Cadastrul şi Cartea Funciară se privatizează, trompeţeşte Lenuţa Udrea

30 Noiembrie 2011

Cadastrul Naţional se privatizează, anunţa chivuţa Udrea pe flaşneta Hotnews. Asta era miza transferului ANCPI de la MAI către MDRT, ca aceasta să fie vândută către privaţi. Nu era suficient ca puterea portocalie să se înstăpânească cu tot banul public, acum vor să transfere în familie (a se citi „famiglia”) taxarea transferurilor de proprietate şi controlarea Cărţii Funciare cu tot ce mişcă în ea.

Să vezi de acum încolo matrapazlâcuri cu terenuri, gen „Ia Bordeiul, dă-mi Bordeiul, na-ţi Satul Francez” sau „Nu avem terenuri de restituit în natură în Străuleşti sau Balta Albă, vă restituim terenul prin compensare în Primăverii”, după reţete penale patentate de Băsescu.

Minunată guvernarea asta de dreapta. Aşteptăm privatizarea Ministerului de Finanţe care să se transforme în „Colectorul fiscal-Rackett SA” sau a poliţiei, în sensul reformării ei în SC Poliţia Română SRL. Gluma este proastă şi amară foc, au încercat-o şi englezii în epoca post-Thatcher (guvernul John Major), uitaţi-vă puţin aici la POLICE PLC cu Hugh Laurie şi Stephen Fry.

Scapă cine poate.

Anunțuri

„Inapetenţa pentru creditare”

22 Noiembrie 2011

Pe fondul ştirilor despre pierderile din sectorul bancar, anunţate săptămâna asta, sau a ştirilor precum aceasta, potrivit cu care băncile austriece nu mai acordă credite în EUR, vă las cu o caricatură din „Private Eye”, almanahul 2011.

Şi, pentru că v-a plăcut, încă una :


Philippe Herreweghe. Un geniu

19 Noiembrie 2011

Nu ştiam nimic despre maestrul Herreweghe înainte de a ajunge aici. Însă, într-o zi, am ascultat la TV Simfonia a VIII-a de Beethoven, înregistrare din concert de la Bozar, cu o sală pe trei sferturi goală. Muzica însă era nemaiauzit de firească, proporţiile atât de juste … umorul, buna dispoziţie aşa la locul lor într-o lucrare mare.

Dintotdeauna am crezut că este că este stupidă împărţirea simfoniilor beethoveniene în „mari” (Eroica, „a destinului”, a VII-a, Corala) respectiv în „mici„. Toate, dar toate fără excepţie, sunt expresia aceluiaşi compozitor titanic, deci sunt excluse epitete de tip „mic”. Marii dirijori se văd însă cu ocazia simfoniilor „mici”, pentru că atunci vezi că diferenţierea este artificială, nu există simfonie „mică” ci dirijor idiot care nu scoate sunetele mari din partitură.

Am crescut cu integrala Beethoven reprezentată de înregistrările Electrecord cu George Georgescu din 1961, cel care moştenise tradiţiile interpretării de la Toscanini şi Furtwangler, deci cu ancore adânci în tradiţie (dar şi vechi şi prăfuit, totodată). Tehnica interpretativă a evoluat mult, dar, din motive care ţin probabil de barierele comunismului şi calicia tranziţiei dublată de criza actuală de valori, tendinţele noi în interpretarea vocal-simfonică (folosirea instrumentelor de epocă, a unor ansambluri reduse dar conforme cu spiritul şi posibilităţile epocii) nu sunt cunoscute şi, mai ales, apreciate prea tare în România.

De aceea, pentru mine a fost şocant, pe de-a dreptul, să aud o simfonie de Beethoven (fie şi una mică, a opta) interpretată la un ansamblu doar cu un pic mai mare decât o orchestră de cameră. Însă sunetul este mult mai pur, armoniile mai evidente, intenţia compozitorului mult mai clară decât prin raportare cu interpretările cu orchestre-mamut, unde hărmălaia de sunete face dificilă distingerea clară a raporturilor dintre instrumente, fără a se pierde nimic din monumentalitatea spiritului faustic atât de specific beethovenian.

