Iobagul român, plătit cu 2 lei pe oră. Legea iobăgiei 52/2011

28 aprilie 2011

Am afirmat mai demult că scopul explicit al descreieraţilor de bochemoni este reintroducerea sclaviei sau a iobăgiei pe teritoriul României şi aservirea românilor prin legarea de glie si de interesele lor şi ale găştii lor. Băsescu-Boc-Udrea ne urăsc pe noi, pe toţi românii, iar asta se vede în actele normative pe care le promovează.

Exemplul cel mai scandalizator este Legea 52/2011 privind zilierii. Scopul legii, explicat cu o claritate de cristal în expunerea de motive, este acela de a se folosi de un număr tot mai mare de şomeri, dar nu prin angajarea lor ca salariaţi, ci ca zilieri, plătiţi cu minim doi lei dar maximum 10 lei pe oră (art. 9, alin. 2 din Legea 52/2011 – plafonul maxim de 10 lei brut mi se pare culmea ilegalităţii şi dovada străvezie a abuzului de putere şi exploatării sălbatice a persoanelor aflate în poziţii economice defavorabile).  

Munca zilierului este muncă prestată în afara relaţiei de muncă (art. 2), deci nici o normă de protecţie din Codul muncii nu se aplică zilierului. Zilierul poate să lucreze legal până şi 12 ore pe zi (art. 4, alin. 2), comentaţi voi. Singura limitare prevăzută este aceea ca un zilier să nu muncească mai mult de 90 zile pentru acelaşi angajator, însă nimic nu împiedică pe angajator să schimbe zilierii din trei în trei luni pentru a evita angajarea unui salariat, fie şi pe durată determinată. 

Salariul minim este de 2 lei pe oră, brut, adică de 16 lei brut pe zi (art. 9, alin. 2), legea iobăgiei 52/2011 interzicând să se plătească zilierului/iobagului un salariu mai mare de 10 lei pe oră. Raţiunea plafonului superior de 10 lei pe oră nu o pot pricepe nici de frică, mai ales că nerespectarea plafonului superior sau inferior reprezintă contravenţie (atenţie, în capul lui Bok-Băsescu-Udrea şomerii nu merită, în nici un caz, mai mult de 10 lei pe oră dacă lucrează ca zilieri).

Modificarea Codului muncii a fost o lege-instrument pentru actualele reglementări-finalitate. Astfel, dacă se va plăti o persoană cu 2 lei brut pe ora, 16 lei brut pe zi, asta înseamnă 352 lei BRUT pe lună. Înţelegeţi de ce trebuia abrogat CCM unic la nivel naţional? Deoarece impunea 700 lei NET (binişor peste 1000 BRUT). Înţelegeţi ce tare se ieftineşte mâna de lucru care devine şi iobagă, pe deasupra? 

Ce este iarăşi uluitor este că numai persoanele juridice pot fi beneficiari ai muncii zilierilor, persoanele fizice nu au dreptul de a angaja zilieri la sapă sau la curat în casă, ceea ce subliniază caracterul injust şi de act normativ „cu dedicaţie” de la Bok-Băsescu la camarilă.

Domeniile în care se poate presta activitate de zilier sunt limitate de lege – art. 11, fără sancţiuni în caz de nerespectare, dar domeniile de activitate nu sunt delimitate ştiinţific, prin raportare la CAEN, ci imprecis, pentru a justifica interpretări extensive (eu deja am intuit câteva interpretări extensive care vor fi în mod cert şi sigur uzate şi abuzate). Remuneraţia plătită zilierului nu este diminuată de CAS, CASS, alte contribuţii, deci se dă, explicit, undă verde evaziunii fiscale legale şi reprezintă, totodată, o lovitură de graţie dată bugetului asigurărilor sociale, şomaj şi sănătate. Contravenţiile săvârşite de beneficiari sunt constatate de inspectorii de muncă şi inspectorii ANAF (nu separat, ci împreună, ceea ce va fi imposibil în practică, în concluzie).

Concluzia : Bok-Băsescu-Udrea urăsc românii. Bok şi Băsescu ne vor sclavii lor şi ai camarilei lor portocalii.

De aceea, Bok şi Băsescu trebuie să-şi dea demisia!


Curtea Constituţională s-a făcut, singură, de cofetărie. Din nou.

28 aprilie 2011

Am citit în M.Of. 281/21 aprilie 2011 decizia CCR nr. 383/23.03.2011 prin care instanţa de contencios constituţional a respins obiecţia de neconstituţionalitate de proiectului de modificare a Codului Muncii (codul Boc).

Din capul locului, trebuie să mărturisesc că mă aşteptam la motivări năstruşnice, cu motive din viitor, din Star Trek Final Frontier sau cu citate din filosofi ignoraţi de pământeni, cum numai Iulia Motoc a demonstrat în mod repetat că poate născoci. Dar m-am înşelat, doamna giudice a lipsit de la dezbateri, având probabil o întâlnire mai importantă cu perhidrolul la coafeză. Cu această ocazie, s-a dovedit că resursele de tembelism ale Curţii Constituţionale nu mai sunt concentrate exclusiv de sexy-bănăţeancă, ci au început să se distribuie uniform între judecătorii portocalii de acolo, iar ca dovadă avem dispozitivul deciziei CCR 383/2011, pronunţată în majoritate, care, prin puterea precedentului judiciar, va intra nu numai în analele dreptului ci direct în analul dreptului.

