zile calendaristice la 45 zile lucrătoare (mai mult de dublu)
  3. eliminarea caracterului remediabil al nulităţii CIM în cazul lipsei certificatului medical la angajare (art. 27, al. 3 CM)
  4. interzicerea cumului de funcţii la acelaşi angajat (libertatea constituţională a muncii este bolnavă şi vomită la colţ, mititica, că doar, deh, Boc e profesor universitar de tehnologia sudurii nu drept constituţional)
  5. reintroducerea deciziei de imputare sub forma „notei de constatare”, executorie de drept şi fără cale de atac prevăzută de lege (de departe cea mai idioată şi abuzivă prevedere, dar voi detalia în alt post de ce)

b) modificări care deschid calea abuzurilor sau exercitării abuzive a drepturilor angajatorului

  1. posibilitatea obligării salariatului la munci imorale (prin modificarea art. 15)
  2. eliminarea interzicerii angajării a trei persoane succesive pe perioada de probă – actualmente, cu perioada de probă de 120 zile se face de-a dreptul un an, iar dacă e să şi eliminăm interdicţia, e de-a dreptul gravissim!!!
  3. eliminarea principiului încheierii CIM pe durată nedeterminată (de departe cea mai dură prevedere)
  4. eliminarea obligativităţii încheierii unui CIM pe durată nedeterminată dacă postul se menţine şi după executarea unui CIM încheiat pe durată determinată maximă
  5. prelungirea duratei maxime a CIM pe durată determinată de la 24 luni la 36 luni – prevederea anterioară avea şi sens, deoarece cuprindea durata maximă de suspendare a CIM prin concediul pentru creşterea şi îngrijirea copilului, noul termen de 36 de zile nu are, deci, în vedere astfel de situaţii ci numai ocolirea obligativităţii încheierii CIM pe durată determinată
  6. introducerea criteriilor de evaluare a activităţii profesionale (adică prefabricarea de dovezi pentru concedierea salariatului pentru necorespundere profesională). Să presupunem că acestea vor fi înmânate salariatului înainte de semnarea CIM – lucru de care mă îndoiesc să se întâmple în practică, ca şi cu fişa postului, oare este salariatul este în măsură să aprecieze de dinainte de a consimţi la încheierea CIM cu privire la corectitudinea, liceitatea sau posibilitatea concretă de a îndeplini respectivele criterii?
  7. concedierea liderilor de sindicat pentru necorespundere profesională (de când se dorea asta …), să vedeţi abuzuri!

Şi mai sunt muuuulte, numai în Codul muncii. Ca menţiune, Boc & gaşca doresc eliminarea, printre altele, a forţei obligatorii a CCM la nivel naţional şi de ramură, recunoscând numai CCM la nivel de unitate (că sindicatul de unitate este infinit mai slab decât o confederaţie naţională), deci dintr-0 lovitură anihilăm şi mişcarea sindicală (să se înveţe minte să mai facă mitinguri ca ăla de la Dacia; să mai vorbesc profesorului în drept constituţional Boc despre libertatea de asociere şi sindicate, potrivit Constituţiei?) şi transformăm CES într-un organ decorativ, unde se vorbesc vorbe şi se dicută discuţii. Chestiuni ca salariul minim pe economie (adică preţul minimal al muncii unui om) vor fi spulberate dintr-o mişcare de condei.

Ca o culme a culmilor ridicolului şi prostiei fără margini, Art. 293 CM (referitor la asimilarea reglementărilor Uniunii Europene în dreptul românesc) se abrogă !!!!! Boc şi Băsescu, Botiş şi Udrea, poate aţi lipsit din ţară la 01.01.2007 şi nu aţi aflat, dar voi nu conduceţi o insulă sau ostrovul Batavia, ci o ţară membră a Uniunii Europene!!!! Cum să abrogi aplicabilitatea dreptului comunitar ??? Aţi înnebunit complet sau să înţelegem că până şi directivele europene vă deranjează, formal, din demersul de aservire a naţiei ăsteia?

Toată România salariată va fi obligată, prin mecanismul renegocierii din şase în şase luni a CIM pe durată determinată, să accepte o poziţie de vădită inferioritate economică şi juridică în raport cu angajatorul, ceea ce va contribui la îndobitocirea totală a naţiei ăsteia amărâte, pe care nu o educă nimeni ci toţi se înghesuie să o prostească şi să o îndobitocească tot mai tare, pentru a o stăpâni şi jecmăni mai uşor.

Cu riscul de a fi patetic, opriţi ciuma portocalie ! Nu îi lăsaţi să ne distrugă relaţiile de muncă, sindicatele, negocierile colective, CES. Nu uitaţi că tot ce este atins de Băsescu şi de ai lui se transformă nu în aur, ci în căcat … aşa că nu le permiteţi să se atingă de relaţia dvs. de muncă cu angajatorul dvs., prin modificarea legislaţiei muncii, deoarece vă veţi umple de rahat şi unii, si alţii.