Însă după ce am ascultat si Simfoniile a IV-a şi a VII-a cu acelaşi Herreweghe, am rămas fără suflu, fără grai. Aşa ceva nu mai auzisem vreodată. Nici Klemperer, nici Bohm, nici von Karajan, măcar! Nimeni nu scosese aşa de mult din partituri atât de cunoscute, studiate şi bătătorite precum Herreweghe! Şi atunci am avut revelaţia …. da, dom’le, toţi „marii” de dinaintea lui Herreweghe erau germani!

Beethoven este flamand la origine. Se pare că există un sătuc (actualmente în Germania, cu mulţi neerlandofoni şi în prezent) care în secolul XVII-lea era flamand, care se cheamă şi azi Beet-ten-hoven, de unde nişte meşteri cântăreţi au emigrat înspre părţile mai bogate ale Flandrei (Mechelen sau Malines în grafie franţuzească). Unul dintre urmaşii acestora, Lodewijk de la Beet-ten-hoven (căruia i s-a transcris numele Lodewijk van Beethoven) a fost remarcat pentru talentul său de interpret şi compozitor, fiind angajat de către prinţul elector de la Koln, ocazie cu care se mută în Germania. Talentul se pare că a sărit o generaţie în familia van Beethoven (fiul lui Lodewijk, Johann, va fi doar un tenor şi pedagog mediocru, cu un post asigurat de tatăl său care ajunsese între timp capelmaistru). Primul născut al lui Johann va purta însă numele bunicului în grafia sa germană, Ludwig van Beethoven, moştenind se pare talentul genetic remarcabil al bunicului pentru muzică. Deci, deşi născut în Germania, Beethoven este de origine flamandă (se pare că această origine i-a iritat pe naziştii care voiau să îl prezinte naţiei lui Hitler ca fiind arianul perfect, pur sânge).

Deci, dragii moşului, de aceea cred sus şi tare că este nevoie de un flamand ca să îl înţeleagă pe deplin pe un altul, deci de aceea poate interpretarea lui Herreweghe surprinde aşa de bine intenţiile lui Beethoven. Ideea pare ridicolă, ştiu, dar nu este neapărat. Rigoarea teutonică germană, aşa de evidentă la Klemperer si Bohm, nu se potriveşte deloc cu capriciile sau distoniile superbe din simfonia a VII-a, de exemplu (Romain Roland a spus, pe bună dreptate, că în simfonia a VII-a se văd cât se poate de clar efectele originii flamande a lui Beethoven).

Însă Missa Solemnis, cea interpretată de Herreweghe pe 15.11.2011, la Bozar, este la ani-lumină distanţă de oricare altă interpretare existentă (am ascultat vreo cinci, inclusiv Bernstein). Dintotdeauna mi-au plăcut toate şi fiecare bucăţică din Missa Solemnis, dar mesajul de ansamblu îmi scăpa, sensul întregului refuza să mi se arate. Atunci mi-am zis că sunt fie idiot şi că nu sunt în stare să văd pădurea din cauza copacilor, fie că lucrării îi lipseşte ceva (încă mai am senzaţia asta la Appassionata sau la Imperial). Nu eram idiot, mulţumesc, maestre Herreweghe pentru „traducerea” Missei Solemnis, pur şi simplu stilul tradiţional, teuton, nu se potriveşte cu o lucrare pe care Beethoven probabil nu a scris-o pentru public ci mai mult pentru sine, un fel de ars gratia artis .

Fuga finală din „Gloria„, leit-motivul din Credo, minunea lirică Benedictus şi sutele de sunete perfect potrivite, scoase dintr-o orchestră şi dintr-un cor incredibil de reduse nu le voi uita pe veci. Dacă înainte credeam că Missa Solemnis este opera unui umanist-raţionalist fără prea mare temere de divinitate, mai mult ars gratia artis decât adoraţie divină acum părerile mi s-au schimbat şi tind să pun Missa Solemnis cam pe acelaşi rang cu Requiemul de Mozart sau Missa în Si minor de Bach, dacă nu şi mai sus, pe primul loc.

