Usoare, ca de vineri

3 Martie 2017

efb


Montéclair si opera „Jephté”

19 Octombrie 2016

(You Tube, licenta standard)

Citat Wikipedia:

„Montéclair was not greatly productive as a composer, but was an innovator in orchestration who had a significant influence on the development of the art form. His work was later taken up by Jean-Philippe Rameau. His specialty was using certain instruments to enhance the stage scene, e.g., letting horns play softly behind the stage to simulate a faraway hunt.”

Mie personal nu mi-a venit sa cred, când am auzit prima oara ‘Jephté’, ca nu este scrisa de Rameau! La fel ca si Rameau, se pare ca Montéclair a început sa compuna la 50 ani, vârsta la care Handel sau Bach scrisesera deja marile lor capodopere …


Testamentul artistic al lui Rameau : „Les Boréades” (1764)

5 Aprilie 2013

Incredibila perfectiune a muzicii, expresivitatea uluitoare a melosului si armoniilor fac din aceasta arie („Un horizon serein„) cea mai avansata muzica a timpurilor sale. Nu este de mirare ca nu a fost cântata NICIODATA pâna în zilele noastre. Aparuse muuult prea devreme : lumea trebuia sa treaca prin vâltoarea beethoveniana, prin suflul faustic wagnerian, prin cromatica delicata a impresionismului francez ca sa poata aprecia valoarea testamentului artistic al lui Rameau.

Les Boréades” ar fi fost terminata de Rameau prin 1763, urmând a intra în repertoriul operei regale în anul urmator.Tot din 1764 dateaza si suita de balet omonima. Numai ca premiera nu a mai avut loc…

De ce premiera a avut loc la peste doua sute de ani de la compozitie?Explicatii ar fi mai multe. Prima, moartea lui Rameau, la frageda vârsta de 80 anisori. A doua, este ca nu au gasit, în 1764, soprana care sa poata cânta aria „Un horizon serein„. Va rog sa o ascultati pe Barbara Bonney (2004), care cânta minunat (dar parca nu perfect, pe alocuri) si veti întelege cât de dificila este aria : cere coloratura, arpegiu, drama, expresivitate. Aria cere trei soprane în una singura (soprana lirica, dramatica si de coloratura deopotriva). E normal ca se gaseste greu de tot asemenea rara avis.

Ultima explicatie pentru care „Les Boréades” nu au fost puse în scena în 1764 tine de intrigi de curtea lui Louis XV : se pare ca influenta Madame de Pompadour ar fi avut un alt compozitor favorit (de care era si amorezata lulea), deci piesa acestuia din urma a fost pusa în scena în locul capodoperei lui Rameau. Cherchez la femme

Se pare ca premiera mondiala a „Les Boréades” ar fi avut loc prin 1984 (la peste doua sute de ani de la compozitie), sub bagheta lui Sir Elliot Gardiner, iar fragmentul de mai sus provine din prima înregistrare disponibila publicului pe DVD, anno Domini 2004, sub bagheta lui William Christie (chapeau, maître!). Pe lânga Bonney, mai cânta (remarcabil) Paul Agnew si Laurent Naouri…

Dupa ce am ascultat „Boréades„, nutresc convingerea ca opera este scrisa cu cel putin 100 ani înaintea epocii sale : scriitura vocala este wagneriana pe de-a dreptul, orchestratia are expresivitatea lui Debussy sau Ravel, soprana trebuie sa fie o soprana „assoluta„. De altfel, corurile sunt de o desavârsire inegalata pe scena lirica, actul III atinge perfectiunea. Paralela cu „Fidelio” se impune : „Un horizon serein” intra în aceeasi categorie cu „Abscheulicher!…Ich folg der inner stimme” (ba parca Rameau este mai puternic si expresiv decât Beethoven), Alphise a lui Rameau fiind a provocare adusa Leonorei lui Beethoven la dramatism si întindere vocala. Iar daca Wagner ar fi avut o educatie muzicala solida (ceea ce nu a avut) si ar fi fost la curent cu „Boréades„, ori n-ar mai fi îndraznit sa compuna, ori ar fi folosit din bogatia uriasa a armoniilor si cromaticii lui Rameau.

Ascultati muzica, oameni buni, gândindu-va ca cel care a compus-o, Rameau, avea 79-80 ani la data compunerii operei : va veti minuna de forta si vitalitatea imaginatiei unui mosulica de 80 ani, de stiinta muzicala desavâsita a celui pe care Voltaire l-a numit, pe buna dreptate, muzicianul-geometru sau Orfeul-Euclid.