Nu râdeţi, boierii dvs., crezând că pe dumneavoastră nu vă va afecta modificarea. La fel au zis unii că nu vor fi afectaţi de criză sau de măsurile de austeritate bugetară, ei nefiind bugetari şi cât de rău s-au înşelat … Vă va afecta în mod cert,  indiferent cât de buni şi de neînlocuit la locul de muncă vă veţi crede, că doar şi cimitirul e plin de oameni buni şi de neînlocuit.

Caeterum autem censeo Basescu esse delendum! Altfel vă va distruge el.


Noul Cod Civil : Regimul matrimonial (II)

26 Ianuarie 2011

Clauza de preciput

Clauza de preciput presupune eo ipso adoptarea unui regim matrimonial convenţional. Pe de o parte, redactarea art. 333 NCC lasă a se presupune că, în toate cazurile, clauza de preciput este o parte a convenţiei matrimoniale, al cărei regim juridic îl urmează, deci o clauză accesorie, facultativă a regimului convenţional. Pe de altă parte, prin efectele specifice pe care le produce, şi anume atribuirea cu preferinţă a unui bun sau unor bunuri determinate din patrimoniul comun soţului supravieţuitor, această clauză modifică regimul legal al partajului pe din  două a patrimoniului comun al soţilor la decesul unuia dintre ei (art. 357, alin. 2 NCC), deci ne aflăm fără dubiu pe tărâmul regimului convenţional matrimonial, chiar dacă nu ar fi conţinut nimic altceva convenţia matrimonială, în afară de clauza de preciput.

Voi încerca o definiţie a clauzei de preciput ca fiind acea convenţie (care nu este cu titlu gratuit –  liberalitate, în ciuda prevederilor art. 333, alin. 2 NCC) în baza căreia soţul dispunător transferă către soţul supravieţuitor proprietatea asupra unuia sau mai multor bunuri comune sau indivize din comunitatea de bunuri devălmaşă sau indiviză, individual determinate sau determinabile ut singuli, la decesul dispunătorului .

Concepţia legală, cuprinsă în art. 333 NCC, referitoare la caracterul de liberalitate al clauzei de preciput, nu este deloc lipsită de critici, pe care voi încerca să le rezum mai jos :

a) Pe de o parte, convenţia matrimonială (care este convenţia principală în care este curpinsă clauza accesorie de preciput) este un act cu titlu oneros, iar, în virtutea principiului accesorium sequitur principalem,  regimul juridic al convenţiei principale va influenţa pe cel al clauzei accesorii.

b) pe de altă parte, clauza de preciput este o convenţie cu caracter aleatoriu , elementul alea fiind reprezentat de decesul unuia sau altuia dintre soţi, element incert ca termen; totodată, fiind un act juridic mortis causa, care produce efecte numai la moartea unuia dintre soţi, clauza de preciput are valoarea juridică a prevederii şi nu a gratificării (analiza elementului intenţional determinant al părţilor), cu finalitatea de a asigura un trend prestabilit de viaţă a soţului care supravieţuieşte şi nu de a-l gratifica.

c) de asemenea, în cazul în care clauza de preciput este reciproc recunoscută ambilor soţi unul către celălalt, indiferent de acela care dintre ei predecedează, comutativitatea cauzei unei astfel de clauze de preciput reciproc exclude total actul juridic unilateral, deci donaţia (care are cauză unică, şi anume intenţia de a gratifica existentă la dispunător, la gratificat nu există o astfel de cauză), deci donaţia este exclusă.

d) este posibil ca, în regimul separaţiei de bunuri, garantarea unui trend de viaţă soţului supravieţuitor să fie motivul determinant al încheierii convenţiei matrimoniale iar părţile pot considera preciputul ca o pre-stabilire, predeterminare a contravalorii contribuţiei soţului supravieţuitor la dobândirea averii personale a celuilalt soţ (în regimul separaţiei de bunuri). Caz aplicat : inserarea unei clauze de preciput, nereductibilă, în convenţia matrimonială, poate fi motivul determinant pentru care soţia (tânără şi frumoasă) acceptă regimul separaţiei de bunuri (din care nu primeşte deci nimic), dacă averea soţului (bătrân şi bolnav, cu posteritate din mariaje anterioare, să zicem), ar creşte ca rezultat al afecţiunii, respectului, sprijinului moral, fidelităţii şi convieţuirii împreună (art. 309 NCC), deci preciputul ar avea o valoare remuneratorie sau recompensatorie  în cazul precedesului soţului.