God Bless You, Maestro Herreweghe!

PS : Nu o să mă credeţi dacă vă voi spune că am un autograf al maestrului. Este unul dintre cele mai valoroase obiecte ale mele.

PS 2 : Îndrăznesc să afirm că nu s-a interpretat vreodată o Missa Solemnis decentă în România, prin raportare, fără frică de greşeală.


Laşitatea tradiţională a românilor : Curtea Constituţională a dat-o cotită când i s-a solicitat, din nou, să anuleze taxa de primă înmatriculare auto

17 Noiembrie 2011

Speţa stă cam aşa : Tăriceanu promovează OUG 50/2008 prin care toate maşinile, fie noi fie second-hand, vor fi supuse unei taxări cu ocazia primei inmatriculări în România. Persoanele nemulţuminte de măsură (în primul rând importatorii de maşini second hand) atacă decizia la Curtea Constituţională indicându-i că, printre altele, actul normativ tăricean încalcă libera circulaţie a mărfurilor înăuntru UE prin crearea unei măsuri cu efect echivalent unei discriminări făţişe în favoarea produselor autohtone deja  înmatriculate. Curtea Constituţională, preocupată de veniturile statului formate din taxe aberante, îi trimite pe autorii criticii de neconstituţionalitate în origini.

Ulterior, Curtea de Apel Craiova, sectia de contencios administrativ înaintea căreia a fost iarăşi atacat actul, a fost obligată de petenţi, în calitate de instanţă care decidea ca ultim for în contencios administrativ, în temeiul art. 267, alin. 3 TFUE, să solicite avizul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu privire la compatibilitatea OUG 50/2008 cu art.  34 şi 110 TFUE care prevăd interdicţia oricărei discriminări sau măsuri cu efect echivalent la importul de bunuri de pe teritoriul altui stat, ca şi corolar al a liberei circulaţii a mărfurilor în piaţa internă europeană. Urmarea o ştiţi, s-a format cauza C 402-09 Tatu împotriva României care a stabilit că OUG 50/2008 care instituie taxa de primă înmatriculare în România este contrară dreptului comunitar.

După această decizie a CJUE, i s-a cerut din nou Curţii Constituţionale, să aprecieze din nou, din prisma prevederilor art. 135 din Constituţia României, dacă textul art. 4, lit. a) din OUG 50/2008 este constituţional. Prin decizia sa 668/2011, Curtea Constituţională a respins (din nou!) excepţia de neconstituţionalitate a textului, refuzând deci anularea unui act normativ declarat neconform cu dreptul comunitar de către CJUE. La decizia 668/2011 există şi o decizie separată, semnată de dna Motoc (cu care ne declarăm de acord, de principiu, fără a ne însuşi motivarea în întregimea sa).

Pentru a decide în sensul respingerii excepţiei reiterate a OUG 50/2008, opinia majoritară a Curţii Constituţionale, prevalentă, a indicat ca şi motive decizorii următoarele :

1. Primul argument este acela că CCR deja s-a pronunţat pe temă (decizia cea dintâi a CCR din 2009), probabil un argument de tipul prostul este întotdeauna constant sau că, deşi există motivări obiective (decizia CJUE din 2011) şi pertinente, s-a refuzat un reviriment de jurisprudenţă, deşi motive ar fi existat.  Cel de-al doilea argument al motivului decizoriu 1 din opinia majoritară este atât de imbecil (nu face distincţia necesară între înmatricularea primară a unei maşini în alt stat UE şi înmatricularea ulterioară în România, resupusă unei taxări noi, adică fix ce se reclamă de către autorul excepţiei) că mi-e şi silă să comentez cum se soluţionează în România pricinile fără a fi înţelese în detaliile relevante şi cu ce sărăcie de argumente.