Nu mă mai apuc să discut calitatea (numai aparent slabuţă a) obiecţiei de neconstituţionalitate semnate de PNL-PC-PSD, cu profesorul Athanasiu printre semnatari. Chiar dacă ea ar fi avut conţinutul „subţire” prezentat de CCR, anumite motive sunt întemeiate fără discuţie iar CCR le respinge aproape fără motivare (de ex. motivul II.6, deşi condiţiile jurisprudenţei CEDO de ingerinţă a statului în exerciţiul unui drept îi sunt bine cunoscute CCR – sau ar trebui să îi fie). Nu mă apuc să discut calitatea motivării respingerii obiecţiei de neconstituţionalitate, realizată de înalta jurisdicţie constituţională, care este sub limita execrabilului (pe măsura soluţiei din dispozitiv).

Ce năuceşte este soluţia din dispozitivul deciziei respective, care, în numele legii, „Constată că dispoziţiile (… legii de modificare a Codului  muncii), precum şi legea în ansamblul său, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate„. Perversitatea formulării „în raport cu criticile formulate„, are două „merite”:

  1. pe de o parte, dă dreptul Curţii să se spele pe mâini precum Pilat din Pont iar pe de altă parte, ele sunt o perfectă cauză de justificare a prostituţiei cuprinsă de soluţia de respingere din dispozitiv.
  2. dă vina pe autorii sesizării (explicit, de altfel) pentru soluţia exprimată. Deci nu judecătorii CCR sunt de tot căcatul pentru prostia de decizie, ci opoziţia este de vină pentru sesizarea prost întocmită (recunoaşteţi strategia Băsescu de a da veşnic vina pe alţii pentru propriile prostii?)

Soluţia CCR, chiar dacă este „definitivă şi obligatorie„, pronunţată „în numele legii” este, din păcate pentru prestigiul acestei instituţii, vădit şi evident nelegală, pentru următoarele motive :

  •  Constituţionalitatea sau neconstituţionalitatea unei legi se analizează nu numai din punctul de vedere al motivelor invocate in concreto ci şi prin raportare la Constituţie şi convenţiile înternaţionale pertinente in abstracto. Soluţia nu se pronunţă „În numele criticilor invocate” ci „în numele legii. De altfel, art. 18, alin. 1 din Legea 47/1992, republicată în 2010, prevede clar şi fără dubiu că instanţa constituţională nu este limitată de motivele invocate în sesizare, deci onorata Curte mănâncă Bok cu polonicul când afirmă că nu ar putea să invoce din oficiu argumente suplimentare celor din sesizare (referirea expresă la art. 10, alin. 2 din Legea 47/1992, rep. 2010).
  • Interpretarea CCR potrivit căreia analiza constituţionalităţii se realizează numai din punctul de vedere al motivelor invocate în sesizare este absurdă, deoarece pentru alte motive, aceleaşi prevederi legale pot să devină neconstituţionale, deşi actualmente ele au fost declarate constituţionale, ceea ce este absurd. O prevedere legală este fie constituţională, fie neconstituţională şi nu azi constituţională, în raport cu criticile formulate azi dar mâine s-ar putea să nu mai fie, pentru alte motive.
  • Conform CCR, dacă mâine cineva ar ridica excepţia de neconstituţionalitate pentru alte motive, în mod normal excepţia ar putea fi admisibilă, deoarece criticile vizează alte motive, neanalizate de CCR. Şi mai vorbim despre securitatea raporturilor juridice sau despre domnia legii sau despre previzibilitatea legii în statul de drept …

 În concluzie, Curtea Constituţională a realizat o gherlă, o abureală, o prosteală pe faţă, o manglă, introducând în dispozitiv, alături de „în numele legii”, mizeria „în raport cu criticile formulate” care este o condiţie totalmente străină de jurisdicţie în general şi de jurisdicţia constituţională în particular. Controlul constituţionalităţii se realizează în abstract, prin raportare la Constituţie şi nu în concret, prin raportare la motivele invocate. Mai mult, CCR a dovedit necunoaşterea art. 18 din propria lege de funcţionare şi aruncă vina deciziilor greşite pe alţii. Nu mă mir, deoarece CCR a fost contaminată de virusul Băsescu prin Zegrean, Lăzăroiu, Minea şi Motoc şi îndirect, prin cârdăşia cu UDMR, prin Puskas. Iar orice atinge Băsescu se transformă în rahat, aşa că de ce ar fi CCR o excepţie?

De aceea, Bok şi Băsescu trebuie să-şi dea demisia!


Vise, taică, vise …

27 aprilie 2011

Asta chiar s-a întâmplat în sâmbăta de dinaintea Floriilor, prin şi primprejurul Brussel-ului. Am plecat de acasă, din Schaarbeek, am trecut prin Brussel-stad, apoi am ajuns la prietenii noştri din Etterbeek, cei care ne incitaseră şi instigaseră la o plimbare mai lungă cu bicicleta.

Am trecut apoi prin Etterbeek, apoi prin Oudergem (ce mai case, doamne ce mai case …), apoi prin Watermaal-Bosvoorde, la marginea pădurii şi apoi prin pădurea Zonië, din jurul aglomeraţiei urbane Brussel-Capitală.

