Despre discursul MS Regele Mihai I în Parlamentul României

27 Octombrie 2011

Declaraţie prealabilă – discleimăr : Acest post este scris de către un monarhist moderat. Invităm pe orice Miţa Baston, Republicana din Ploieşti, indiferent de sex, să se abţină de la aruncarea cu „vitrion”.

Mă aşteptam ca venirea MS Regele în România şi mai ales ca invitarea Lui să ţină un discurs în Parlament să nască idiosincrazii şi isterii băşidenţiale, după hârdăul de lături azvârlit mitocăneşte de Fermecător pe 22 iunie 2011 asupra monarhiei şi istoriei României. Mă aşteptam ca Miţele Baston să hăulească isterizate şi să arunce cu vitrionul calomniei şi manipulării înspre suveran şi mă întrebam dacă este oportun şi ce va rezolva discursul ţinut în faţa Parlamentului.

Ei bine, discursul ar fi rezolvat multe, dacă nu ar fi fost boicotat de puterea oranjgutană. Ar fi fost un gest simbolic, ar fi închis cercul. Comunismul în România a început, formal, cu guvernul Groza, deci cu deschiderea Camerei de la 01.12.1946 prin discurs regal – potrivit Constituţiei de la 1923 lucrările noii Camere trebuiau deschise de către MS Regele. Această atribuţie era pur formală, Regele având un rol ceremonial. După 64 ani, MS Regele a fost invitat să se adreseze Parlamentului României, liber ales, fără alegerile trucate ca in 1946. Cercul putea fi închis, demonii exorcizaţi, împăcarea cu trecutul realizată. Comunismul nu trebuie doar condamnat, declarativ, trebuie şi exorcizat din structurile parlamentare.

Din prisma argumentului de mai sus, O admir pe MS, pentru dorinţa de a face pace cu trecutul, dorinţa de conciliere. Cercul istoriei, neînchis, ne-ar putea determina să repetăm experienţa totalitarismului. Regret că Fermecătoru’ a dat consemn pe unitate întregii puteri să boicoteze concilierea trecutului cu prezentul şi exorcizarea comunismului. Gestul este surprinzător din partea celui care a condamnat formal comunismul tot în Parlament.

Discursul regal a fost echilibrat, intenţionat vag şi în termeni generali. Am văzut cu această ocazie ce ar fi putut să fie un şef de stat echidistant, adică exact ce nu este Jucătoru’. Am văzut prestanţă, echilibru, nobleţe, adică exact ce nu are Fermecătoru’. Aceste lipsuri ale Fermecătorului explică poate atacurile mitocăneşti (complexul de inferitoritate sau conştientizarea pericolului), altfel revărsările biliare ale încrucişătorului nu se explică. Discursul Regelui a fost scris în termeni largi, generoşi, uimitori pentru mitocănia îngustă din tot spectrul politicii româneşti. De aceea cred, alături de Ciutacu, de ex., că discursul regal este un început de normalitate în troaca şi bălăcăreala jalnică numită politica românească actuală, un exemplu de urmat.   

Băsescu nu a participat, invocând neconvingător un summit amânat şi reprogramat la Bruxelles pentru a doua zi seara, deşi el nu vine niciodată cu o zi înainte la summituri europene. Boc, asemenea, invocând că, în lipsa preşedintelui, trebuia cineva să fie prezent de ziua armatei la Carei. Aş îndrăzni să atrag atenţia profesorului de drept constituţional Boc că nu el este no. 2 în stat ci Mircea Geoană, preşedintele Senatului. În plus, pentru un navetist cu avionul Bucureşti-Cluj, se pare că a uitat ce lesne se poate deplasa cu avionul şi la Satu-Mare, dacă doreşte. Discursul regal a durat opt minute, restul era o chestiune de organizare a agendei. Mi-e silă să comentez mai mult.

Roberta Anastase-Abramburica votului a lipsit fără a se sinchisi să ofere vreun pretext. Mi-e greaţă totală de personaj, dar MS se adresa camerelor reunite ale Parlamentului, deci şi Camerei Deputaţilor în care domnia sa numără voturi ca nimeni alta. Nu modeala de ciorapi şi jarteaua băsistă trebuia să participe, ci preşedintele Camerei Deputaţilor. Dar aşa ceva nu avem, ci doar o infractoare încă nepedepsită, obraznică şi tupeistă.