Da, muzica este stiinta si metoda, dupa um demonstreaza marele teoretician si (înca) subapreciatul compozitor Jean-Philippe Rameau, în utima sa creatie lirica, „Les Boréades„.


Mircea Limbaeș : „Jos labele de pe Cartarescu!”

14 Octombrie 2012

Recunosc ca îmi propusesem sa ignor porcarelele din jurul ICR – nu ma uit nici la haulitul HRP-ului cu „Sariti, ne omoara cultura barbarii!”, nici la tembelismele lui Tonta. Am zis ca este doar o cearta abjecta pe ciolan si butoane de propaganda, asa ca nu ma intereseaza. Nu m-am grabit sa comentez decizia CCR pe tema OUG privind trecerea ICR în subordinea Senatului (care a desfiintat toate minciunile HRP-ului), împiedicat fiind de caloriferul lui Marga cel celebru. I-am dat dracului pe toti : pe toti îi doare-n cur de cultura, tot ce conta era cascavalul – mult – si influenta. Cultura era doar praf în ochi pentru fraieri care au timp sa îi asculte.

Atacurile organizate (temeinic) la adresa lui Cartarescu, plecate de la „Cotidianul” si raspândite de Antena 3 (exact ca rahatul pe ventilator) m-au amuzat teribil : ia sa vedem cum se „albesc” ei între ei deontologii de la EvZ (ei fiind legati între ei printr-un fel de Daisy Chain, exact ca în romanul lui Stephen Fry, „The Liar„). Pâna la urma, sumele de bani de care ar fi beneficiat Cartarescu (cam 100.000 EUR) nu sunt deloc mari în absolut (mai putin ca pomezile lui Alifie MRU), plus ca au avut ca urmare ceva palpabil : ne place ori nu ne place, Cartarescu a produs carti (obiectiv) desi nu le citeste nimeni, a fost editat si tradus desi nu este citit de nimeni, a tinut conferinte la care nu a venit nimeni etc. Deci banii ICR au produs ceva, obiectiv. Sau nu? Nu se stie, se va vedea. O fi buna, o fi rea scriitura lui Cartarescu, asta este treaba posteritatii sa judece, nu a mea. Deci posteritatea va judeca daca ICR a cheltuit banii cum trebuie, nu eu sau dvs. (cum, de altfel, nici colegii de redactie ai lui Cartarescu nu prea pot aprecia obiectiv).

Ce m-a scos din sarite la Limbaes : pai, de la bun început, titlul : „Jos labele de pe Cartarescu!”. Imperativ. Domnu’ Limbaes, nu va suparati, dar va credeti Goebbels de la Ministerul Propagandei sa îmi ordonati mie ce sa gândesc sau, mai ales, ce nu am voie sa gândesc? Orice persoana care are o opinie critica la adresa lui Cartarescu nu are voie sa vorbeasca? „Jos labele„? Si de ce insulta gratuita cu „labele„, adica toti care gândesc critic la adresa lui Cartarescu sunt niste animale cu labe, doar cei care îl pupa-n cur pe autorul nepereche având statut de hominizi cu mâini? Ieftin si jegos, dupa mine.

Pe de alta parte, când creatia cuiva este stipendiata cu fonduri publice, apoi sa va asteptati ca activitatea respectivei persoane sa ajunga în spatiul public. Pâna la urma urmei, cum din banii MEI din impozite si taxe este platit un atârnator beneficiar, vreau sa stiu ce s-a întâmplat cu banii respectivi. Deci sa vina unul si sa îmi spuna „Jos labele„, adica „tu esti bun numai sa platesti nu sa si ceri socoteala” – este de o nesimtire fara margini. Faptul ca scriitorul Cartarescu a primit stipendii publice, deci bani de la mine, ca sa ne povesteasca partuzele, îmi da DREPTUL sa îmi pun „labele” pe el si sa îl întreb ce a facut cu banul public. Îl platesc, deci am dreptul sa îi cer socoteala.