Belgienii au fost înţelepţi în sensul că din fosta pădure Zonië (Zoniëwoud în flamandă, Forêt de Soignes în franceză) au păstrat cea mai mare parte. Deşi hălci întregi din pădure au cazut pradă toporului ca să facă loc cartierelor mai  fiţoase precum Oudergem sau Watermaal-Bosvoorde (unde preţul de pornire al casei este de la 1 Mio EUR, dar, deh, cumperi casă ozonată natural de pădure), pâlcuri din fostul codru încă rezistă sub formă de parcuri şi spaţii verzi prin oraş (vechimea arborilor, contrastând cu noutatea caselor dimprejur stau dovadă). Din cauza pădurii din sud-estul Brussel-ului şi a parcurilor dinăuntru, „capitala Europei” este unul dintre cele mai verzi şi puţin poluate oraşe, deoarece a avut înţelepciunea de a păstra un plămân verde detoxifiant şi un loc unde să te poţi plimba, pe jos sau cu bicicleta, unde poţi face jogging sau trekking, unde poţi respira aer cu adevărat curat.

Am traversat pădurea (mai mare şi mai lungă decât aş fi crezut, drum „off-road”, de ţară, cu urcuşuri şi coborâşuri care au solicitat serios bicicletele noastre de oraş şi muşchii noştri anemici obişnuiţi cu pistele de ciment …), am făcut o pauză să de odihnim un pic, un picnic la iarbă verde, plodul a zburdat şi s-a jucat în voie, a văzut că mapamondul este mai larg decât vede el pe beton, în oraş sau de pe terasă.

Ne-am continuat drumul prin Waterloo (locul ăla unde a luat-o Bonaparte pe coajă, ştiţi dvs.), unde iarăşi nu vă zic ce case, doamne ce case am văzut … şi am ajuns in Braine-l’Alleud, unde se întâmpla să se adune lumea la celerarea Anului Nou thailandez, deci tăiţei şi frigărui aromate şi condimentate, de să te lingi pe degete, nu alta.

Pe drumul înapoi, mă întream de ce înghesuitul, aglomeratul, murdarul, prăfuitul şi puţitorul Bucureşti nu a păstrat nimic din Codrii Vlăsiei care străjuiau capitala. De ce în loc de cartiere de case de bun-gust, răsfirate, cu spaţiu şi aerisite, cu lumină, la marginea pădurii preferă să ridice mausolee de neam-prost şi viloace de topârlani parveniţi, înghesuite în Pipera sau pe marginea unei haznale – mă refer la lacul Snagov în care se deversează toate dejecţiile riveranilor şi care riverani ies mândri, apoi, la plimbare cu şalupa să se împroaşte unii pe alţii cu propriul rahat. Mă întrebam dacă belgienii n-au şi ei un Puiu Popoviciu sau un Constanda care să confişte parcurile şi spaţiul verde, publice, ca să le radă şi să ridice în loc cine ştie ce plăcintă de beton, mausoleu sinistru al ţopelii parvenite. Au, sigur că au, numai că nu li se permite să îşi bată joc de interesul public pentru satisfacerea intereselor particulare. De aceea oamenii ăştia mai au păduri, parcuri, multe spaţii verzi, aer de respirat şi o calitate a vieţii de invidiat, pentru că Puii Popovicii lor nu ajung mari latifundiari şi „dezvoltatori imobiliari” de plăcinte de beton prin sacrificarea intereselor publice, a spaţiului verde şi parcului, a calităţii aerului respirat.

Sau mă întrebam dacă şi când va fi posibil să te plimbi cu bicicleta traversând Bucureştiul, să te afunzi apoi prin păduri ipotetice vreo douăzeci de kilometri. Vise, taică, vise, nu cred că voi apuca eu clipa aia. Nu cu Bocii, Băseştii, Antoneştii, Ponţii şi toate canaliile politice care nu dau doi bani pe calitatea vieţii celor pe care, sanchi, cică îi reprezintă.

De aceea, Bok şi Băsescu trebuie să-şi dea demisia!


Despre originile sistemului de drept „common law” (I) : varianta oficială

20 aprilie 2011

Anglia este, din multe  puncte de vedere, o anomalie, o ciudăţenie a Europei : în măsurarea greutăţilor nu foloseşte etalonul kilogram, ci livra (pound) sau uncia, la lichide foloseşte pinta, la distanţe terestre mila, a refuzat moneda euro pentru a păstra lira sterlină etc. Englezii merg nonşalant pe partea stângă în direcţia de mers şi au volanul la maşină pe dreapta, deşi tot restul lumii este de altă părere. De ce nu ar fi, la ei, până şi sistemul de drept, altfel decât la noi? Dar care ar fi cauza? Răspunsul pe care l-am primit, cel oficial, are ceva adevăr, dar cred eu că ar putea fi completat şi cu o altă variantă, cea reală, despre care nu se vorbeşte prea mult în Anglia.

Precedentul judiciar, adică acele rezolvări de speţă, date problemelor de drept supuse judecăţii, trecute în puterea lucrului judecat – ceea ce englezii denumesc cu maxim respect stare decisis – formează pentru ei o a doua lege, în completarea celei date de adunarea legiuitoare şi cu aceeaşi forţă juridică. Astfel, sistemul de drept „common law” este format din diferite legi centrale, legi si cutume locale, la care se adaugă în egală măsură elementul uniformator al celor de dinainte, şi anume precedentul judiciar.

Originile sistemului common law se regăsesc în Anglia de după cucerirea normandă. În urma acesteia, fostele baronii saxone (shires) au fost reorganizate de către normanzi în comitate (counties) iar în fruntea comitatelor au fost puşi şerifi care să împartă dreptatea. Şerifii au fost numiţi, cel puţin la început, dintre persoanele de încredere ale normanzilor, adică francezi, care au adus practici şi cutume juridice de pe continent în Anglia şi au aplicat dreptul de origine franceză relaţiilor juridice tipic englezeşti, ceea ce a dus la o generalizare a haosului în activitatea de înfăptuire a justiţiei (poate de aceea şeriful de Nottingham cel prea urât de posteritate, din legendele cu Robin Hood, avea un renume aşa de criticabil, probabil din faptul că aplica dreptul francez englezilor, ceea ce era privit ca o culme a nedreptăţii, culme care justifica orice acţiune de brigandaj).