Cel mai scandalos este comportamentul Îngrozitor de Fericitului Daniel Ciobotea, Manager corporatist şi CEO al Bisericii Ortodoxe Române, care a lipsit motivând că se pregătea pentru slujba de Sf. Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureştilor şi că avea şedinţă de Board of Administration … ăăăă, pardon, de Sinod. Jalnic, pentru că Sf. Dimitrie cel Nou este pe 27.10 deci nu pe 25.10.2011, că discursul regal a durat opt minute şi că distanţa dintre Patriarhie şi Parlament este ridicol de mică. CEO Daniel Ciobotea a uitat că MS Regele a fost uns cu mir ca rege de drept divin de predecesorul său Patriarhul Nicodim Munteanu. Din punctul de vedere al celor sfinte, Mihai I este deci suveran de drept divin, uns cu mir (chestia asta cică înseamnă ceva în biserică) Băsescu este un uzurpator vremelnic al puterii iar Închinătorul la Arginţi Enervant de Fericitul Daniel ar fi trebuit să Îl trateze ca atare, măcar din respect pentru predecesorul său. Nu a fost aşa, Biserica prin miile de securişti acoperiţi în sutană fiind probabil cel mai impenetrabil, securist şi comunist aşezământ din România, cu CEO ei din frunte.

Din cauza boicotului oranjgutanilor şi Bisericii, discursul Regelui nu a putut să înlăture fractura prezentului republican cu trecutul monarhic, să ne împace cu Istoria. Deşi comunismul a fost condamnat, la sanchi, în Parlament, Ana Pauker, Bodnăraş, Pantiuşa şi cu Dej trăiesc bine mersi în România, în alte forme dar cu acelaşi fond, iar dovada o găsiţi în comentariile de sub ştirea de aici. Câte mizerii, doamne câte mizerii au putut fi împroşcate în direcţia MS !!! Câte sloganuri scrise de Ana Pauker au fost reîncălzite, ce manipulare propagandistică specifică celor mai notorii cadre de partid au realizat slugile puterii actuale!

În loc de concluzie, îi urez şi eu MS Regele zile cât mai multe. Poate că, vreodată, ne vom vindeca de comunism şi de lozincile lui şi vom putea discuta, cu calm şi raţional, avantajele monarhiei constituţionale. Să sperăm că MS va supravieţui (prea)lungului nostru parcurs spre normalitate, spre calm şi raţiune. Eu sunt actualmente venetic şi pribeag într-un stat federal organizat ca monarhie constituţională şi văd, zilnic, avantajele acestui sistem faţă de regimul autocrat al Fermecătorului, numit, formal, republică semiprezidenţială.

Anunțuri

St. Martin-in-the-Fields, Trafalgar Square, on Trafalgar Day

27 Octombrie 2011

Am trecut, în mare viteză, săptămâna trecută prin Londra. Ca sa auzim, la St. Martin-in-the-Fields, de Trafalgar Day, un program special dedicat victoriei lui Nelson asupra corsicanului la Trafalgar. Programul s-a dorit (şi a reuşit) să fie o evocare a gloriei (trecute) a Imperiului britanic şi a invincibilei sale marine regale, un omagiu la adresa trecutului şi, după cum am văzut, un prilej pentru briţii din sală de a demonstra cât de mândri sunt de poporul şi istoria lor.

Muzica a fost, în prima parte a spectacolului, eminamente solemnă, plină de „Hail to the King” şi „Rule, Britannia„. „The Fireworks„, capodopera lui Haendel, se înscria la fel de firesc în cadrul solemn-festiv al zilei. Mi-am amintit că, pe vremuri, foloseam înregistrarea de la muzica Focurilor de artificii de Haendel pentru a testa anduranţa difuzoarelor fără să înţeleg de ce. Acum am înţeles de ce : cele aproape 25 de alte instrumente erau cu totul copleşite şi acoperite de o maree sonoră ridicată de alămuri (doi corni şi trei trompete) şi timpani. Pur şi simplu orchestra era anihilată de răpăitul timpanilor, loviţi cu duşmănie, şi de bubuitul alămurilor („blasts of horns and trumpets” la propriu). Da, categoric respectiva interpretare şi-ar fi atins menirea iniţială, avută în vedere de Haendel la 1749 : de a fi auzită clar şi distinct de George al II-lea şi londonezi în timp ce petardele şi artificiile regale bubuiau şi explodau.

Din păcate, Missa in Angustiis de Haydn, supranumită Nelson, cântată în partea a doua, a reprezentat, cel puţin în ochii unui sfertodoct snobil ca mine, un eşec de proporţii. Poate din cauza sopranei, care a urlat melismele – each and every one of them – în cel mai dezgustător mod cu putinţă, demonstrându-se încă o dată că la Mozart şi Haydn nu trebuie doar să te ţină bojocii să cânţi, trebuie să ai şi fineţea şi graţia necesare partiturilor elegante. Cred că nici dirijorului nu îi voi păstra ce mai caldă amintire, pentru că, după mintea mea cea slabă, a masacrat „Benedictus” care este punctul emoţionant cel mai înalt al lucrării.