Apoi, domnul Limbaes este, cum ne obisnuise demult, un manipulator jegos al realitatii, pe care o contorsioneaza sa intre în, sa cadreze cu interesele lui partizane. Nici mai mult, nici mai putin, ne cearta intelectualul nepereche Mihaes pe noi, vulgul neinstruit ca „De când există această ţară, marii cărturari au fost batjocoriţi, calomniaţi, întemniţaţi ori chiar asasinaţi„. Exemplificarile date ideii nu lipsesc : Caragiale cu exilul la Berlin, Slavici cel întemnitat în 1919 sau Iorga asasinat în 1940. Limbaes (marele intelectual si fost vice-presedintele ICR) se pare ca nu stie ce stie pâna si un ignar ca mine : Caragiale s-a autoexilat din buna voia lui si nu l-a alungat nimeni; Slavici a facut puscarie pentru activitatea lui colaborationista, pro-germana din perioada ocupatiei germane a Bucurestiului. Domnule Limbaes, Codul penal condamna si atunci (ca si acum) sprijinirea inamicului si apologia inamicului (daca exista stare de razboi declarata, ceea ce era cazul între 1916-1918). Slavici nu a fost condamnat din invidia „caprei vecinului” (cum jegos insinuati), ci pentru activitatea sa filogermana si antiromâneasca, în timp de razboi si pe teritoriu românesc ocupat de inamic, împotriva tarii si Regelui. Mai mult, faptul ca Slavici era Slavici a facut sa nu execute decât un an din cei cinci de pedeapsa, deci a fi scriitor înseamna ceva. Iar cu Iorga … n-am cuvinte de sila. Iorga a fost împuscat de legionari pentru rolul avut în condamnarea – si executarea ulterioara – a Capitanului Zdrelea Codreanu. Nu invidii de istoric, nu frustrari de complexat intelectual au determinat asasinarea lui de catre legionari. Nu, nici pe departe: razbunare si atât, putea fi în locul lui Iorga si un cocostârc, tot ar fi fost împuscat de catre legionari; mi-e jena ca o persoana care se pretinde citita poate sa manipuleze atât de ordinar istoria, poate-poate o prosti pe cineva.

Asta este, suntem un popor jegos care nu meritam sa avem asa intelectuali de frunce, ne mai cearta senatorul. Ma amuz ca „senatorul”, „cacademicianul” EvZ Limbaes nu observa, înainte de a scrie, conflictul de interese strigator la cer în care se afla el . Daca cineva pune în discutie subsidiile acordate lui Cartarescu, nu este atacat numai scriitorul nepereche, dar si cei care le-au acordat (ICR, adica HRP si Mihaes, printre altii). Deci, din nou, Daisy Chain. Bomboana pe coliva este ca cei care i-au acordat stipendiile lui Cartarescu sunt colegii lui de redactie de la EvZ. Daisy Chain … din nou!

Plesu ne-a confiscat, cu ceva timp în urma, proprietatea termenilor, cu care s-a împroprietarit el singur : el decidea cine folosea termenii în mod corect si nimeni altcineva. Acum este rândul lui Mihaes sa ne spuna cum sa gândim despre Cartarescu si, mai ales, ce NU AVEM VOIE sa gândim si sa vorbim despre el; mai mult, Mihaes se plânge de „deplina impunitate” a alora de amusina sa vada cu cât a fost platit din bani publici Cartarescu, aspect revelator pentru frustrarea si mentalitatea de exceptat a preopinentului (el se afla deasupra legii, el nu raspunde pentru acordarea de subventii pentru creatie din bani publici : „Jos labele” alora de cer explicatii).

În final, o remarca : forta unui intelectual rezida în forta argumentelor pe care le foloseste, nu în parșivitatea cu care scoate istoria sau faptele din contextul lor pentru a le oferi drept pretext pentru sofisme partinice sau apararea ciolanului. Astfel de tehnici de manipulare îl descalifica pe utilizator din ipostaza de intelectual si îl aseaza în categoria mâncatorilor de stercobilina cu polonicul.

Se tacuisses, philosophus erisses„.


„Platée” de Rameau : Elogiul Nebuniei sau Arie spre lauda prostiei (lui Jean-Jacques Rousseau)

16 Septembrie 2012

Recunosc ca m-am aplecat asupra remarcabilei puneri în scena a comediei lirice „Platée” de Rameau plin de prejudecati si de idei de-a gata : eram de dinainte convins ca opera franceza este pompos-pretioasa iar „la comédie lyrique” este mult inferioara operei „buffa” italiene, basca mai e si plina de balet aiurea-n tramvai.