Deci, în perioada de după cucerirea normandă, în Anglia co-existau practicile judiciare ale fostelor baronii, dublate de cele ale noilor comitate, circulând în paralel norme specifice saxone şi cele franţuzeşti, ceea ce ducea la o practică judiciară schimbătoare de la cătun la cătun, de la comitat la comitat şi de la şerif la şerif, lucru care antrena o ştirbire a prestigiului justiţiei şi, prin ricoşeu, a autorităţii monarhice, care trebuia să realizeze activitatea distributivă de înfăptuire a justiţiei (în toate regatele, justiţia şi punerea în executare silită a hotărârilor realizându-se în numele regelui).

Colac peste pupăză, regele Ioan Fără de Ţară a trebuit să accepte, în anul 1215, în urma răscoalei baronilor, o Cartă fundamentală a drepturilor acestora (Magna Carta), care ştirbea semnificativ din puterea monarhului asupra supuşilor săi. Magna Carta nu a fost pe placul nici unui monarh care i-a urmat lui Ioan Fără de Ţară, toţi urmărind cu abnegaţie limitarea efectelor acesteia fără a o abroga făţiş, lucru care, în final, în epoca Tudorilor cel puţin, pare să fi devenit o reuşită deplină, Henric al VIII-lea şi Elisabeta I fiind monarhi absoluţi iar Magna Charta deja dată uitării.

Pentru a reafirma prestigiul monarhiei, urmaşul lui Ioan Fără de Ţară, Henric al III-lea, nu a recunoscut documentul juridic Magna Charta decât dacă avea semnătura sa şi sigiliul regal (sancţiune regală). Prin procedeul indirect al sancţiunii şi profitând de orice eroare de transcriere, Henric al III-a a redus numărul drepturilor recunoscute baronilor (documentul de la 1238 se numea Parva Charta) şi a luat alte măsuri de centralizare a puterii statale în mâinile sale. Unele dintre măsurile de limitare a drepturilor smulse de nobilime cuprindeau centralizarea justiţiei prin concentrarea tuturor curţilor de apel la Londra şi controlarea jurisprudenţei în teritoriu prin modalitatea de funcţionare a puterii judecătoreşti. Alte măsuri au vizat o sporire a prestigiului curţilor create, prin uniformizarea la nivel teritorial a jurisprudenţei, eliminarea criticilor doctrinare şi izgonirea clericilor din meseria juridică.

Henric al III-lea a avut parte de o viaţă şi domnie uluitor de lungă pentru perioada respectivă (a domnit 56 ani!!!, între 1216-1272), perioadă în care a realizat o reformă profundă a sistemului judiciar englezesc. A desemnat judecătorii Cancelariei regale (Chancery Court, singura curte de apel şi recurs) care, pe lângă judecarea apelurilor, se deplasau în teritoriul regatului („visiting judges”) pentru a judeca ad-hoc, pentru a supraveghea uniformizarea jurisprudenţei. Întorşi din teritoriu, aceşti judecători se consfătuiau şi decideau o abordare unitară, la nivelul regatului Angliei (adică numai Anglia istorică şi Ţara Galilor) a problemelor de drept deduse judecăţii. Astfel, din dreptul ginţilor, din dreptul saxon, din dreptul normand, din practicile disparate şi neunitare ale baroniilor şi comitatelor, aceştia au identificat elementele comune, pe care le-au denumit firesc „common law” şi au extins aplicarea „common law” la nivelul întregului regat. O practică judiciară unitară creştea prestigiul activităţii distributive de înfăptuire a justiţiei, realizată în numele regelui, care beneficia prin ricoşeu de imagine, plus că monarhul putea „sugera” anumite interpretări ale Parva Charta care să convină intereselor monarhului.

În plus, în anul 1234 Henric al III-lea a interzis prin decret funcţionarea oricărei şcoli de drept în Londra, pentru a pune la adăpost Chancery Court de critici doctrinare cu sorgintea în dreptul roman. Institutele şi Digestele lui Iustinian erau cunoscute în lumea academică engleză a epocii, la Cambridge şi la Oxford, unde dreptul roman era obiect de studiu al ştiinţelor umaniste pe lângă teologie, filosofie, retorică, latină şi greacă. Oxfordul era la 60 km distanţă de Londra, iar la drumurile desfundate de atunci distanţa a împiedicat ca dreptul roman şi doctrina juridică a profesorilor de la Oxford să aibă vreo influenţă reală asupra naşterii şi dezvoltării „common law”, iar de Cambridge ce să mai zicem, era la patru zile distanţă…

Mai mult, Henric al III-lea, plecând de la o bulă papală care recomanda prelaţilor să se ocupe mai mult cu dreptul canonic şi mai puţin cu dreptul roman, a extins interpretarea pontificală la maximum şi a interzis prelaţilor, cunoscători de latină, retorică, drept canonic şi drept roman, dreptul de a mai pleda la bară (din dorinţa politică de a limita influenţa şi puterea clerului, desigur, dar barrister-ii îi sunt şi azi recunoscători pentru eliminarea concurenţei).

Aşadar, sistemul de drept „common laws-a născut şi s-a dezvoltat, în prima sa etapă, etanş separat de dreptul roman cu care, până şi formal, toate legăturile au fost tăiate.