Impresia cea mai tare însă, pe care nu o voi uita pe veci, este „Rule, Britannia„, un fel de al doilea imn naţional al Regatului Unit alături de „God Save The Queen„. La interpretarea refrenului, potrivit tradiţiei de la 1745 încoace, publicul are dreptul de a cânta alături de cor şi solişti. A fost uimitor să aud cum o sală întreagă, spontan, începe să cânte, care mai bine, care mai fals, dar toţi cu tragere de inimă, „Rule, Britannia„. Câtă coeziune, ce popor conştient de identitatea sa pe care o afirmă aşa de sus şi tare, mă gândeam eu, prin raportare la faptul că românii habar n-au care sunt versurile din propriul imn de stat, teste Marcel Pavel.

Exemplul celor de jur împrejurul meu era atât de puternic că, poate din cauza spiritului gregar, poate din politeţe faţă de organizatori şi ziua lor festivă sau poate din instinct de conformare socială, ziceţi-i cum vreţi, m-am trezit că încep şi eu să mormăi „Rule, Britannia, Britannia rules the waves/Britons shall never be slaves„.

Refrenul „Rule, Britannia” este aşa de contagios şi te prinde aşa de repede – eu l-am mormăit o dată dar a fost de-ajuns, că de atunci  îmi parazitează glanda muzicală fără încetare, îl aud în cap non-stop. Cred că şi în somn mă urmăreşte. Am încercat să mă spăl pe creieri cu emisiuni TV gen Factor X sau „Ţăran caută nevastă„. Nu merge, dimpotrivă, se aude mai tare pe fundalul creierul odihnit. Nu pot scăpa astfel. Am încercat să scap apoi ascultând muzică bună, ex. Rolling Stones, nu merge nici aşa, obsesia rămâne. Am încercat cu Haydn, Mozart, etc. dar „Rule, Britannia” rezistă mai ceva ca o coafură Schwartzkopf. Dacă nici cu Bach nu merge, nu ştiu ce e de făcut…

UPDATE : nici cu Bach nu merge. Ar mai fi ceva, dar este îngrozitor de periculos, riscurile sunt colosale, de se sparie gândul, şi anume să ascult Fuego sau Cătălin Dorobanţu. Nu ştiu dacă voi avea curajul să îndur hăulitul despre măicuţe şi gara mică … vă ţin la curent. 


Fraţii noştri de ginte latrină – azi : geniu italian

18 Octombrie 2011

Vă spuneam într-un post mai vechi despre asemănările Romei cu Bucureştiul nostru : este la fel de aglomerată până la isterie de maşini, este de nerespirat de cald vara, plină de praf şi gropi, cu clădiri (istorice) neîngrijte, murdară şi împuţită. Diferenţa este că Bucureştiul nu are nici Foro, nici Museo Vaticani, nici San Pietro, nici Fontana di Trevi, nici … nici … (lista poate continua muuuuuuult).

Dar italienii se pare că au şi ei Dorelii lor, aşa cum vedeţi exemplu de geniu civil şi pricepere tehnică italiană din poza de mai jos (un stâlp de tensiune fix în mijlocul drumului).


Despre falimentul Dexia şi riscurile de contagiune

16 Octombrie 2011

Falimentul Dexia, mascat prin salvarea băncii de către Belgia, Franţa şi Luxemburg, va antrena, în ciuda efortului de salvare, riscuri serioase de contagiune, în principal datorită următoarelor considerente :