e) Este în contradicţie cu legislaţia altor ţări, de inspiraţie franceză, în materie. Potrivit art. 1458 C. civ. belgian, alin. 1 (regula), preciputul nu este privit ca donaţie, ci ca o clauză a convenţiei matrimoniale. Prin derogare de la regula mai înainte citată, preciputul este privit ca şi donaţie (art. 1458, alin. 2 C. civ. belgian), dar numai până la concurenţa unei jumătăţi, dacă are ca obiect bunuri prezente sau viitoare proprii, pe care soţul stipulant le introduce printr-o clauză de aport, în comunitatea de bunuri (cu alte cuvinte, preciputul poate viza fără posibilitate de reducţiune un bun sau bunuri dobândite în comun, privite ut singuli, iar nu bunurile care ies din patrimoniul propriu al soţului pentru a intra în patrimoniul comun, iar şi acelea numai în limita unei jumătăţi).

 Caractere juridice ale clauzei de preciput :

1. Act juridic care poate fi unilateral (stipulat în favoarea unui soţ determinat) sau bilateral (sinalagmatic) când soţii îşi recunosc reciproc unul altuia dreptul la preciput în caz de survenienţă.

2. Act cu titlu oneros (vezi supra), şi nu cu titlu gratuit.

3. Act aleatoriu (cu excepţia situaţiei în care data predecesului unuia dintre soţi este certă ca urmare a unei maladii terminale, de ex.), efectele se produc la o dată care ţine de hazard (decesul unuia dintre soţi).

4. Act mortis causa (produce efecte la decesul soţului stipulant).

5. Poate avea ca obiect numai un bun sau bunuri comune, nu proprii (altfel ar fi legat, nu preciput) determinate sau determinabile ut singuli, deci transmisiunea dreptului de proprietate se realizează numai cu titlu particular (art. 333 NCC este clar, altfel am fi în ipoteza unui legat universal sau cu titlu universal din comunitatea de bunuri sau a unei convenţii matrimoniale de partaj inegal a comunităţii de bunuri, supusă, credem noi, în tăcerea NCC, raportului donaţiilor şi reducţiunii, dacă este cazul).

(Va urma)

(În episodul următor : partajul comunităţii de bunuri prin conturi de recompensă)


Tradiţii democratice româneşti : aruncarea cu căcat în adversar

26 Ianuarie 2011

Oranjgutanii înşurubaţi la putere, cu Bălălău în frunte, tind să patenteze o nouă tradiţie democratică românească : aruncarea cu rahat în adversar, tăvălirea prin baligi a oricărui oponent, terfelirea oricărei persoane care îndrazneşte să se opună ciumei portocalii. În ultimele două zile am văzut două victime luate în vizor şi împroşcate cu căcat : Armata română şi muncitorii de la Automobile Dacia.

Şi unii, şi ceilalţi, sunt vinovaţi de exprimarea dezaprobării, oprobiului şi/sau opoziţiei faţă de „măsurile sociale, anticriză sau de reformă a statului” (sanchi) ale guvernului bochemonic :

1. recalcularea pensiilor (a se citi : scăderea pensiilor, de altfel drepturi câştigate şi de neatins pentru orice jurist dar nu şi pentru Boc, care este, culmea, profesor de drept constituţional; ar trebui să fie primul care să înţeleagă ce e ăla drept de proprietate garantat de Constituţie în sensul jurisprudenţei constante a CEDO, dar unde nu e cap, la ce îi trebe minte?). Despre valoarea nulă a lui Boc ca şi jurist nu e cazul însă să mai vorbesc.

2. protestul de la Mioveni faţă de modificările preconizate a se aduce Codului muncii, legii sindicatelor, obligativităţii CCM-urilor etc. Actuala putere este deranjată, în abuzurile zilnice pe care le comite, de existenţa unei protecţii legale a salariatului contra concedierilor abuzive, fie ele de la stat, de existenţa unor CCM care înscriu drepturi pentru salariaţi, sindicate care jenează în caz de concedieri colective sau care scot oamenii la miting contra Guvernului, fie şi numai pentru a dansa „Pinguinul” în Piaţa Victoriei. Despre asta am mai scris, detalii despre cum vor bochemonii să distrugă relaţiile de muncă găsiţi aici.