Însa „Platée” de Rameau din 2003, sub bagheta lui Marc Minkowski, mi-a demonstrat cât de gaunoase si periculoase sunt ideile primite de-a gata, opiniile deja gândite de altii. Am râs (la propriu) ascultând „Platée” cât pentru toate operele bufe italiene la un loc (fara pic de exagerare). Ironia acida si muscatoare a lui Rameau, la adresa operei italiene si a lui Jean-Jacques Rousseau personal, este delicioasa si merita cea mai înalta stima. La fel ca Erasmus, el a criticat dur contemporanii prin vocea zeitei Nebuniei.

În cadrul faimoasei „Querelle des Bouffons„, care a rupt în doua intelectualitatea franceza spre sfârsitul primei jumatati a sec. XVIII-lea, sustinatorii operei italiene, gratioase, firesti si facile au „combatut” cu partizanii traditiilor franceze, cu „la tragédie lyrique” definita de Lully si continuata (la un nivel superior) de Rameau. Printre iubitorii operei italiene s-a remarcat Jean-Jacques Rousseau, care a tras dupa el pe toti enciclopedistii. Inclusiv Voltaire, dupa o lunga perioada de ezitare (ba chiar dupa ce stabilise sa scrie un libret pentru o opera à la française pentru Rameau), a sfârsit prin a se alatura taberei „italiene” – amintiti-va de comentariile acide ale senatorului Pococurante din „Candide„. Astfel, Voltaire a rupt orice posibila colaborare viitoare cu Rameau, desi tot el însusi l-a numit, mai înainte, cu dreptate, „Orfeul-Euclid” sau muzicianul-geometru.

În 1742, Rousseau face o comunicare oficiala catre Academia Regala de Stiinte, „Ecrits sur la musique française” prin care critica dur muzica lui Rameau ca fiind artificiala, nenaturala, „dificultate învinsa” (cuvinte care se regasesc în „Candide” al lui Voltaire), care nu tine cont „du beau simple„, facând apologia italienilor. Cu prisosinta, Rousseau lauda virtutile unei mici opere de Pergolesi, „La Serva Padrona„, de jumatate de ora si cu doua personaje, în special insistând asupra meritelor (remarcabile dupa el), ale ariei „Stizzoso, mio stizzoso„.
În replica, în 1745, Rameau pune în scena comedia lirica „Platée” : aici totul este pe dos, lumea pe dos din secunda 1. Ca sa îsi bata joc de italieni (care foloseau castrati sau soprane în travesti pentru rolurile masculine principale), Rameau încredinteaza rolul principal al nimfei Platea unui barbat (tenor liric, înalt), asigurând jumatate din hazul piesei. La fel, cele trei gratii sunt trei barbati parosi si barbosi, copilul Cupidon este jucat de un ditai adultul (Momus). Totul este pe dos.

Dar personajul cel mai amuzant este, de la mare distanta, zeita Nebuniei. Nebunia, dupa ce a furat lira lui Apollo, întrerupe brusc toata actiunea – si nimeni nu se supara, pentru ca muzica este superba (doar avea lira lui Apollo, nu?) iar comicul perfect.

În gura Nebuniei, Rameau pune toate criticile sale la adresa lui „beau simple” : Nebunia cânta cu coloratura exagerata si bascalita à l’italienne, are pasaje de virtuozitate „con anima” specific italienesti care îl fac pe dirijor sa dispere, note înalte absurde si nefiresti. Am râs cu pofta maxima, pentru ca numai un nebun sau Nebunia însesi ar putea sa faca o astfel de apologie a operei italiene.

Prin mestesugul lui Rameau (adevaratul detinator al lirei lui Apollo), Nebunia face din texte funebre muzica vesela si invers, bascalind manierismul italian; muzica este de o expresivitate clinica, Nebunia fiind când vesel-exuberanto-maniacala când melancolico-depresiva, suicidara pe de-a dreptul : alternanta bipolara a psihozei maniaco-depresive (când manie, când depresie) este mestesugit pusa pe o muzica inegalabila de Orfeul-Euclid.
La mai bine de doua sute cincizeci de ani, eu opinez ca Rameau a câstigat „la querelle des Bouffons”. Eu, din galeria posteritatii, fara a intra în aprecieri estetice despre modelele de frumos care ar fi de urmat si care ar fi de evitat, îl contrazic categoric pe Rousseau într-o privinta : varietatea de stiluri este un mare câstig iar uniformizarea duce la saracie spirituala si intelectuala. Nu, nu „La Serva Padrona„, o opera minuscula, compusa în graba, cu rolul declarat de a functiona drept intermezzo leggero între actele unei „opera seria„, este cea care a câstigat disputa estetica cea mai aprinsa, ci o lucrare mestesugita, cu armonii elaborate si expresive, de un comic irezistibil, „Platée„.