  1. Acţionarii Dexia au văzut cursul acţiunilor pe care le deţin prăbuşit: astfel, o acţiune care în mod clasic ar fi evaluată la 50 EUR, cu un curs pe bursă de 16,98 EUR în 2008 după crahul bancar al fraţilor Lehman,  are acum un curs de 0,80 EUR. Cum acţionarii Dexia sunt oraşe, comune, regiuni, aceasta înseamnă că autorităţile publice locale au pierdut active şi bani, numai în Belgia, de peste şase miliarde de EUR. Bani publici, fireşte. Actualmente, de 7 zile, acţionarul Dexia SA, Gemeentelijke Holding (holdingul comunal) caută, fără succes, o soluţie de a ieşi din falimentul virtual în care a intrat din cauza căderii Dexia.
  2. Pierderea de valoare a acţiunilor Dexia va genera probleme de solvabilitate şi adecvare a capitalului pentru unii acţionari mici,  din categoria asigurătorilor, exemplul cel mai vizibil fiind Ethias şi asociaţiile de asigurări mutuale. În cazul mutualelor, perdanţi sunt tot contribuabilii.
  3. Expunerile de pe piaţa interbancară, pentru creditele pe termen scurt ale Dexia, generează anxietăţi cu privire la riscul contrapartidei în sistem, cel puţin pentru banca nr. 3 belgiană, KBC, serios expusă pe Dexia, care probabil că îşi va vedea banii rambursaţi probabil din garanţiile de stat, adică tot din banii contribuabilului.
  4. Mecanismul European de Stabilitate Financiară (a se citi Fond de Salvare a Băncilor) care atinge deja 700 miliarde EURO (estimat acum, post-Dexia,  a ajunge la 2 trilioane EUR) se va constitui din ai cui bani? Ai contribuabililor, fireşte. Ai contribuabililor din întreaga zonă euro.
  5. Împrumuturile oferite de Dexia municipalităţilor erau de tip structurat. Pentru că Dexia avea de ceva timp probleme de lichiditate, ea transforma, inclusiv după 2008, creditele municipalităţilor în derivative pe care le vindea –  de fapt le-a vândut – pe piaţa financiară internaţională ca derivative AAA pentru a se refinanţa imediat şi a încasa profituri imediate. Potrivit respectivelor contracte de credit încheiate cu Dexia, municipalităţile vor plăti dobânzi exponenţial mai mari dacă CDS-urile la respectivele credite cresc. Ia imaginaţi-vă, după căderea Dexia, la cât au ajuns CDS-urile  pentru respectivele derivative : o primărie riscă să plătească o dobândă de de 22% în EUR, şi nu de 2,9% ca la început, pe banii contribuabilului, fireşte. Vezi şi caricatura de mai jos, cu primarii în relaţia cu Dexia, preluată din „Knack”.
  6. Suma de 4 miliarde de EUR plătită de guvernul Leterme pentru 100% din acţiunile Dexia Belgia va fi suportată de contribuabil şi va duce, numai ea, la creşterea cu 1% a deficitului bugetar al statului. Creşterea, în acest fel, a deficitului bugetar a fost sancţionată de Moody’s cu degradarea ratingului Belgiei de la AAA la AA+ cu perspectivă negativă, ceea ce antrenează creşterea costului împrumutului extern al ţării. Cine plăteşte? Contribuabilul, fireşte.
  7. La cei patru miliarde de mai sus, ban jos, se adaugă peste 60 miliarde EUR angajamente virtuale asumate de statul belgian, sub formă de garanţii de stat, care vor fi decontate pe costul cui? Al contribuabilului, fireşte.

Sunt sigur că această situaţie va determina la belgienii cei economicoşi o reacţie de talia celei din 2008 (reducere a consumului, din prudenţa atât de caracteristică, cu o creştere a economisirii medii lunare la cote nesănătos de prudente, de 17-18% din venituri). Cine va avea de suferit de pe urma reducerii consumului, colectei de TVA, creşterii şomajului? Contribuabilul, fireşte.

Acum stau şi meditez dacă decizia politică de a-i menţine pe Jean-Luc Dehaene (fost prim-ministru al Belgiei, preşedintele consiliului de administraţie al Dexia SA) şi pe Pierre Mariani (CEO Dexia SA) pe aceleaşi funcţii dar în bad bank Dexia nu reprezintă, în sine, o pedeapsă mai cruntă decât puşcăria. Până la urmă, este terciul lor, să îl descurce, deci pedeapsa de a fi ţinuţi în funcţii este pe deplin meritată, este o ocnă în sine. Partea proastă este că, dacă nu reuşesc, au făcut praf banii altora, deci pedeapsa nu este îndeajuns. Mai mult de atât, chiar dacă reuşesc, s-a produs deja atât de mult rău, că mă gândesc că oamenii ăia, cu „Occupy Wall Street„, aveau cevaşilea dreptate să ceară capete de bancheri incompetenţi pe tavă, având în vedere că erorile lor au urmări sistemice şi nenorocesc mii, sute de mii, milioane sau miliarde de oameni.

PS : Având în vedere că am menţionat cuvintele CDO şi CDS, ghiciţi cine are de câştigat din tragedia asta? Wall Street, fireşte. Vă las pe dvs. să apreciaţi dacă Wall Street ar trebui ocupat sau nu.