(Foto : Mediafax)

Deci, după ce Bălălău s-a văzut huiduit la Iaşi şi la Focşani, a dat în icter de oftică şi enervare şi, răzbunător cum îl ştim, s-a apucat să îi spulbere pe pensionarii militari care au îndraznit să dea cu huideo! (dreptul la opinie şi liberă exprimare fiind recunoscut în România numai opiniilor conforme cu cea a lui Bălălău); în concluzie, demersul protestatar trebuia decrebilizat, pensionarii militari care îşi cereau înapoi drepturile câştigate trebuiau terfeliţi cu orice preţ în ochii opiniei publice. La ordin, întocmai şi la timp, sare Hotnews, care funcţionează aici pe post de ventilator şi pune ditai căcătul în ventilatorul „dezbaterii” publice : „Povesteşte-ne cum a fost armata ta„, adică cât de tâmpiţi au fost tablagii, apeviştii şi alţi nesimţiţi care acum îndrăznesc să ceară pensii umflate. Din moment ce orice bărbat care a făcut armata poate da zeci (dacă nu sute) de exemple de cretinism cazon, „dezbaterea” este una cu rezultat garantat 100% Tapalabă. Partea cu adevărat proastă este că mânjeşte iremediabil cu rahat una dintre cele două instituţii cele mai respectate de români (şi anume armata; cealaltă, Biserica, deocamdată scapă). De-aia am zis mai demult că Băsescu este ca regele Midas din antichitate, diferenţa fiind că ce atinge el nu se transformă în aur, ci în căcat.

(Foto : Intact/Antena 3)

Apoi, cei 5000-7000 de sindicalişti care au ieşit în stradă, la Mioveni, să protesteze faţă de modificările pe care Guvernul intenţionează a le aduce legislaţiei muncii, în sensul transformării uvrierului şi amploaiatului (şi nu numai)  în sclav pe plantaţia portocalie numită România, au deranjat probabil,prin număr, Guvernul, aşa că, imediat, întocmai şi la timp, apare pe ventilatorul Hotnews o altă ditai baliga : „Este îndreptăţit protestul celor de la Dacia? (că uite ce salarii au, îmbuibaţii …)„, deci ălora de la Dacia nu li se recunoaşte dreptul de a manifesta contra Guvernului (drept recunoscut de lege şi Constituţie şi exercitat legal, cu autorizaţie, de altfel), pe motiv că au nişte salarii şi nişte sporuri de neam prost. Nici nu vorbesc că salariile alea „mari” sunt plătite de un privat, nu de stat, deci nu interesează decât pe cei implicaţi şi atât. Iar câtă muncă, Dumnezeule, câtă muncă este în spatele acelor salarii „mari”, numai cine a fost în uzină la Mioveni ştie cât de meritat este fiecare bănuţ, în condiţiile ritmului accelerat de producţie (se depăşise 1 unitate/minut, deci 60 maşini/oră, pe o linie de producţie nerobotizată, deci judecaţi şi dvs…).

Manipularea mergea până acolo încât postacii autorizaţi de comentarii „exclusive” ai Hotnews apreciau că protestul s-a desfăşurat în Argeş pentru că e fief PSD, nu din alte motive şi că de vină este manipularea practicată de Iliescu, minerii, Voiculescu, Patriciu (eternele flaşnete portocacalii). Ba mai mult, îi freacă grija, ca pe Dabija, de ce-or zice francezii de la Renault despre protestul salaiaţilor lor (inclusiv pe bloguri chipurile private, luaţi de la Dan Popa citire despre arta de a pune rahat pe ventilator, iote aci, nu mai poate sărăcuţul de grija altuia : cum o privi oare patronatul de la Dacia protestul salariaţilor contra Guvernului?) Din moment ce protestul nu îi vizează pe cei de la Renault, iar sindicaliştii au declarat asta sus şi tare, de s-a auzit până şi pe Euronews, iar producţia nu s-a oprit, aş putea să mă aventurez cu un răspuns : îi cam doare-n cur pe francezi de un protest împotriva Guvernului.

Concluzionez postarea asta cu un gust amar : dom’le, ardelenii nu mai sunt ce-au fost sau ce se pretind că încă ar mai fi (cel puţin unii, să nu generalizăm pripit). Deoarece atingerea magică de Bălălău i-a umplut  de substanţă maro, „cu asupra de măsură”. Iar Hotnews, B1, EvZ etc., etc. sunt şi rămân doar nişte ventilatoare pentru împroşcat cu rahat, baligi şi căcăreze, ăăăă … pardon, dezbateri şi opinii exclusive,  în toţi cei care se fac vinovaţi de delict de opinie sau poziţie contra Machitorului şi ciumei portocalii.

Caeterum autem censeo Băsescu delendum esse!