Rameau înregistreaza un reviriment al interesului pentru opera sa – teribil (e pe val, „la moda”), în întreaga Europa, pe masura ce lumea renunta treptat la ideile primite de-a gata. Sunt convins ca, în viitorul apropiat, „La Serva Padrona” si, mai ales, „Stizzoso, mio stizzoso” vor ramâne exemple despre pericolul gândirii în clisee sau cu idei gândite de altii.

Mai sus, aria Nebuniei („Aux langueurs d’Apollon„), în care Nebunia transforma un cântec funerar în arie vesela, cu comentariile regizorului si dirijorului. Mai revin pe marginea acestui subiect, „Platée” este o opera incredibila.


Cărţi citite de alţii. Azi, despre cărţi citite de Vladimir Tismăneanu

31 Decembrie 2011

Dacă nu e şi fudul, prostul nu e prost destul. „Cu prostul cel needucat/Te lupţi un pic şi ai scăpat./Dar lupta este colosală/Cu prostul care are şcoală„. Şi domnul Tismăneanu are şcoală destulă, de-ajuns cât să justifice această minune de postare de pe Hotnews via Contributors. 11 cărţi care, zice preopinentul cu o suficienţă ce-ţi provoacă greaţa, musai trebuiesc citite pentru a-ţi încărca „bateriile intelectuale” şi pentru „fortificare mentală”. Vitamine şi ginseng pentru creier, ce mai.

Aş fi trecut peste ridicolul sublim al „bateriilor intelectuale„, obligatorii apud Tismăneanu pentru supravieţuirea creierului şi glandei gândirii, zâmbind amuzat în faţa prostiei ritoase şi găunoase, ex cathedra, a preopinentului, dacă nu aş fi zărit, în articol, mostre de prostie pură, din specia aceea de prostie sublimată, cristalină, de 24 carate.

În mod firesc, părerea mea despre domnul Tismăneanu pendulează între „dl. profesor Tismăneanu„, academician citit, erudit şi cercetător al comunismului şi ororilor lui şi „Clismăneanu„, pupincuristul băsist şi oportunistul sinistru, devoalat publicului în laşitatea sa coniventă, în lipsa totală de reacţie la mârlănia băşidenţială din 21 iunie 2011 la adresa MS Regelui (ce mare profesor de istoria comunismului este lingăul ăsta dacă nici măcar o dezamăgire, o deziluzie, o notă discordantă, o demarcare, ceva … nu critică făţişă, nu poate măcar să articuleze când Băsescu zvârle un hârdău de lături istoric inadvertente la adresa Regelui). Dar, mă rog, divaghez de la cărţile citite de alţii.

M-au uimit, dincolo de cuvinte, calcurile preţioase şi ridicole din franceză  „Ma mefiez de pesimismul neo-spenglerian si de alte scenarii apocaliptice„. Cuvinte româneşti de tipul „n-am încredere„, „exprim rezerve” îi put intelectualului de Maryland, dar preţiozitatea asta ascunde perfect lipsa de conţinut concret a comunicării. „Nu cred ca Marx are raspunsuri la provocarile timpurilor noastre„, adaugă domnia sa. Argumentele lipsesc, crezurile sunt însă afirmate cu tărie şi repetat. Dubios, sună a propagandă să afirmi un crez fără argumente. „Nu cred ca marxismul ori anarhismul, in oricare din incarnarile lor, pot oferi altceva decat ceea ce Max Weber numea excitatie sterila„.