Despre circuitul ideilor şi ironia sorţii

14 Octombrie 2011

Alaltăieri am împrumutat de la mediatecă, printre altele, ceva uimitor : opera „Le devin du village” de Jean-Jacques Rousseau !!! Da, aţi citit bine, Jean-Jacques Rousseau, da, exact acel Jean-Jacques Rousseau, filosoful, ăla cu dreptul natural şi contractul social, chiar el. Nu ştiam că a „cochetat” cu muzica, deşi se pare că a fost mai mult decât cochetărie, a fost o activitate lucrativă în sine a filosofului şi scriitorului.

Opera „Le devin du village” se pare că a fost un „hit” uriaş în epocă, la fel ca şi romanul Emile de mai târziu. Ludovic al XV-lea a adorat lucrarea, iar legenda spune că Ludovic al XV-lea ar fi intepretat prima arie din lucrare în cel mai fals mod cu putinţă. La fel, legenda spune că Ludovic al XV-lea i-ar fi oferit lui Rousseau o pensie pe viaţă pentru compoziţia sa, pensie pe care Rousseau ar fi refuzat-o, din admiraţie pentru opera italiană, fiind singura persoană care ar fi avut faima sumbră la acea vreme de a fi refuzat un favor al monarhului absolut Ludovic al XV-lea. Regele Franţei a reuşit să depăşească afrontul refuzului şi a comandat, printre altele, ca opera să fie interpretată cu ocazia căsătoriei Delfinului cu Marie-Antoinette (ce coincidenţă lugubră … Rousseau, prin Contractul social,  a legitimat mai târziu regicidul şi decapitarea lui Ludovic al XVI-lea şi Mariei Antoinette, după ce muzica sa servise de decor festiv pentru celebrarea căsătoriei lor … ironie lugubră a sorţii …).

Opera lui Rousseau mi se pare facilă, categoric graţioasă, cu urme evidente a tradiţionalei ornamentaţii franceze şi cu aceleaşi „lipsuri” ca şi la Gossec sau Grétry : melodii cam căznite, un pic cam scremute iar armoniile ori enervează pe de-a dreptul ori sunt, în cel mai bun caz, şcolăreşti pentru urechile contemporaneităţii, obişnuite cu vienezii epocii. Vă poftesc să ascultaţi uvertura pe care o găsiţi aici.

Idila pastorală „Le devin du village, uşurică şi à la bergère, compusă în 1752 de un Rousseau în floarea vârstei, la 40 ani, a făcut obiectul unei pastişări făţişe din partea adolescentului Mozart, care, la numai 12 ani, în 1768, scrie „Bastien şi Bastienne” (în fapt, o translucidă aluzie batjocoritoare prin modificarea numelor personajelor iniţiale, care nu mai sunt Colin şi Colette, ci Bastien şi Bastienne, numele ghicitorului Colas fiind de altfel nemodificat). Libretul iniţial (scris de Rousseau însuşi) este de asemenea caricaturizat cu ocazia traducerii în germană, rezultatul final – singspiel-ul „Bastien şi Bastienne” de Mozart fiind un exemplu de băşcălia pe care o făceau nemţii, de mici, de muzica franţuzească.

Opera „Bastien şi Bastienne” a lui Mozart, născută din băşcălia copilului minune al muzicii faţă de libretul preţios şi muzica scremută ale lui Rousseau, are însă o uvertură care a fost „împrumutată” de Beethoven (procedeu care azi s-ar numi plagiat dar în epocă era frecvent) pentru a fi folosită ca temă primă pentru prima mişcare din Simfonia Eroica. Ca o nouă ironie a sorţii, simfonia Eroica a fost dedicată de Beethoven lui Napoleon Bonaparte. Cu alte cuvinte, băşcălirea mozartiană a lui Rousseau a fost dedicată, prin prelucrare beethoveniană, însuşi copilului teribil al Revoluţiei franceze, rodul gândirii lui Rousseau însuşi. Napoleon, fructul gândirii progresiste a lui Rousseau, a fost cel care l-a răzbunat, umilind Austria.

De altfel, melodiile scremute şi ariile de operă urlate ale francezilor (aprecierile nu sunt ale mele, ci ale lui JJ Rousseau însuşi) au stat la baza a numeroase prelucrări realizate de vienezii care nu ezitau să râdă cu gura până la urechi de muzica vecinilor lor. Spre exemplu, lied-ul din partea mediană a Simfoniei nr. 85 de Haydn (melodia favorită a reginei Marie Antoinette, care a dat astfel supratitlul simfoniei ca fiind „Regina”) sau tema a doua din mişcarea secundă din Concertul pentru pian şi orchestră nr. 24 KV 491 de Mozart, care este plagiată după o arie din opera „Lucille” de Grétry. Beethoven a considerat concertul nr. 24 de Mozart ca fiind modelul-modelelor de urmat şi, indirect, a preluat muzică franţuzească în concertele sale. Iată astfel s-au născut minuni numite Concertul pentru pian şi orchestră nr. 3  şi Concertul pentru vioară op. 61 de Beethoven, din lucrări mozartiene care se bazau, cel puţin în parte, pe preluări franţuzeşti.