Noul Cod Civil : Regimul matrimonial (I)

22 Ianuarie 2011

Era mai mult decât necesară, prin Noul Cod Civil (NCC), reformarea regimului matrimonial în România. Regulile referitoare la singura posibilitate existentă de lege lata, în Codul familiei, adică comunitatea legală de bunuri, fără derogare, cu partajarea în părţi egale a bunurilor comune la data încetării comunităţii de bunuri, erau reguli de o invariabilitate şi inflexibilitate nepotrivite cu o societate în care acumularea personală de bunuri devine deziderat social. Pe de altă parte, probabil că specialiştii din Ministerul Justiţiei au ţinut să scoată regimul matrimonial din era socialistă a egalităţii perfecte dintre soţi (deşi din punctul de vedere al impedimentelor la căsătorie, Codul civil este rămas în evul mediu, art. 277, alin 2 si 3 NCC fiind, de altfel, de râsul curcilor din perspectiva dreptului internaţional privat).

Să nu ne grăbim să salutăm apariţia regimului matrimonial convenţional, deoarece lucrurile sunt făcute, cel puţin din punctul meu de vedere, pe jumătate, aspectele cele mai importante ale regimului matrimonial fiind, din păcate, nesoluţionate.

1. Convenţia matrimonială.

Deşi, în maniera prolixă cu care ne-a obişnuit Noul Cod Civil, există o multitudine de articole referitoare la convenţia matrimonială (art. 329-338, dar şi 366-369 NCC), nu există o definiţie legală a convenţiei matrimoniale, astfel încât, pe lângă descrierea efectelor pe care le poate produce, se pune întrebarea : ce fel de act este convenţia matrimonială,  act cu titlu gratuit sau act cu titlu oneros? Răspunsul nu este deloc facil. În primul rând, având în vedere că respectiva convenţie matrimonială are ca obiect de reglementare modalitatea de constituire, gestionare, dispoziţie, lichidare a bunurilor comune şi proprii ale soţilor, convenţia este, din punctul de vedere al obiectului său, cu titlu oneros, deoarece vizează latura patrimonială a raporturilor dintre soţi. Dar această analiză poate întâmpina dificultăţi la aprecierea comutativităţii cauzei convenţiei (în sensul de causa remota) dar şi a unor clauze specifice, cum ar fi clauza de preciput (art. 333 NCC) sau clauza de aport bunuri proprii în comunitate (art. 367, lit. a NCC) care sunt, indiscutabil, convenţii fără contraprestaţie pentru patrimoniului propriu al soţului stipulant sau aportant, deci similare donaţiei (de altfel clauza de preciput este asimilată de NCC cu liberalitatea – art. 333, al. 2 NCC, ceea ce nu este neapărat just, mai ales în condiţiile preciputului reciproc recunoscut soţilor).

Chiar şi incluzând clauza de preciput sau cu clauza de aport de bunuri proprii la regimul comunităţii, convenţia matrimonială este şi rămâne, esenţialmente, act  cu titlu oneros, sinalagmatic, deoarece respectivele clauze au caracter de accesorialitate faţă de convenţia principală, care se referă la modalitatea de constituire, gestionare, dispoziţie şi lichidare a bunurilor comune ale soţilor. Aşa fiind, prezumţia legală a caracterului liberal al convenţiei de preciput este discutabilă, dacă preciputul este recunoscut, sinalagmatic, în favoarea ambilor soţi, în caz de supravieţuire, pentru bunuri comune văzute ut singuli.

2. Principiul imutabilităţii regimului matrimonial suferă în reglementarea dată de NCC. Principial, după un an de la încheierea căsătoriei şi, eventual, de cincisprezece ori pe an în anii următori, soţii pot înlocui regimul matrimonial existent sau pot să îl modifice, opozabilitatea modificării fiind realizată prin înscrierea actului în registrul naţional notarial al convenţiilor matrimoniale, în registrul de stare civilă sau în alte registre de publicitate (cartea funciară, registrul comerţului etc.). Creditorii prejudiciaţi de schimbarea sau modificarea regimului iniţial pot introduce acţiunea pauliană în termen de 1 an de de la data la care au luat cunoştinţă sau de la data realizării formalităţilor de înscriere în registru (termenul îmi pare a fi termen de decădere, deci nesusceptibil de suspendare sau întrerupere, deci se pot envizaja lesne multitudine de exercitări abuzive ale acestui drept …).