Magna Charta şi drepturile câştigate prin ea, cum ar fi dreptul la un proces echitabil, drepturi care au stat la baza „common law” au trecut treptat în uitare, cum era şi firesc, pe măsură ce putea centrală a monarhului s-a întărit până la absolutismul monarhic al Tudorilor sau excesele Stuarzilor. Războaiele civile din 1642 respectiv 1648, urmate de Protectoratul lui Cromwell au fost, în parte, urmarea readucerii în atenţia publică, prin exegezele lui Edward Coke referitoare la Magna Charta, a abuzurilor monarhiei faţă de drepturile recunoscute prin Magna Charta. Prin urmare, lupta „capetelor rotunde” cu monarhia, cu Cromwell în frunte, a făcut din „Magna Charta” un fetiş, susţinând că sistemul de drept „common law”, inspirat de Magna Charta, este expresia libertăţii individuale sacrosante a persoanei şi că prevalează asupra oricărui sistem juridic. De aceea, sistemul „common law” nu a fost pus din nou vreodată în discuţie, cu excepţia contemporaneităţii, fiind văzut ca un garant judiciar al libertăţii individuale şi a drepturilor fundamentale ale persoanei, la care englezii nu renunţă din convingerea în eficienţa sa. Monarhii ulteriori ai Albionului (casa de Hanovra) au guvernat fără abuzuri şi despotism, confirmând eficienţa sistemului „common law” ca garant al libertăţii individuale şi consacrând, în perioada napoleoniană, cel puţin în ochii insularilor, superioritatea acestuia  faţă de cel romano-francez continental. Cum Napoleon era văzut de englezi ca fiind un despot, un monarh absolut, exact ce detestau ei mai mult, Declaraţia Drepturilor Omului de la 1789 şi Codul civil napoleonian nu au influenţat în nici o măsură dreptul insular, care privea respectivele documente cu aceeaşi ostilitate ca şi pe promotorul lor, Napoleon Bonaparte.

Aceasta este versiunea oficială a originilor sistemului „common law”, versiunea care se predă în şcolile şi facultăţile de drept englezeşti şi ne-a fost servită şi nouă în Exeter. Eu am însă mici dubii că, deşi exactă, această versiune nu este cea mai exactă copie a realităţii, dar despre aceste dubii voi scrie într-o postare ulterioară.


Merchant Banker

18 aprilie 2011

http://www.youtube.com/watch?v=YUhb0XII93I


Rezervele valutare ale Chinei au depăşit trei mii de miliarde de dolari

14 aprilie 2011

În cifre absolute e mult al naibii. Prin raportare la numărul de chinezi care produc respectivele rezerve, nu. Prin raportare la gradul de acoperire în bunuri şi servicii, nu cred că e mare lucru, având în vedere apetitul nesăţios în materii prime şi energie al Chinei.

Rezervele actuale ale Chinei (3044,7 miliarde USD) ar trebui comparate cu resursele totale ale FMI (311 miliarde USD). Unchiul Sam îşi păstrează dreptul de veto şi control asupra FMI (că doar are nu numai pârghiile instituţionale statutare ale FMI, dar şi pe cele informale, ale lumii financiare şi, de ce nu, ditai armata şi servicii secrete ca argument suprem şi ultim), dar numai excedentul, prisosul Chinei este de aproape 10 ori mai mari decât tot Fondul, ce naiba, situaţia aceasta disparitară nu va mai putea dura mult.  Iar cum PIB-ul UE 27 a depăşit PIB-ul SUA, criza datoriei suverane a statelor din zona euro nu va dura la nesfârşit.

UPDATE : Standard&Poor’s a degradat luni, 17.04.2011, perspectiva economiei americane şi a datoriei publice americane de la „stabil” la „negativ”. Îngrijorător. Dar toate imperiile se nasc, se dezvoltă, ating punctul culminant, decad şi dispar. Percepţia mea este că America o ia la vale rău, dar să vedem …

UPDATE la UPDATE : Profitul Goldman Sachs a scăzut cu 78% !!!… Dacă nici oamenii ăştia nu mai pot să facă bani, e clar că modelul de business al băncilor trebuie regândit. Îngijorător pentru cei care au depozite la bănci, totuşi …


Exerciţiu de memorie. Declaraţii de tot Bokul

11 aprilie 2011

Conferinţă de presă a pedelicului (în 27.10.2008, ultimele zbateri ale guvernării Moliceanu, sursa aici). Pedeleprele,  prin vuvuzela supremă Bok, declară cu ifos, ţâfnă şi avânt justiţiar :

Partidul Democrat Liberal va depune plângere penală împotriva domnului Călin Popescu Tăriceanu dacă îşi va permite să adopte o ordonanţă de urgenţă pentru blocarea salariilor profesorilor. Plângere penală pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice. Fundamentul acestei plângeri este următorul: Potrivit Constituţiei România este un stat de drept în care instituţiile sale fundamentale trebuie să fie respectate. Mă refer la Parlament, Curte Constituţională, preşedintele României. Printr-o decizie de blocare a salariilor profesorilor, Tăriceanu practic ar compromite statul de drept din România, ar compromite instituţiile fundamentale care s-au pronunţat potrivit competenţelor lor.”