Aşa să fie? O fi oare Occupy Wall Street doar o irosire de energii aiurea în tramvai, fără repercursiuni? Mă îndoiesc. La fel s-a zis şi de Flower Power la începutul anilor ’70 şi totuşi mişcarea a avut un impact uriaş, atât în decada respectivă cât şi în cele următoare. Ce ne facem dacă mişcarea Ocuppy devine un mod de a gândi generalizat? Oamenii acolo au demonstrat împotriva profiturilor, au scandat „People, not profits!”. Or, ce enunţ mai clar al pericolului de recrudescenţă a marxismului vreţi? Profitul este inima economiei capitaliste, este menirea afacerii de a fi, iar aceşti oameni pun însuşi acest fundament economic şi politic în discuţie, ce dovada mai mare de marxism/anarhism doreşte filosoful? Dl. Tismăneanu ori gândeşte cu capul adânc înfipt în nisip precum struţul, rupt de realitatea evidentă ori are sarcină de serviciu, consemn pe unitate, să bagatelizeze impactul mişcării Occupy? Vă las pe dvs. să decideţi care din ipoteze vi se pare justă.

Cred ca dezideratul retestarii “ipotezei comuniste” este absurd, iresponsabil si cinic. Pe scurt, obscen„.  Nu înţeleg semantica subtilă a termenilor tismăneneşti (adică în ce fel „absurd”, „iresponsabil”, „cinic” însumează, prescurtat, „obscen”, pentru că definiţia mea pentru „obscen”  -ca şi a DEX, de altfel- este una care nu are nimic de a face cu cinismul, iresponsabilitatea sau absurdul), eu am impresia unor catalogări propagandistice în slujba actualei plutocraţii, făcute sub acoperire îndoielnică ex cathedra. Etichete de propagandă, adjective-epitet fără argument.

Şi acum, la chestiile serioase, adică la cărţile deja citite de alţii – de dl. Tismăneanu, în speţă. Remarc, în articol, o limbuţă scurtă apariţiilor editoriale ale lui Aligică, Pătrăşconiu, Tapalagă, etc., personulităţi care îi vor datora, la rândul lor, o limbă, un elogiu, o osana, ceva la următoarea carte a politologului de Maryland.

1. Mircea MihăeşUltimul Judt, Polirom. Acuma, utilitatea demersului de a citi o carte despre Judt, scrisă de Limbăeş, comparat cu citirea directă a operei lui Judt, este marginală din start. Ce este clar este că Judt şi Mihăeş se cunosc de la brânză, vorba lui Dinescu. Judecând după fracturile de logică din editorialele lui Mihăeş din EvZ, n-aş prea citi cartea cu pricina, dar Tismăneanu ne declară, pe cuvânt de pionier, că ea reprezintă „O carte care adanceste perspectiva noastra asupra raportului dintre intelectuali si politica in lumea de azi„. Cum dl. Limbăeş nu îşi poate desprinde limba împlântată cu sete, cu cap cu tot, în curul prezidenţial, o carte care adânceşte (sic!) această perspectivă a raportului intelectualului Limbăeş cu curul prezidenţial trebuie să fie de-a dreptul comică.

2. „Marta Petreu, De la Junimea la Noica. Studii de cultura romaneasca, Polirom. O carte exemplara prin acuitatea, franchetea si prospetimea judecatilor critice„. Pe vremea mea, opiniile „proaspete„, rostite „cu francheţe„, însemnau, în codul elegant White House/Humphrey Appleby, nimic altceva decât muci în fasole, idioţenii sinistre debitate ritos, atât de clar încât mă întreb dacă Tismăneanu a lăudat cartea de nevoie/din obligaţie/din pilă/din silă, dar prin înjurături voalate. Voalate prost. Cartea ar trebui citită, pentru edificare.

3. Cristian Vasile, Politicile culturale in timpul regimului Gheorghiu-Dej, colectia “Istorie Contemporana”, Humanitas. Mie cartea, din titlu, îmi sugerează o eroare, prin folosirea pluralului, „politici„. Care, politici? Au fost mai multe? Nu, că s-ar confunda letargia cu strategia şi reacţiunea cu acţiunea. Nu îmi trebuie o carte ca să aflu că, după plecarea ruşilor din România şi ajungerea cu adevărat a lui Dej la butoanele puterii, stalinismul sovietic a fost înlocuit cu stalinismul nationalist neaoş. S-au schimbat stăpânii, s-a schimbat şi direcţia pupincurismului. Chiar trebuie să citesc o carte despre asta?