Tot astfel, regimul ales nu prea este obligatoriu pentru soţi, deci toată reglementarea are caracter prolix, deoarece, pe de o parte, soţii căsătoriţi în regim de separaţie de patrimonii pot dobândi bunuri împreună (art. 362 NCC, e drept că în coproprietate indiviză pe cote-părţi, dar din punctul de vedere al creditorului urmăritor al unuia dintre soţi nu există diferenţe semnificative faţă de devălmaşie). Pe de altă parte, soţii în regim de comunitate convenţională de bunuri pot deroga de la regula de principiu a comunităţii de bunuri (stipulând comunitatea la bunuri bagatelare sau nesemnificative sau disimulând după plac bunurile proprii în bunuri comune). La fel, soţii căsătoriţi în regim de comunitate legală de bunuri pot lichida, oricând în timpul căsătoriei, comunitatea prin partaj voluntar, chiar dacă ar epuiza bunurile comune (art. 357 NCC), deci efectele comunităţii legale de bunuri depind de voinţa soţilor de a lichida sau nu comunitatea de bunuri prin partaj voluntar (aproape o condiţie pur potestativă, aplicată nu la o dispoziţie contractuală ci, mai grav, la prevederile legale care reglementează comunitatea de bunuri). La fel, nu există nici o formalitate legală pentru dobândirea unui bun propriu în timpul comunităţii de bunuri prin subrogaţie reală cu titlu particular (înlocuirea unui bun propriu cu un alt bun propriu) de grad I sau II (l’emploi ou le remploi), declaraţia achizitorului că bunul achiziţionat se face cu bani proprii sau provenind din vânzarea unui bun propriu fiind de ajuns pentru art. 340, lit. g NCC); partea proastă este că o astfel de declaraţie nu poate beneficia de prezumţia de autenticitate a actului în care este înscrisă (deoarece nu este constatataă de notar ex propriis sensibus, ci doar consemnată de acesta) astfel încât, pentru terţii creditori, nu este decât un fapt juridic, deci nu face dovada proprietăţii, ca bun propriu, terţii putând să îl considere comun şi să îl urmărească pentru plata unei creanţe comune.

Apreciem, în consecinţă, că nerespectarea principiului imutabilităţii regimului matrimonial, prin lejeritatea formalităţilor de schimbare şi sau modificare a acestuia, coroborat cu pleiada de excepţii de la regulile de bază ale fiecăruia dintre regimuri, vor conduce la o incertitudine a circuitului civil şi la posibilitatea de exercitare abuzivă de drepturi, nerespectarea principiului imutabilităţii regimului matrimonial fiind, de departe, cel mai mare defect al regimului matrimonial propus de NCC.

3. Bunurile comune ale soţilor în regim de comunitate legală sunt toate cele dobândite în timpul căsătoriei, cu excepţia celor stabilite de lege ca fiind proprii (art. 339, 340 NCC). Partea cu adevărat proastă este că numerotarea bunurilor proprii a unui soţ, de la art. 340 NCC, deşi declarată exhaustivă, nu este şi nu poate fi astfel.

E de remarcat contradicţia evidentă, de la articol la articol, dintre art. 340, lit. d) referitoare la drepturile patrimoniale de creaţie intelectuală care sunt bunuri proprii, coroborat cu art. 341, care stabilesc că veniturile cuvenite în temeiul unui drept de proprietate intelectuală reprezintă bun comun, dacă veniturile sunt exigibile în timpul căsătoriei. Deşi textele pot fi „împăcate”, considerând că dreptul patrimonial de proprietate intelectuală aparţine soţului creator (ca şi drepturile nepatrimoniale de autor, de altfel) în timp de emolumentul lui, cules în timpul căsătoriei, cade în comunitatea de bunuri, vă invit să explicaţi asta unui soţ plătit din drepturi de autor (sunt mulţi) pe cale de a divorţa (iarăşi, artiştii divorţează mai des) … să vezi litigii! Oricum, evitarea referirii la „drepturi patrimoniale” din art. 340, lit. d) ar fi fost de natură să evite confuziile.

4. Nu înţelegem de ce fructele şi veniturile bunurilor proprii nu intră în comunitate (art. 340, lit. f, NCC) pe când toate veniturile din salarii, profesie, pensii, proprietate intelectuală etc. da. Soluţia aleasă de legiuitor este ciudată, mai ales că filiera (franceză) de inspiraţie a reglementării este evidentă. Potrivit Codului civil belgian (art. 1402, pct. 2 C.Civ. belgian), fructele, veniturile şi dobânzile produse de bunurile proprii sunt bunuri comune, al doilea izvor ca importanţă al patrimoniului comun după veniturile din activitatea profesională sau salarială. Prevederea conţinută de art. 340, lit. f) NCC este de natură să lipsească patrimoniul comun de veniturile bunurilor proprii, prevedere deci în favoarea respectivului soţ şi în defavoarea familiei şi comunităţii, care pune de asemenea în discuţie existenţa sau întinderea lui affectio maritalis în noua reglementare dacă soţul nu contribuie la cheltuielile comune şi cu veniturile bunurilor proprii.