2. Cel de-al doilea motiv decizoriu al Curţii, în opinia majoritară, este, aparent, străin pricinii. Nici autorul excepţiei de neconstituţionalitate şi nici Curtea de Apel Craiova nu ar fi pus, potrivit considerentelor introductive, în discuţie apartenenţa principiului poluatorul plăteşte la dreptul constituţional, ba dimpotrivă s-au plâns că poluatorii cu lighene pe roţi înmatriculate în ’58, deci cu mult înainte de OUG 50/2008, nu plătesc nimic ca taxă de poluare şi poluează în draci pe când maşinile EURO 4 sau 5 înmatriculate după 2008, plătesc taxe deşi poluează mult mai puţin. Răspunsul CCR este năucitor de nelalocu-i şi nu îmi rămâne decât să mă mir : Ce i-am întrebat noi şi ce ne răspund ei??? Nerelevant, sunt doar judecători la cea mai înaltă jurisdicţie din România. Mi-e greaţă de aşa justiţie care nu se oboseşte să priceapă cauza pe care o soluţionează şi răspunde cu motive străine pricinii, neinvocate sau puse în discuţie de către părţi.

3. Al treilea argument decizoriu, partea introductivă, alineatele 1-5, însă este de revista URZICA sau Arici Pogonici. Când analizează incidenţa şi relevanţa faptului că s-a pronunţat o decizie a CJUE care a constatat că OUG 50/2008 este neonformă cu dreptul comunitar, adică ILEGALĂ din perspectivă comunitară şi că aplicabilitatea acesteia este exclusă, CCR ne răspunde că CJUE nu poate invalida acte  normative interne. Oooo, câââât de pe dinafară şi lipsiţi de bună credinţă sunt dinozaurii de la CCR!!! Încă din 1964 încoace, de la Van Gend & Loos, de la Costa vs Enel încoace, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a răguşit afirmând şi reafirmând supremaţia dreptului comunitar faţă de dreptul intern şi că, în caz de conflict între norma comunitară şi norma internă, norma internă nu se poate aplica, este lipsită de orice efect. Formal, da, respectiva prevedere există în repertoriul normativ, nu este abrogată sau anulată dar, din moment ce nu poate fi aplicată, este „decăzută” din caracterul normativ, general şi obligatoriu erga omnes, deci nu mai are caracter de normă juridică din moment ce nu poate fi aplicată de către judecător în cazuri de speţă. 

Spre mijlocul motivului 3 (alineatele 6 şi 7), Curtea, în opinia sa majoritară, este şi formalist-ipocrită atunci când afirmă că ea nu este legiuitor pozitiv, spre deosebire de CJUE care, în contenciosul chestiunilor preliminare, conferă interpretări conforme obligatorii, deci cu valenţă de legiuitor pozitiv derivat. Asta după ce CCR a pronunţat câteva zeci de decizii cu dispozitive perverse de tipul “Constată că dispoziţiile (… legii de modificare a Codului  muncii), precum şi legea în ansamblul său, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate“, deci a făcut mult contencios interpretativ (decizia CCR nr. 383/23.03.2011 prin care a respins obiecţia de neconstituţionalitate a proiectului de modificare a Codului Muncii nu in abstracto cum ar fi trebuit, ci prin raportare la motive doar de ei citite sau expuse mai mult sau mai puţin complet în considerente; asta nu înseamnă că respectivul text, în raport cu alte critici, s.n., ar putea fi neconstituţional, q.e.d.) sau anulările parţiale de acte normative (… este neconstituţional în sensul …). Cel de-al doilea aspect, al menţinerii condiţionate de către CCR a unei norme atacate cu excepţie de neconstituţionalitate, cu indicarea sensului interpretării neconforme, este absolut identic cu mecanismul chestiunii prejudiciale la CJUE, deci mie mi se pare de o ipocizie formalistă sinistră ca majoritatea judecătorilor de la CCR să se dea fete-mari şi virtuoase pe altarul legiuitorului negativ, când în realitate precedentul constituţional este sursă distinctă de drept românesc.