Beethoven a dedicat simfonia Eroica, aşa cum am mai zis, după finalizarea sa, lui Napoleon, supraomul răsărit din focul Revoluţiei Franceze precum Venus din spuma mării. Aflând însă, în 1804, despre încoronarea lui Napoleon ca împărat, Beethoven a rupt cu furie dedicaţia, zicând : „Încă un tiran„. Doi ani mai târziu, Napoleon umilea şi spulbera Austria la Austerlitz, iar Austria înceta să mai existe.

Ca o ultimă ironie a sorţii, la Congresul de la Viena din 1814-1815, cel care a retrasat Europa de după învingerea lui Napoleon, s-a cântat, în cinstea victoriei, Uvertura 1812 de Beethoven (una dintre cele mai uşurele lucrări de Beethoven, atât de uşurică încât până şi Metternich a priceput-o, astfel că i-a acordat lui Beethoven o pensie viageră; spre deosebire de JJ Rousseau, Beethoven a acceptat pensia, deşi ştia că lucrarea care i-o asigurase este execrabilă).

De aceea, istoria, care este cam uitucă şi năucă şi nu ţine minte decât punctul de vedere al învingătorului, vorbeşte de clasicismul vienez şi de cei trei mari : Haydn-Mozart-Beethoven. Poate că, dacă ar fi învins Napoleon la Waterloo, am fi vorbit cu toţii despre clasicismul parizian şi de cei trei mari : Gossec-Grétry-Gluck. Poate.


Noul Cod Civil : Leziunea, ca viciu de consimţământ şi sancţiunea sa proprie.

6 Octombrie 2011

Leziunea, în concepţia NCC, nu mai este o instituţie specifică protecţiei patrimoniale a minorilor, aşa cum a funcţionat instituţia peste 150 ani sub imperiul VCC, ci devine de aplicabilitate generală. Cu alte cuvinte, orice disproporţie considerabilă dintre prestaţiile la care s-au angajat părţile (art. 1221, alin. 1 NCC) va putea conduce, la cererea părţii lezate, la anularea contractului pentru leziune. Leziunea este de două tipuri : calificată (care este mai mare de jumătate din valoarea pe care o avea obligaţia asumată de lezat la data contractării) sau simplă (mai mică decât jumătate din valoarea asumată iniţial). Pentru minori clasificarea leziunii în simplă sau calificată nu prezintă interes practic din cauza unităţii de regim sancţionator (regim de favoare, firesc pentru minori).

Există dispoziţii care mai mult încurcă decât să clarifice instituţia – art. 1221, alin. 2 NCC „Existenţa leziunii se apreciază în funcţie de natura şi scopul contractului” – natura contractului este unică, de regulă, deşi părţile pot susţine întemeiat teze distincte, dar cum scopul (causa remota) urmărit de fiecare parte la încheierea contractului este diferit, deci este clar că existenţa şi întinderea leziunii este diferit apreciată de părţi, având în vedere interesele diametral opuse ale părţilor la încheierea contractelor. Şi să te ţii litigii, muică …

Din fericire, o limitare a posibilităţii de invocare a leziunii există : anularea contractului, ca excepţie, pentru leziune nu poate fi cerută decât dacă leziunea depăşeşte jumătate din valoarea contraprestaţiei în rest operează reducţia contraprestaţiei. Adio, deci, creditelor promoţionale, cu dobândă promoţională pe şase luni urmată de dobânzi spoliatoare pe viaţă. De asemenea, chiar dacă, la un contract de credit, se introduce un cost variabil al creditului (să zicem EURIBOR plus marjă), creşterea EURIBOR dă dreptul părţii lezate la diminuarea prestaţiei sau chiar anularea contractului dacă dovedeşte lipsa de experienţă, cunoştinţe sau starea de nevoie în care se afla când a contractat.

Sancţiunea leziunii este dublă :

1. anularea obligaţiei, dacă leziunea depăşeşte jumătate din prestaţia promisă la data încheierii contractului de partea lezată. Instanţa poate să menţină contractul anulabil pentru leziune calificată (mai mare de jumătate) dacă cealaltă parte îşi diminuează pretenţiile (se pare că băncile sunt direct vizate de textul de lege pentru creditele cămătăreşti).