5. Ceea ce lipseşte cu desăvârşire din conţinutul art. 339  şi urm. NCC, este reprezentat de regimul juridic al acţiunilor, părţilor de interes sau părţilor sociale nominative, dobândite de unul din soţi înainte de căsătorie. Veniturile din dividende (atât de frecvente), într-o astfel de situaţie, sunt bunuri proprii sau comune? Cu ce ar putea fi asimilate mai uşor, cu veniturile din activitatea profesional-ocupaţională a respectivului soţ (caz în care ar cădea în regimul comunităţii, art. 339 NCC) sau cu fructele bunurilor proprii (art. 340, lit. h NCC, caz în care ar fi proprii)? Înclinăm să apreciem că ultima teză ar fi întemeiată, dividendele fiind accesoriu al acţiunii, deci un fruct civil al acesteia, ceea ce subliniază încă o dată caracterul injust al excluderii fructelor bunurilor proprii din regimul comunităţii legale.

6. Ca să complicăm şi mai tare cazul de  mai sus, care este soarta acţiunilor, părţi sociale sau de interes nominative, dobândite în timpul căsătoriei? Păi, simplu, cad în regimul comunităţii de bunuri, deci supuse partajului. De acord, dar cum putem împăca partajul, deci schimbarea titularului înscris pe acţiunea nominativă, cu caracterul intuituu personae al unei societăţi de persoane sau, de ex., cu clauza de preempţiune stabilită statutar sub sancţiunea nulităţii înstrăinării? Regula este la fel de absurdă ca şi actuala reglementare, existentă de lege lata în Codul familie. Mai mult, care este soarta rezervelor, provenite din nedistribuirea dividendelor în timpul căsătoriei dar încorporate în valoarea de activ net a acţiunii nominative respective?

7. Alt reproş major este că NCC nu cunoaşte noţiunea de bun mixt sau de datorie comună imperfectă, deşi ele sunt recunoascute de doctrina şi legislaţia de inspiraţie franceză (în Codul civil belgian au fost introduse încă din 1976). Cu alte cuvinte, un bun poate fi propriu, dar poate fi finanţat parţial prin fonduri comune, deci patrimoniul comun ar avea o creanţă, un debitum cum re junctum faţă de respectivul bun care rămâne propriu faţă de terţi; la fel şi o datorie, spre exemplu datoriile contractate de numai unul din soţi pentru necesităţile menajului dacă antrenează sarcini excesive în raport cu resursele cuplului (art. 1414 C. civ. belgian), care este o datorie comună, dar care angajează numai patrimoniul comun dar si patrimoniul soţului contractant, neputând angaja patrimoniul propriu al soţului necontractant, „inocent” de contractarea unei datorii excesive în raport cu posibilităţile materiale ale cuplului.

Cu alte cuvinte, NCC nu distinge între ceea ce doctrina de inspiraţie franceză numeşte, la o datorie comună, „obligation a la dette” (întinderea recursului terţilor creditori faţă de patrimoniul comun şi/sau patrimoniul propriu al unuia dintre soţi sau al ambilor soţi) distingând-o de „contribution a la dette” (modalitatea de lichidare definitivă a creanţei respective între soţi). În exemplul de mai sus, al unei creanţe comune excesive făcute în interesul menajului (doamna achiziţionează, fără ştirea soţului, un Q7, cu scopul de a putea duce copiii la creşă, mult peste posibilităţile cuplului, să zicem),  prin „obligaţia la plata datoriei” se înţelege care dintre patrimonii pot fi urmărite de dealerul maşinii (răspunsul fiind patrimoniul comun şi patrimoniul propriu al soţiei, dar nu şi patrimoniul propriu al soţului necontractant). Invocând că el, soţul, nu a generat creanţa excesivă, adică prin mecanismul de „contribuţie la plata datoriei”, soţul inocent poate solicita la partaj, ca patrimoniul propriu al soţiei să achite patrimoniului comun supus partajului o indemnitate (recompensă) echivalentă cu contravaloarea caracterului excesiv al achiziţiei (diferenţa dintre un Q7 şi un Logan, să zicem).

Prin „obligation a la dette” sunt protejate interesele creditorilor (ceea ce este bine) iar prin „contribution a la dette” sunt protejate interesele pecuniare ale soţilor unul faţă de celălalt.

Dar mai multe despre „obligation a la dette”, „contribution a la dette”, clauza de preciput, clauza de atribuire inegală a patrimoniului comun, aportul de bunuri proprii la patrimoniul comun, lichidarea şi partajul prin conturi de recompensă între soţi şi patrimoniul comun (o minunată aplicare a mecanismului îmbogăţirii fără justă cauză la regimul matrimonial), într-o postare ulterioară.


România, a „banana republic”. Fără banane, însă

21 Ianuarie 2011

Am citit cu interes ştirile de acum vreo două săptămâni, referitoare la condamnarea parlamentarului britanic David Chaytor (laburist) pentru o delapidare de aprox. 17.000 lire sterline din banul public. Conform regulamentului Camerei Comunelor, fiecare MP are dreptul la decontarea cheltuielilor aferente unei locuinţe în Londra, dacă nu deţin vreuna, or dl. Chaytor cam avea. Detalii despre cazul de delapidare de bani publici, aici (din The Times). Se pare că este prima condamnare dintr-o serie lungă (încă două condamnări sunt iminente în cazuri similare).