5. Mircea Cartarescu, Zen. Jurnal 2004-2010, Humanitas. „O carte pe care nu o poti lasa din mana, o avalansa de trairi, nostalgii, febre, anxietati si viziuni, de patimiri interioare si nevroze inavuabile, o carte despre mari iubiri si mari disperari…„. M-am strâmbat de râs când am văzut logica siluită la patimile şi nevrozele inavuabile, dar însemnate voluntar cu acribie într-o carte – cu drepturi de autor (banul să iasă). Parafrazând pe Caragiale, „Curat inavuabil, dar tipăriţi-l!”. La fel, fractura logică dintre titlul lucrării – „Zen” – şi conţinutul recenzat – „trairi, nostalgii, febre, anxietati si viziuni, de patimiri interioare si nevroze ” care exclud starea de Zen, adică orice numa’ Zen nu. În regulă, mai are Băsescu ce citi, încă două’jde ani de aici încolo, putem să îl realegem pe viaţă preşedinte că autorul lui preferat a mai livrat un opus.

7. Cristian Preda, Rumanii fericiti. Vot si putere de la la 1831 pana in prezent, Polirom. „Nimeni nu cunoaste mai bine si mai profund decit Cristian Preda aventurile spatiului electoral romanesc din ultimele aproape doua sute de ani„. Fără comentarii, că mi-e greaţă cât nu pot exprima cuvintele, despre acest „manual interpretativ al vietii politice romanesti de la debutul modernitatii democratice si pana astazi„. Manual, aţi priceput? Interpretativ, în sensul că orice altă interpretare decât cea din manual este proscrisă. Faptul că votul cenzitar s-a introdus după Regulamentele Organice mă face să simt, din plin, fericirea de a fi rumân votant la alegerile europarlamentare care aleg Ebe, colege cu eruditul autor. Dacă mă gândesc la data introducerii votului universal, leşin de interes pentru manualul interpretativ, esenţial pentru glagorie şi gnoză, scris de distinsul MEP.

Remarc, cu scârbă, spre final, recenzarea unor cărţi din străinezia cu anul apariţiei 2012 (sic), deci care, logic, nu au apărut încă şi, pe cale de consecinţă, nu le putem consulta şi trebuie să îl credem pe cuvânt pe orator, că suport de confruntare nema. Aşa doxă şi sapienţă, cu argumente numai de orator ştiute, am mai văzut, se pare că este o modă la ‘telectualii de azi ca să poată să afirme şi ei ceva si să nu îi poată contrazice nimeni, lăsând şi impresie de oameni citiţi ca nimeni alţii.

În final, vă rog să aveţi în vedere că aceste rânduri sunt scrise de o persoană care se recunoaşte sfertodoct snobil. Dacă am sa nu bun simţ şi logică, apreciaţi dvs.

Să aveţi parte de cel mai bun an în 2012. 


Institutul Cultural Român şi cultura lui cea inexistentă

12 Decembrie 2011

Sâmbătă am fost la mediateca din campus (mă refer la campusul ULB). După cum îi şi spune numele, mediateca este ca un fel de bibliotecă doar că în loc de cărţi are CD-uri, DVD-uri, CD-ROM-uri, jocuri, programe de învăţat limbi străine, chestii de-asta, media şi multimedia, cu menţiunea că trebuie să aibă o tangenţă cât de vagă cu cultura.

Sistemul de mediateci al Comunităţii francofone din Belgia se bazează pe stipendii de la bugetul respectivei comunităţi, cu obiectivul de a creşte nivelul de cultură şi informare al beneficiarilor, un prilej de difuzare a propriei culturi şi propriilor valori, un mecanism de apărare (destul de eficient) împotriva ubicuitarului Hollywood şi industriei americane de film şi muzică, cu ale ei valori atât de discutabile.

Aici, la mediatecă, am aflat eu de Gretry sau de cât de  vastă este opera lui Gossec. Aici, la mediatecă, am aflat câtă muzică de bună calitate s-a făcut de către belgieni, acasă sau la Paris sau cât de adânci sunt tradiţiile muzicale ale acestei naţii. Aici am găsit, in extenso, discografia lui Philippe Herreweghe sau a lui René Jacobs sau despre concertele de la Bozar sau despre festivalul de interpretare pianistică al reginei Elisabeth.