2. micşorarea obligaţiei, pentru o leziune mai mică de o jumătate. Dacă lezatul este minor, acesta poate cere nulitatea indiferent de valoarea nulităţii.

Deşi leziunea este asimilată viciului de consimţământ, vedem că legea nu asimilează leziunea cu lipsa totală a discernământului, ci cu consimţământ parţial valabil şi numai condiţionat nul, deoarece este posibilă diminuarea obiectului contractului de către judecător (reafirmare a principiului că nulitatea actului juridic nu este un scop în sine).

Legea nu defineşte termeni periculos de lacşi precum : „lipsă de experienţă„, „lipsă de cunoştinţe” (… e rău să nu cunoşti pe nimeni când contractezi … delicioasă ambiguitate lingvistică), „stare de nevoie„, spre extazul rău-platnicilor sau celor de rea-credinţă. Salutar, probabil, textul de lege nu se referă la exploatarea slăbiciunilor, pasiunilor unei persoane pentru a se reţine leziunea, deşi acesta este motivul nr. 1 în dreptul franco-belgian. Reţinem însă că oricine fără studii de finanţe-drept poate să declare că nu avea cunoştinţe necesare pentru aprecierea corectă a propriei prestaţii.

Este însă clar că art. 1221-1224 NCC vor face deliciul debitorilor de rea-credinţă şi vor obliga băncile să îşi revadă paleta de credite, atât în sensul ieftinirii lor (pentru a scăpa de etichetarea ca lezionar a contractului de credit) cât şi revederii bazelor creditelor cu costuri variabile. Mă gândesc tot mai mult să mă înscriu în barou, acest NCC este nu pâine albă, ci cozonac cu stafide pentru avocaţi ...


„Occupy Wall Street” – se schimbă oare paradigmele financiară şi politică?

2 Octombrie 2011

 

UPDATE 1 : Am observat că, în afară de Mediafax care trunchiază până la deformare ştirea, agenţiile de presă, televiziunile şi ziarele din România nu informează deloc sau dezinfomează cu privire la ce se întâmplă la New York şi în Statele Unite în general ca mişcare de protest împotriva finanţiştilor care stau la baza recesiunii mondiale pe care o traversăm. Vă sugerez să daţi o sărciuială pe net după „Occupy Wall Street„, să citiţi cu ochii dvs., că statul român vă vrea prost şi pune batista pe ţambal la astfel de ştiri. Dar deh, pe Wall St. nu stau nici Iri, nici Moni, nici Bote, nici Răduleasca, nici Elodia …

UPDATE 2 : Când Nouriel Roubini însuşi afirmă că legea pieţei, a cererii şi ofertei, nu funcţionează şi că Marx a avut dreptate afirmând despre capitalism că se autodistruge, şi mai este intervievat şi  de către Wall Street Journal afirmând că Marx avea dreptate, e clar că paradigma se schimbă.

–––––––––––––––––––––––––––––––––––

Pentru mine „Occupy Wall Street” este o surpriză de proporţii. Mă aşteptam să mai dureze ceva timp între apariţia vocilor critice de pe internet, care critică politica fiscală şi monetară a SUA într-o engleză cu accent americănesc, pe de o parte şi acţiunile de protest (fireşti, de altfel, într-o ţară liberă) pe de altă parte. Credeam că va mai dura ceva timp, credeam că vor fi necesare câteva etape prealabile de parcurs : cristalizarea opiniilor critice, eventual instituţionalizarea lor într-o formă de organizare a ideilor „subversive”, difuzarea lor în masa largă prin mijloacele instituţional create, naşterea masei critice etc.

Încă o dată, se dovedeşte că nu putem aprecia corect puterea internetului. Chiar dacă americanii cu opinii critice la adresa sistemului sunt minoritari ca pondere a traficului şi volumului de comunicare atins, iată că ideile lor de importanţă zis periferică  se propagă bine mersi, ceea ce denotă ineficienţa de ansamblu a propagandei de stat sau corporatiste. Deci speranţă există, ameninţare există, inclusiv pentru „jmekerii” de pe Wall Street, care privatizează profiturile dar etatizează pierderile în cârca sărăntocului pe care tot ei doar ce l-au adus la sapă de lemn, faliment, bancrută, deconfitură, mofluzie sau „Chapter XI”.