Ian să vedem, boierii dumneavoastră, cum stă situaţiunea, comparativ, în ţărişoara noastră, România. În primul rând, o delapidare de 20.000 EURO, într-un mandat, ar fi la noi mizilic, de „competenţa” unui funcţionar III de la o primărie de la ţară, parlamentarii noştri fură mult mai mult.

După asta, nimeni nu poate uita, de exemplu, cazul senatorului PSD Toni Greblă care a donat apartamentul din Bucureşti fiului său pentru a îl închiria după aceea (adică identic şi la fel cu cazul Chaytor). Detalii aici. Parcă ar fi o diferenţă, dar care o fi ??? Aaa, da, îmi amintesc : presa a urlat la lună, dl. Greblă nici măcar nu a fost deranjat de justiţie, ce să mai vorbesc de  condamnare.

La fel, cazul generalului chiloţilor, Oprea Gabriel, „şeful mafiei personale  a lui Adrian Năstase” şi cel „reevaluat” ulterior de Băsescu ca apt pentru funcţia de ministru al apărării. Potrivit declaraţiei proprii de avere, scrisă cu propria mânuţă, acesta are mai multe imobile locuibile în Bucureşti; printre ele se numără nu unul, ci două apartamente situate nu în Colentina (la capăt) sau în Balta Albă ci chiar în coasta Palatului Parlamentului, adică pe 13 Septembrie. Însă normal că are dreptul la decontarea cheltuielilor cu cazarea, peste 1500-2000 EURO lunar!!!!. Şi aici, parcă este o deosebire între cazul său şi cel al lui Chaytor … dar care să fie …. care să fie … aaaaaa, tot aia, şi anume că nu l-a deranjat nimeni că delapidează bani publici. Plus că domnia sa mai are decontate cheltuielile şi ca membru al guvernului. Oricum, dreptul la cheltuielile de cazare este strict limitat de prezenţa la lucrările Camerei, ori domnul Oprea are cam alte trebi pe la Guvern, la Cameră vine mai rar. De exemplu, între 27.10.2009 şi 23.03.2010, omul nu a trecut deloc pe la Cameră, aşa, vreo cinci luni (dovada este dată de votul electronic, care acum este public, afişat pe saitul CDEP, iote-l aici), dar asta nu l-a împiedicat să solicite cheltuieli cu cazarea şi diurne pentru şedinţe la care nu s-a prezentat. Deci Legea 53/1991 a fost încălcată sub dublu aspect, dar nu se gâdilă nimeni. Ca să nu mai zic că se pare că, potrivit noii legi a salarizării unice, aleşii nu ar mai fi îndreptaţiti la decontarea cheltuielilor cu cazarea …

Să mă mai întreb de falsificarea rezultatului votului în Cameră (adică la infracţiunea de fals intelectual flagrant) săvârşită de Roberta Anastase? De scândurile de la 2 Mai ale bolnăvioarei de Ridzi (sărăcuţa, ce greu i-o fi să se caute prin doctori la Viena, nu ca românii care crapă cu perfuzia la subraţ)? De casa din Mihăileanu? De vânzările anterioare? De mătuşa Tamara? Şi zeci altele … A urlat presa la lună. Şi gata, restul e impunitate.

Toată clasa politică beneficiază de impunitate, din câte se vede, că ciordeala din fonduri publice se realizează de către toţi politicienii, indiferent de culoare politică, „ca tot românul imparţial”. Din moment ce justiţia nu se realizează în ceea ce îi priveşte, toată mascarada alegerilor libere şi a circului din campaniile electorale nu este decât un teatru ieftin prost, menit să le asigure potentaţilor menţinerea privilegiilor, o aparenţă de democraţie fără democraţie (avea dreptate cineva când afirma că la noi democraţia a murit înainte de a se naşte). De aceea absenteismul la vot, lipsa de apetenţă a românilor pentru treburile cetăţii. De aceea, mă raliez opiniei potrivit căreia ar trebui modificată legea electorală în sensul introducerii votului pur negativ, votarea a nici unui politician, votul de blam al societăţii politice în ansamblu, deoarece ne-am săturat să alegem răul cel mai mic. Nu mai vreau un rău, chiar dacă e mic. Nu-l vreau, pur şi simplu. Aşa s-a ales Iliescu a doua oară, aşa s-a ales Băsescu de două ori. Gata. Ajunge. 14 ani de cel mai mic rău sunt mai mult decât de ajuns.

Rabbi, mă primeşti, la tine, în secta „VOT CANCI”?