Ieri (10.04.2011), aceeaşi vuvuzelă, pe aceeaşi temă, a declarat, conform Mediafax şi Antena 3 (ştirea, aici) :  

Salariile profesorilor nu pot fi majorate nici anul viitor cu 50%, a declarat, duminică, permierul Emil Boc, la un post de televiziune. Premierul a explicat că o asemenea creştere ar putea fi decisă în mod demagogic şi populist, dar ar pune ţara „pe butuci”. Potrivit lui Boc, majorarea cu 50% a salariilor nu poate fi aplicată nici pentru profesori şi nici pentru altă categorie de bugetari. Emil Boc a dat asigurări din nou că efectele creşterii economice vor fi simţite „în buzunare” românilor începând cu finalul lui 2011 şi pe parcursul lui 2012. Premierul Emil Boc a anunţat anterior că drepturile salariale câştigate de profesori în instanţă vor fi eşalonate la plată începând cu anul viitor, într-un cuantum şi pe parcursul unui interval care vor fi stabilite după inventarierea tuturor sentinţelor, dar şi a banilor care trebuie alocaţi de stat pentru toate salariile” (cu alte cuvinte nu aveţi dreptul la ceea ce este înscris într-o sentinţă judecătorească acum, ci când vrea muşchii piticaniei, adică poate la anul, peste doi ani, peste cinci, la Calendele greceşti sau la Paştele cailor, exact şi fix ca într-un stat de drept).

Acum vă las pe dvs. să decideţi dacă Bok nu este cel mai prost jurist din curtea şcolii, cea mai mare moară stricată de râşnit vorbe goale, o flaşnetă de minciuni, un hârdău fără obraz şi ruşine, un avorton sinistru de tupeist şi neruşinat, fără cuvânt, fără coloană vertebrală şi  morală.

De aceea, Bok şi Băsescu trebuie să-şi dea demisia!


Vizita în Anglia, pe repede-înainte. Londra (ziua IV). Accesul în avocatură în Regatul Unit

10 aprilie 2011

When in Rome, do as the Romans„, zicea o vorbă englezească, aşa că am încercat şi eu în Anglia să mănânc „sheperd’s pie”, „kidney pudding”, să beau „dark/pale ale” etc. Trebuie să avertizez pe toţi eventualii curioşi de experienţe culinare englezeşti că mâncarea tradiţională insulară este hiper-calorigenă şi solicită ficatul la maximum (eu, după un „full English breakfast”, cu ouă, cârnat, şuncă, cartofi, fasole, „black pudding” – un fel de sângerete parcă prăjit, am zăcut două zile, mă durea locul unde fuseseră mai înainte ficatul şi fierea). Menţionez că poza de mai jos surprinde varianta „light” de mic dejun englezesc, erau disponibile şi alte versiuni „maxi”, „super” inclusiv „jumbo”.

Palid de la efortul de digestie care m-a epuizat încă două zile după aşa un mic-dejun, am plecat cu trenul la Londra, unde eram aşteptaţi să vizităm Lincoln’s Inn. Lincoln’s Inn este una dintre cele patru asociaţii (Inns of Court) prin care se poate accede la profesia de avocat pledant, „barrister”, în Regatul Unit. Denumirea de „Inn” le vine de la faptul că în vechime justiţiabilii veneau să se întâlnească cu avocaţii pledanţi pentru soluţionarea litigiului şi aveau, fireşte, nevoie de cazare şi de un loc unde să discute aspectele litigioase, loc situat geografic de preferinţă în apropierea Curţii, de unde le vine numele de „Courts Inns„. Dintre cele patru asociaţii profesionale ale avocaţilor (Lincoln’s Inn, Middle Temple, Gray’s Inn, Inner Temple), nouă ni s-a făcut onoarea de a fi primiţi de cea mai prestigioasă dintre ele, Lincoln’s Inn.

Istoria Lincoln’s Inn începe cu patronajul ducelui de Lincoln, decedat în 1310, în orăşelul de atunci Holborn (azi Holborn Borough, parte a aglomeraţiei urbane londoneze), unde îşi are sediul, ca efect al decretului lui Henric al III-lea de la 1234 care interzicea studiile juridice în Londra (pentru a evita criticile doctrinei asupra deciziilor pronunţate şi pentru a aneantiza influenţa doctrinei asupra jurisprudenţei şi a dreptului în general, decret considerat de specialiştii în „Common Law” ca fiind cauza acestui sistem de drept atât de diferit de cel continental). Vizita a început cu „Old Hall”, locul unde între 1737 şi 1882 a funcţionat „The High Court of Chancery„.

Mi-am amintit imediat de obsedantul citat din Dickens, din romanul „Bleak House” (romanul în care Dickens critică făţiş netransparenţa, lentoarea şi costul exorbitant al procedurilor judiciare englezeşti ale epocii, care au înghiţit  întreaga masă succesorală disputată în litigiul din roman) : „Fog everywhere … At the very heart of the fog, lies the Lord High Chancellor in his High Court of Chancery” (text din manualul de engleză de clasa a XI-a, poate vă amintiţi). Nu-mi venea să cred că mă aflu în Bleak House, că boaseria era cea originală, că pe scaunul din faţa mea a judecat the Lord High Chancellor, că sunt în fosta Chancery Court!