În finalul paragrafului 3, remarc un singur argument pertinent – dar nu fondat, cel prin care se susţine că OUG 50/2008, deşi are relevanţă în dreptul european, nu are relevanţă constituţională, deci ar putea face (şi a făcut) obiect de analiză pentru CJUE dar nu este suficient de relevant pentru CCR. Probabil că aşa o fi, însă mie argumentul îmi evocă  denegarea de dreptate, cu următoarea motivare : dacă România este stat de drept, unde nu se fac discriminări, cu o economie de piaţă (toate astea înscrise în Constituţie), cum se face că după ce CJUE îţi spune negru pe alb că ai un act normativ care discriminează şi distorsionează concurenţa liberă deci economia de piaţă, tu, CCR, mai poţi să susţii că respectivul act normativ nu are relevaţă constituţională? Jalnici. Denegare de dreptate. Vezi mai jos, exemplul altor state (Belgia, problemă similară).

Să nu uit însă : doamna Motoc, în virtutea profilului ei de Gică-Contra, a făcut – iar – opinie separată. Deh, om fudul, trebuie să iasă în evidenţă, să se opună, să vorbească, să nu moară negrăită. De data asta, doamna Motoc a făcut-o cu oareşce temei (vă miră că scriu lucruri bune despre doamna Motoc, sunt sigur … da, dar dacă le merită, cel puţin în parte, trebuie să îi recunoaştem meritul). Argumentul doamnei Motoc din opinia separată referitor la Cartea Albă a Comisiei din 1985 este ridicol, nu are valoare juridică (declaraţiile politice din respectivul document au fost transpuse de mult în Directive şi Regulamente, dar poate că doamna Motoc nu a aflat încă) şi nu trebuie luat în consideraţie. Dar în ceea ce priveşte analiza „pieţei interne” a autovehiculelor second hand autoarea opiniei separate are perfectă dreptate, se pare că este singurul judecător care a înţeles cauza litigiului şi a văzut problema in concreto şi a înţeles cu ce se mănâncă „măsura cu efect echivalent” contrară TFUE.

În plus, doamna Motoc (1) recunoaşte supremaţia dreptului comunitar faţă de dreptul intern şi (2) pune în discuţie necesitatea de a lua practica CJUE în considerare, pe viitor. Deşi se contrazice singură, de la decizie la decizie, afirmând sus şi tare în mai 2011 (decizia 668/2011 despre OUG 50/2008) ceea ce negase la fel de sus şi tare în decembrie 2010 (decizia 1656/2010, aia privind OUG 50/2010), ceea ce observăm că este caracteristic pentru dumneaei, trebuie însă să apreciem justeţea, de data aceasta, a argumentelor invocate, în linie cu dreptul comunitar şi jurisprudenţa constantă a CJUE.

În final, doamna Motoc pune în discuţie necesitatea ca pe viitor, CCR, în calitate de instanţă de ultim resort, să solicite judecăţi preliminare de la CJUE (căreia i se cam recunoaşte implicit supraordonarea în sfera comunitară de atribuţii), ceea ce, deşi este opinie încă minoritară, este salutar, deoarece este tendinţa altor curţi constituţionale europene. Spre exemplu,  faimosul caz Test Achat – Belgia, C 236/2009, unde chestiunea prejudicială a fost solicitată de către Curtea Constituţională a Belgiei – CJUE a constatat invaliditatea normei interne  în cauză iar ulterior Curtea Constituţională a Belgiei a declarat-o neconstituţională şi a anulat-o, cum era firesc. Nu înţelegem de ce o normă nelegală pentru neconformitate cu dreptul comunitar este anulată ca neconstituţională în Belgia dar în România nu interesează constituţionalitatea (prin juxtapunere, laşitatea CCR este frapantă), deci şi din prisma acestui argument dna Motoc are dreptate în sensul că art. 4, lit. a) din OUG 50/2008 trebuia declarat neconstituţional.

Laşitatea CCR este că, deşi alte curţi constituţionale au anulat normele care contraveneau dreptului comunitar, ea a refuzat să o facă, lăsând pe judecătorul de speţă, în calitatea lui de gardian fundamental al dreptului comunitar, să facă aplicarea deciziei CJUE şi deci să înlăture aplicabilitatea dreptului intern. La cât de timoraţi sunt judecătorii după răţoielile Fermecătorului, înclin să cred că majoritatea (poate) va decide întocmai ca şi CCR, spre propăşirea finanţelor aberante şi nelegale ale statului de nedrept, România.