(foto : Euronews.net)

Imaginile colportate de media – mai ales de Euronews – pe temă sunt deosebit de puternice şi vor persista multă vreme în conştientul sau subconştientul destinatarilor. The harm has already been done. Asocierea unor protestatari de profesie, carismatici, perseverenţi şi inteligenţi, precum Susan Sarandon, va asigura propagarea pe termen lung, à la long şi sistematic, a protestului american îndreptat împotriva Wall Street.

Imaginea Wall Street este  grav terfelită şi procesul de degradare va continua. Politicienii din întreaga lume, din instinct de autoconservare, se vor delimita şi disocia de finanţişti şi legiferarea la comandă va înceta. Atunci economia reală, cu producţie si profit real (şi nu paradigma financiară cu profit fictiv din pix) va elimina actualul cancer financiar. Acum se vede clar că motto-ul de decenii al Wall Street, „Greed Is Good” este de fapt greşit, că goana după profituri nefireşti, speculative ameninţă viaţa a miliarde de oameni neproducând în schimb nici un capăt de aţă.

(foto : Het Belang van Limburg)

Creditul, bursa şi asigurările sunt şi rămân profesii onorabile câtă vreme sunt corelate cu economia reală şi productivitatea. Însă economia americană stagnează cam de la dot.com bust în termeni de productivitate reală, numai indicii bursieri au crescut artificial, prin raportarea de profituri de hârtie care au umflat conturile a mai puţin de 1% din americani. Pierderile însă sunt reale, dar au fost transferate în cârca cetăţeanului de rând, a celor 99%. 

Când nu vom mai echivala o economie în funcţie de gradul de capitalizare pe bursă şi de indicii bursieri (că doar economia reală se poate descurca bine mersi şi fără a apela la capitalizare bursieră), deci cu alte cuvinte când vom renunţa la paradigma finaciară actuală, ne vom putea aşeza pe baze economice corecte şi sănătoase. Sănătatea economică, de ansamblu, a unei economii este dată de prosperitatea micului întreprinzător de la colţ care n-are nimic de-a face cu bursa şi plăteşte taxe la greu şi nu de rezultatele coloşilor listaţi pe NYSE sau Euronext, care au decizia încorsetată de cursul acţiunilor şi care plătesc cele mai puţine taxe raportat la active şi rulaj.

Îmi este teamă însă de exagerări, din ambele părţi care se confruntă acum pe Wall Stret. Categoric, arestarea a 700 de participanţi din 2000 este un abuz, o retaliere disproporţionată din partea poliţiei. Pe de altă parte, mi se pare la fel de periculos să se protesteze împotriva profiturilor, nu a lăcomiei („Greed is not good but profit is the reason for all commerce„). Imaginea de mai jos este elocventă pentru pericolul proliferării în cadrul populaţiei a unui discurs stângist de sorginte comunistă, marxistă, care să înfiereze „profitul” sau goana după profit. Nu, profitul e bun, iar căutarea lui firească. Lăcomia este de condamnat, adică profitul din nimic, fără plus valoare, sau profitul aberant, nejustificat de mare. Mi-e totodată teamă că poate urma discreditarea protestatarilor care vor fi prezentaţi ca fiind comunişti, criptocomunişti, exact ca în anii ’50. Poate că asta se şi urmăreşte …

Însă asemănarea dintre mişcarea „Occupy Wall Street” cu mişcarea pacifistă anti-Vietnam din anii ’70 este evidentă. Atunci tinerii au schimbat prin manifestaţii paşnice direcţia politicii externe a SUA care s-au retras din Vietnam, acum speră să elimine lobby-ul financiar din decizia politică, etatizarea de pierderi sau QE 1, QE2, QE n! (n factorial) .

Să vedem ce va urma. Categoric trăim timpuri interesante, cu inversare de paradigme. Dacă într-o democraţie precum cea americană, unde autoritatea conducătorilor izvora din consensul şi încrederea celor guvernaţi cu/în politicieni, aceste manifestaţii ne dovedesc că şi această paradigmă made in USA este în schimbare şi că americanii încep să nu mai aibă încredere în sistemul politic prezidenţial cu două partide care se succed între ele. Spre deosebire de sistemul financiar, sistemul politic nu este iremediabil terfelit în ochii opiniei publice americane, Obamania de acum trei ani fiind dovada. Să vedem însă dacă sistemului politic îi pasă să îşi refacă imaginea, să ranflueze paradigma încrederii şi reprezentativităţii, care ia apă rău, aşa cum aceste manifestaţii dovedesc, prin dezicerea şi disociere abruptă şi totală de Wall Street: dacă nu, mi-e teamă că vor cădea împreună, martor mi-e internetul.