Lincoln’s Inn este plin de istorie şi de membri remarcabili. Menţionez, în treacăt, pe sir Thomas More (cancelarul lui Henric al VIII-lea, căzut în dizgraţia regală din cauza ataşamentului acestuia faţă de regina Caterina de Aragon şi a faptului că a refuzat să abjure credinţa catolică, motiv pentru care a fost şi ars pe rug), pe Sir Francis Walsingham, spionul-şef al Elisabetei I, primul şef de serviu secret modern şi organizat, cel care a spionat construirea navelor Invincibile Armada cu care Spania spera invadarea Angliei şi astfel le-a aflat vulnerabilităţi care au fost exploatate din plin în luptă de Francis Drake,  Richard Cromwell (cel de-al doilea „Lord Protector”, fiul lui Oliver Cromwell) pe cei cinci „Judges of Fire” (care, în urma incendiului de la 1666 când 80% din Londra a fost distrusă, cu arhive şi cu acte de proprietate totodată, au reuşit să soluţioneze cu operativitate, în câţiva ani, toate litigiile cu privire la proprietatea asupra terenurilor din Londra, ceea ce este uluitor), pe William Pitt the Young (cel mai tânăr prim-ministru britanic, la vârsta de numai 24 ani, în timpul lui George al III-lea şi regenţei lui George al IV-lea, devenit judecător la High Court, iar numele său era înscris ca „visiting judge” la Exeter, printre altele, trezorier al Lincoln’s Inn în 1794). Printre membrii din contemporaneitatea recentă ai Lincoln’s Inn menţionez pe Margaret Thatcher sau Tony Blair, precum şi pe actualul cancelar George Osborne. Deci aproape toată istoria Angliei este făcută de membrii Lincoln’s Inn, dintre membrii căreia, ca dintr-o societate secretă de înţelepţi şi luminaţi, îşi recrutează Anglia conducătorii şi care îşi păstrează cu gelozie privilegiile de conducători de facto ai naţiunii insulare. Mai sunt mulţi reprezentanţi iluştri ai Lincoln’s Inn, am amintit doar câţiva. De menţionat că dintotdeauna Lincoln’s Inn a desemnat persoane care să ţină legătura cu monarhul prin crearea funcţiei de „royal bencher”, prin care desemnau o persoană din familia regală ca membru al Lincoln’s Inn (actualul royal bencher este ducele de Kent, fratele cadet al Elisbabetei a II-a), ca să înţelegem mai bine cât de solid sunt ancoraţi băieţii de frâiele puterii… 

Accesul la profesia de barrister  în”Lincoln’s Inn” se face, începând de prin 1970, pe bază de diplomă de studii superioare, nu neapărat juridice, diplomă care trebuie să fie din categoria „first” (Oxford sau Cambridge) sau „upper second„. Margaret Thatcher a avut, spre exemplu, o diplomă în chimie de la Oxford, deci „first„. Am întrebat, direct şi abraziv, dacă o diplomă în drept eliberată de Universite Libre de Bruxelles ar fi considerată de ei „upper second” (nefiind vorba de Oxford sau Cambridge nu putea fi „first„) ca să pot să fiu primit în asociaţia Lincoln’s Inn, însă judecând după răspunsul primit, evaziv, voit ambiguu şi neangajant, aş tinde să cred că nu. Oricum, diploma în drept din România nu ar fi nici măcar „a lower third, sunt sigur de asta, din moment ce nici o instituţie de învăţământ superior din România nu se află în topul primelor 500 de instituţii de învăţământ la nivel mondial. Vivat academia, vivat profesores.

 După ce m-am întrebat un pic dacă procesul Bologna este bolnav şi vomită la colţ văzând discriminarea accesului la funcţia de barrister pe criteriul emitentului diplomei (criteriu care mi se pare în continuare scandalos de injust din moment ce un chimist sau filolog de Cambridge are acces dar un jurist de Bucuresti, Bruxelles sau Sorbona IV nu), am întrebat cum se descurcă fizicienii sau geografii la bară fără a avea cunoştinţe de drept, iar răspunsul a fost că fac un an pregătire de drept (Bar Professional Training Course sau BPTC, un curs rezumativ şi intensiv, aşa, pe repede-înainte, că prea multă ştiinţă de carte strică), în urma căruia, dacă trec examenele, sunt admişi în barou („called to the bar„). Urmează partea cea mai netransparentă, cea a stagiului („pupilage„) care conduce şi la o anumită specializare a stagiarului în civil, penal, proprietate intelectuală etc. Marea majoritate a celor admişi în barou nu apucă să profeseze vreodată, deoarece din cei peste 50.000 de studenţi care urmează BPTC anual, numai vreo 2500 depun cerere pentru admitere în barou, doar 1300 trec examenul şi numai vreo 500 primesc invitaţie de a activa ca stagiar într-un cabinet al unui „senior barrister”. Deci, lumea practicienilor dreptului la bară este o lume  închisă şi netransparentă, segregată pe caste prestabilite, unde originea socială sau activităţile extracuriculare pot face diferenţa dintre reuşită şi eşec.

La rândul lor, judecătorii sunt desemnaţi din rândul celor mai eminenţi şi străluciţi barristeri, pe baza predictibilităţii unei prestaţii juridice de calitate şi a unui comportament onorabil (deci judecători fără studii de drept sunt o grămadă, am întâlnit şi noi la Exeter, ce contează este caracterul previzibil al calităţii motivării şi raţionamentului juridic precum şi al onorabilităţii persoanei în cauză). Deci şi accesul în magistratură tot de Lincoln’s Inn se leagă …

Ar mai fi anumite aspecte de evocat, dar le vom rezerva postului viitor referitor la cauzele (izvorul material)  sistemului de drept „common law” (va urma).


Vizita în Anglia, pe repede-înainte. Exeter (ziua III)

6 aprilie 2011

Exeter mi-a lăsat impresia unui amestec perfect între vechi şi nou, între tradiţie şi modernitate. Oraşul are toate atributele urbanităţii contemporane (teatre, universitate, magazine, mall) dar reuşeste să împletească modernitatea cu vechiul şi cu tradiţiile oraşului, aşa de perfect şi de armonios, cu o notă maximă pentru calitatea vieţii, că m-am interesat de preţul caselor (a propos, sunt mai ieftine decât în Bucureşti …). Aviz amatorilor.