De asemenea, mi se pare grav că, după aderarea României la UE, respectiv la data de 25 martie 2008, CCR a refuzat să sesizeze CJUE deşi era obligată, în calitatea sa de instanţă de ultim resort, contrar prevederilor imperative ale art. 267 alin. 3 TFUE. Asta dovedeşte că la CCR nu există respect faţă de dreptul comunitar, pe care îl ignoră plenar.

În final, vă las cu o temă de gândire, derivată din art. 135 Constituţie invocat mai sus : Nu credeţi că se impune modificarea acestui text care are valenţe anticomunitare? Textul, cu părţile care îmi par neconforme cu dreptul UE este reprodus mai jos, cu menţiunea că Belgia a fost obligată la CJUE să îşi schimbe actul fundamental pentru a putea fi pus în conformitate cu dreptul comunitar :

„ARTICOLUL 135 – Economia

…..
(2) Statul trebuie sa asigure: 

…..
b) protejarea intereselor nationale in activitatea economica, financiara si valutara; ” Textul are certe valenţe contrare dreptului UE, deoarece promovarea intereselor naţionale poate fi contrarie celor patru libertăţi fundamentale ale Uniunii (libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului).

A bon entendeur, salut!


Despre limitele videocraţiei, ale imaginii fabricate de PR-işti şi alţi curlingăi

14 Noiembrie 2011

Săptămâna aceasta am citit, cu oareşcare surprindere,  despre conceptul de „videocraţie” : conceptul ţine de puterea presei, „a patra putere în stat”, ca să vorbim în clişee. Însă cum interesul cititorilor din lumea civilizată faţă de presa pe suport hârtie s-a redus simţitor – în România tinde să dispară cu totul, mărturie stau mâna de ziare care mai rezistă, în condiţii tot mai dubioase pe zi ce trece – impactul avut de presa audiovizuală şi, de fapt, de televiziune este uriaş în ziua de azi.

De aceea lumea a început să vorbească de „videocraţie” şi de o societate videocrată. Societatea videocrată este acea societate în care cei bogaţi, plutocraţia, tind să acapareze şi să controleze toate televiziunile, pentru a controla îndeaproape care ştiri se difuzează, sub ce formă se difuzează, ce expectanţe de difuzare crează. Spălarea pe creieri a populaţiei prin intermediul ecranului mic prezent în fiecare cameră, intuită cu geniu de Orwell în 1984, este modalitatea de a tembeliza cu totul populaţia cea mai deplină, desăvârşită şi rafinată.

Plutocraţii nu se mulţumesc să stăpânească lumea (în sensul dreptului de proprietate, în sens juridic sa fie proprietarii a tot ce este tangibil) dar vor să fie jupâni şi în capul dvs., să se înstăpânească şi cu gândurile, dorinţele şi năzuinţele dvs. (să vă zică ei ce este la modă, ce să faceţi, ce să gândiţi, ce vă trebuie, ce să cumpăraţi, ce planuri de vacanţă, de viitor, de pensie să vă faceţi – chiar credeţi că întreg comportamentul consumerist al ultimelor decenii a apărut de la sine?). Plutocratul corporatist nu vrea numai profitul prezent, ci şi pe cel viitor îl vrea la fel de sigur, motiv pentru care s-a transformat în videocrat şi v-a incalculat mesajul că vă trebuie maşină de fiţe, ultimul IPhone, tableta Galaxy II (că doar nu o să vadă lumea cu GalaxyI, aia de acum şase luni, e ruşine să o mai foloseşti, nu?).

Dacă ne credem inteligenţi ar trebui să ne întrebăm câte haine avem şi câte ne trebuie cu adevărat, de ce a trebuit să ne luăm încă două telefoane cică „inteligente” când aveam unele „cretine” dar perfect funcţionale – eu, de exemplu, mă uit la un Nokia 3310 care încă merge şi mă întreb de ce a trebuit să îl înlocuiesc cu altul. Să nu fie oare susceptibilitatea la manipulare corporatistă consumeristă? Ba bine că nu.