Sâmbătă, însă, privirea mi se opreşte pe un oratoriu de Vivaldi (cine zice sau gândeşte Vivaldi = „Anotimpurile”, cu stilul ăla facil şi dulceag, se înşeală amarnic, Vivaldi este un titan iar opera lui uluitor de vastă). Era vorba despre oratoriul „Juditha triumphans„, dublu CD, produs în 1990 de „Hungaroton”, condiţii grafice excelente – libret, prezentarea lucrării, a interpreţilor, lucru îngrijit, ce mai. Uau, mi-am zis, ia uite ce vecini maghiari iuţi de picior am avut, imediat după căderea comunismului au şi pus de înregistrări DDD şi de CD-uri impecabile. Nu numai că le-au produs, dar au şi umplut vestul cu ele (eu am mai cumpărat din Belgia tone de Haydn – ambii, Joseph şi Michael –  sub bagheta lui Antal Dorati sau Pàl Németh), astfel că toată lumea au aflat de ei, de cultura care se face acasă la ei. La fel, să nu vă spun cât de agresiv îşi promovează actuala preşedinţie poloneză a Uniunii Europene, de la Brussel, valorile culturale poloneze –  sunt atât de multe spectacole poloneze, cu polonezi sau despre polonezi, că îţi vine să te predai şi să te înscrii la cursuri de limbă poloneză.

Ajuns la ghişeul mediatecarei, îmi exprim mirarea faţă de prezenţa unei înregistrări ungureşti în mediateca belgiană de limbă franceză. „Vaai, dar să fi văzut înainte, când erau viniluri …” a zis funcţionara de la mediatecă. „Erau discurile ceheşti, Supraphon şi Opus, pur şi simplu ne înecam în ele. Mai erau şi alea bulgăreşti, Balkanton, vaai ce multe erau şi acelea. Dumneavoastră sunteţi maghiar?” „Nu, am răspuns, român, dar Hungaroton, Opus, Supraphon şi Balkanton îmi sunt cunoscute de pe vremea pieţei socialiste comune. Înregistrări româneşti n-aveţi?” „Ăăăă … cum se cheamă marca românească?” „Electrecord„. „Nu îmi sună cunoscut, staţi să verific„, zice, şi se apucă să butoneze prin calculator. „Da, avem„, zice radioasă, „dar numai unul singur. Enescu. Vreţi să îl împrumutaţi?” Interpreţii nu îmi ziceau nimic, la fel şi lucrarea (dar mă rog, eu sunt mai filistin şi poate nu mă pricep). „Nu mulţumesc, poate altădată” zic. Am plecat.

Pe drumul spre casă am reflectat la promovarea agresivă, pe plan cultural, a preşedinţiei poloneze, la marketingul eficient al culturii ungare, la achiziţiile mele de înregistrări Supraphon cehesc din însăşi Viena sau din Brussel, ba, cu maximă amărăciune, la faptul că până şi marca Balkanton a Bulgariei este notorie în vest iar de Electrecord n-a auzit nimeni. Deci situaţii comparabile, rezultate diferite.

Răspunsul stă în ineficienţa Institutului Cultural Român. Decât să organizeze expoziţii efemere şi de o valoare discutabilă (mie cea de la New York, aia cu poneiul cu osu-n cur, mi se pare exemplu de bani irosiţi aiurea) mai bine ar pune mâna să exporte cultură românească. Nu de alta, dar eu m-am plictisit să cumpăr Ileana Cotrubaş (cea mai bună Manon Lescaut, după mine, sau o Suzana în Bărbier neegalată) sub marca EMI şi Angela Gheorghiu (cea mai bună Nadina în L’elisiro d’amore, mai bună parcă decât Joan Sutherland) sub marca Decca. Sau să mă gândesc că, de exemplu, înregistrările de aur ale Electrecord cu Nicolae Herlea (mie mi se pare cel mai bun bariton al tuturor timpurilor, la nivel mondial, încă neegalat, în roluri precum Rigoletto), mă tot întreb de ce marca Electrecord, titulara drepturilor de reproducere, nu este cunoscută?

Am ajuns să cred că marii oameni de cultură de la ICR nu sunt decât nişte sinecurişti imbecili şi narcisişti, care se pupă-n cur unul pe altul pentru a-şi ascunde reciproc non-valoarea, lipsa de viziune şi eficienţă în gestionarea (a se citi irosirea) banului public.

Măsura eşecului acţiunilor ICR de promovare a culturii româneşti se poate traduce prin indicatorul de mai sus : un singur CD românesc, cu români, produs de români într-o reţea de mediateci. Mi-e silă de competenţele manageriale ale haşrepeului şi a echipei lui cu care înregistrează tot mai multe „succesuri” gen promovarea culturii române fără a livra un dram de cultură.

Forme fără fond. Pe banii publici.