Dimineaţa a fost ocupată de vizitarea „Crown and County Court” – Judecătoria şi Tribunalul – din Exeter, care judecă numai fonduri. Fotografierea era strict interzisă, nu pot să ofer decât o poză de dinafară a sediului nou, ultramodern şi informatizat al jurisdicţiei respective (foto mai jos). Vreau să vă adresez o ghicitoare : Cu câte dosare credeţi dvs. că intră judecătorul englez în şedinţă? Răspunsul este simplu întotdeauna : cu unul. Este însă posibil ca respectivul judecător să aibe câteva şedinţe pe zi, dar, dacă avem în vedere formalităţile şi solemnităţile constipate care preced şi încheie şedinţa publică, nu cred că este posibil să aibă mai mult de două, trei şedinţe pe zi. 

Judecătorii englezi, din câte am văzut, ştiu dosarele mai bine decât avocaţii câteodată, studiază atent probatoriul în ciuda rolului activ cât se poate de limitat de o procedură cvasiacuzatorială, dar atenţia şi răbdarea acordată aspectelor de fineţe (în penal, de exemplu, pentru caracterizarea infractorului în vederea unei optime şi eficiente individualizări a pedepsei în scopul prevenirii recidivelor sau, în civil, pentru a distinge, într-o acţiune în răspundere civilă delictuală – „ancillary responsability” – între prejudiciul viitor cert şi cel ipotetic, între expectanţa legitimă pierdută sau pierderea viitoare de şansă cuantificabilă patrimonial) m-au uluit.

Apreciez că România se situează la decenii sau secole lumină de modalitatea britanică de a înfăptui justiţie, în ciuda sistemului lor aparent greoi de drept, tocmai din cauza unori magistraţi decalitate şi  bună-credinţă. Ca o observaţie, menţionez că am auzit pe judecători cum se preocupau în concret despre cum să se diminueze numărul de cauze aflate în instrucţiune (vreo 200 per total – la noi 200 de dosare este media restanţelor la motivare după pronunţare a unui singur judecător, dacă nu şi mai mult). După amiaza am urmărit şi o prelegere insolită despre sistemul Common Law (a cauzelor şi a originilor sale, dar despre asta într-un post separat).

Ni s-a făcut ulterior onoarea maximă de a lua ceaiul cu primarul Exeterului (Lord Mayor), care ne-a primit în vechiul sediul al primăriei (Guild Hall, nedeschis publicului, deci noroc suin pe capul nostru). Cladirea istorică, stil Tudor, ce datează de prin secolul XIV, este copleşită de vestigii ale trecutului (sabia lui Nelson, sceptrul de onoare al Exeterului făcut din sabia lui Henric al III-lea, potretul si spada lui Wellington). Ca o notă de amuzament maxim, mi-am descoperit strămoşii, adică am găsit gravat, pe pereţii Guild Hall pe care sunt înscrişi toţi primarii localităţii, numele unui primar John Petre de la 1657, deci văr cu tata după nume … Aşa am aflat că familia Petre are blazon propriu …

Am văzut (cum era şi firesc, de altfel), un drapel de semnalizare aparţinând celebrei HMS Exeter care a scufundat la Rio de la Plata, în 1939, celebrul cuirasat german supraînarmat Graf Spee pentru a fi în 1942 scufundată de japonezi în Indonezia.

 

Am ţinut personal să îi mulţumesc primarului care ne primise atât de amabil, cu ceai şi prăjiturele, şi ne facilitase vizitarea Guild Hall. Auzind că titlul primarului era „Lord Mayor„, m-am adresat domniei sale cu apelativul „Your Lordship„, rezervat lorzilor. Primarul a bolovănit nişte ochi mari la mine (nu era lord, cel puţin nu deocamdată) apoi a înţeles şi mi-a mulţumit la rându-i pentru vizită. Câteva minute mai târziu aveam să văd, pe panoul cu sigiliile oraşului (unele de la 1100 d.C.) că apelativul oficial cu care ar fi trebuit să mă adresez  Primarului „Lord Mayor” era „Your Worship” (sfat pentru limbuţi : în Anglia, societatea este aşa de segregată şi tradiţionalistă că este bine să vă documentaţi în prealabil cu privire la titulatura oficială a interlocutorului dvs.).

Seara am vizitat catedrala din Exeter şi am încercat să mâncăm la „Ship Inn” – foto jos – (locul unde a dormit şi mâncat, cu ocazia trecerilor sale prin Exeter, însuşi Sir Francis Drake, corsarul care a făcut înconjurul lumii, cel care a făcut-o pe Elisabeta I bogată din jefuirea galioanelor spaniole şi viceamiralul care a condus flota Angliei spre victorie contra „Invincibile Armada”  în 1588). Culmea că un han-pub cu o astfel de carte de vizită era la fel de ieftin ca toate celelalte, în economia britanică blazonul neînlocuind mecanismele pieţei.

Ar fi multe de zis, că am văzut multe tare. „Civitas Exoniae (vulgo Excefter), urbis primaria in comitatu Devoniae„, declarat de Elisabeta I „Semper fidelis„, merită vizitat, pentru că găseşti istorie la fiecare colţ, în fiecare piatră. Şi mai este şi al naibii de frumos şi ieftin, de calm şi primitor.