Ei, dragii moşului, videocraţii noştri au tot felul de slugi media, tot felul de Naşi, Mirci Marieni, Rodici Culcere, Mirci Badea şi Ciutaci (toţi au o agendă, indiferent de coteţul unde şi în folosul cui latră). Aceşti valeţi sau lachei media au drept misie să le lingă şi lustruiască imaginea unuia sau altuia dintre plutocraţi şi, la nevoie, să azvârle lătura calomniei şi mucii manipulării înspre adversar. Perdant este publicul, care îşi vede dreptul la informaţie lipsit de orice conţinut. Lipsa de conţinut a dreptului la informaţie al publicului român se relevă atunci când o ştire este periculoasă pentru ambele tabere care se confruntă la sanchi pe ecran – atunci ambele o pun de o silenzio stampa, pun batista pe ţambal şi difuzează, ad nausea, ştiri cu Monica şi Iri, Bote şi Sânzi, Truică şi divorţul, Huidu şi cum derapează vaca ML, ultima modă de viol şi topor de la ora 5, iar, în loc de sport, ultimul praf din nasul lui Mutu şi hăhăiala lui Bee-hee-hee-cali.

Când există două tabere care se înfruntă de sanchi pe televizor ca să se pupe pe portofele în culise, tot e binişor, procedăm precum, pe vremuri, Caragiale cu gazetele opoziţiei şi puterii pentru a afla adevărul din două rânduri de ştiri contradictorii. Videocraţia este de cincizeci de ori mai toxică şi malignă când se coagulează în jurul unui singur pol de putere şi interese, cum a fost cazul Italiei. În Italia nu mai era de mult ca în România, unde, dacă nu mai suporţi boturile pline de maro ale realizatorilor de labeunu şi tevereu, poţi să treci la hienele isterice de pe Antene. Nu, în Italia era o uniune în cuget şi-n simţiri, media era strâns unită în solda partidului si a conducătorului său iubit, Silvio.

(foto : Intact Images/EPA)

Având imperiul media Berlusconi pe mână, având accesul asigurat în livingul şi creierul oricărui macaronar peninsular, partidul de outsideri numit, în băşcălia libertăţii de exprimare, „Partidul Libertăţii” i-a asigurat lui Berlusconi o domnie de 15 ani, comparată de mulţi cu „era Franco” din Spania. Aceasta este adevărata dimensiune a videocraţiei, şi anume transformarea unor outsideri în conducătorii unei naţiuni mari precum Italia pe o perioadă de 15 ani, fără prea multă contestare coagulată politic din lipsa vizibilităţii contestatarilor pe ecrane şi deci în opţiunea de vot a bizonului privitor la televizor.

Însă videocraţia are limitele ei. Antena 3, fie din prostie sau lenea preluării ştirilor făcute de alţii – care tot o formă de prostie este – a vorbit de demisia lui „Il Cavagliere„. Berlusconi, cavaler ????? CIIINEE??? Ţopârlanul ăla sinistru, moşul libidinos de 75 ani de la Bunga-Bunga, cu afaceri sexuale penale cu minore – cavaler? Jegosul care a afirmat mizeriile incredibil de şovine şi misogine la adresa Angelăi Merkel – cavaler? Mizerabilul laş care a supt ciorapii lui Ghaddafi cu câteva luni înainte de căderea acestuia, umilind naţiunea italiană – şi nu din considerente de vinovăţie istorică a Italiei faţă de fosta sa colonie ci din foame de petrol – cavaler ? Oaaameni buni, aţi înnebunit?

Apoi am verificat. „Cavaler” era consemn pe unitate. Nu numai Antena 3, dar si WSJ sau The Economist se refereau la acelaşi personaj odios cu apelativul de „Il Cavagliere„. OK, am înţeles, a fost trecut pe linie moartă cu onoruri, dar chiar atât de scurtă să avem memoria încât să uităm de scandalurile financiare, de delapidare, evaziune fiscală, corupţie sexuală şi încă alte afaceri penale (pendente)?

Însă internetul şi Facebook-ul şi-au dovedit încă o dată potenţialul nebănuit. Prin Faceook, o mică orchestră şi un cor s-au adunat în faţa Palazzo Quirinale (foto mai sus) şi au interpretat, în cinstea demisiei lui Berlusconi, faimosul cor „Hallelujah, hallelujah” din Messia de Haendel. Aleluia, a căzut. Aleluia, a picat. Aleluia, Italia a scăpat de moşul libidinos şi cu afaceri, să zicem eufemistic, la limita legalităţii dreptului fiscal.

Cine oare o avea dreptate : ăia de salută plecarea „Cavalerului” celui controversat rău din politică sau populaţia, care, spontan, cântă „Hallelujah” că a scăpat de farsa sinistră Berlusconi ? Tind să le dau dreptate celor din urmă, însă având în vederea penuria de informaţie credibilă în legătură cu Italia generată de Berlusconi însuşi, nu sunt chiar sigur.

PS : ar fi cazul să profităm de cazul Berlusconi, să reflectăm mai serios la relaţia cauzală dintre proprietarul media, cota de piaţă maxim admisibilă să fie deţinută direct sau indirect de către o persoană, pe de o parte şi  independenţa editorială, pe de altă parte, să promovăm standarde solide de media, cerinţe de conţinut editorial minim ale buletinelor de ştiri. Eu cred de mult că vremea ştirilor de la ora 5 a trecut. E cazul ca televiziunile româneşti, şi cele de maro  dar şi cele roşii de sânge, să respecte dreptul la informaţie al meu şi al dvs.. M-am săturat de non-ştiri despre nulităţi gen Moni şi Iri, Bote şi Sânzi, de non-ştiri din non-sport cu iubite de fotbalişti la shopping sau cu ierburile din plămânii lui Mutu sau cu Berbecali sau cu Borcea. Nu mai, gata, ajunge. Ajunge cu violurile de babe şi omoruri şi accidente pline de sânge, creieri şi victime risipite de impact pe zeci de metri pătraţi, care îţi întorc maţele pe dos. Ajunge. E prea mult.


Republica Separatistă Constanţa

7 Noiembrie 2011

Rezultatul referendumului local organizat in judeţul Constanţa de Nicuşor şi Măzărică nu uimeşte pe nimeni – 95% dintre constănţeni nu doresc să îşi schimbe forma de organizare administrativ teritorială. Eu cred că asta este rata reală de susţinere electorală a pedelicului – 5%, în continuu război cu restul de 95%.

Ce este cu adevărat uimitor este procentul de participare la vot – 43% conform primelor date preliminare. Este mai mult decat media de participare pe ţară la ultimele alegeri parlmentare – de 39%, ceea ce ar trebui să fie un mare semnal de alarmă pentru puterea portocalie. Să nu vorbim de europarlamentarele din 2007 cu 27% participare la vot.

Eu sunt constănţean. Nu am fost niciodată sud-estist şi nici nu voi fi. Apartenenţa la judeţ mie mi se pare definitorie pentru mine, cum probabil li se pare şi celor 95% dintre constănţeni care au votat în sensul menţinerii actualei forme de organizare administrativ-teritorială.

Oricum, modificarea administrativ teritorială din judeţe în regiuni va necesita şi referendum naţional pentru modificarea Constituţiei (care actualmente prevede judeţele). Având în vedere că 95% din constanţeni se opun, mă îndoiesc că în alte judeţe situaţia va fi sensibil diferită, deci referendumul pentru modificarea constituţiei va fi un eşec răsunător, indiferent de asumarea răspunderii de bochemoni prin parlament.

Întoarce-te la popor dacă îndrazneşti, Băsescule! O majoritate uluitoare de 95% din constănţenii tăi, inclusiv ăia din Murfatlarul tău natal, te tratează cu tradiţionalul turcism dobrogean Hai sictir!