21 Mai 2012

Reblog cu mentiunea ca sunt în asentimentul dlui Nastase, chiar aveam de gând sa scriu pe marginea acestui subiect…

ministru >> prim-ministru >> blogger

În multe declaraţii politice şi comentarii de presă se afirmă că preşedintele României ar avea rolul principal în orientarea şi stabilirea politicii externe sau chiar că politica externă a ţării ar fi de resortul şefului statului.

Aceste afirmaţii sunt gratuite şi nu au nici o bază în Constituţia României, care atribuie preşedintelui anumite competenţe, strict limitate, în planul relaţiilor externe ale ţării.

Potrivit articolului 80, aliniatul 1, din Constituţie, „Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării.”

Este, deci, o funcţie de reprezentare, pe care o au toţi şefii de stat, inclusiv regina Marii Britanii.

Examinând, în continuare, prevederile Constituţiei, rezultă următoarele competenţe ale preşedintelui României în materie de politică externă:

Articolul 87, aliniatul 1: „Preşedintele României poate lua parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea…

Vezi articol original 360 de cuvinte mai mult

Anunțuri

Despre plagiat si despre cine ne sunt plagiatorii

10 Mai 2012

Zilele trecute am împrumutat de la mediateca o înregistrare insolita – era vorba despre editia integrala a operei „L’Olimpiade” de Pergolesi, scrisa pe un libret de Metastasio. Casa de discuri, cu oarece justificare (nu spun care, ca nu a cotizat), a înscris mare pe eticheta : „World’s First Recording” (2010), ceea ce nu era adevarat decât dintr-un punct de vedere : mai exista o înregistrare integrala din 2006, dar pe DVD si nu pe CD, deci se putea afirma, cu o jumatate de adevar, ca era vorba despre prima înregistrare mondiala a operei.

Înca de la primele acorduri ale uverturii tripartite în stil italian, am ramas uimit: ulala, dar asta nu este Pergolesi pe care îl stiu. Nu, nu este ceea ce credeam eu ca este Pergolesi – si anume „La Serva Padrona” si „Stabat Mater„. Armoniile evoluate si elaborate, bogate, savante chiar, evocau mai degraba barocul târziu, evocau pe un Vivaldi în ultimii sai ani, decât pe Pergolesi „parintele operei bufe” si pe Pergolesi „parintele stilului galant„, asa cum stiam eu din colectia de idei preconcepute si cultura de-a gata servita mie în România. În plus, m-am întrebat daca este rodul influentei libretului lui Metastasio asupra muzicii, dar opera „L’Olimpiade” îmi suna (mai ales prin armoniile baroce si folosirea suflatorilor) enervant de vivaldian. Pe masura ce muzica mi se plimba prin urechi, elementul vivaldian, tipic baroc, polifonic, cu armonii cautate, savante si scremute, începea sa se atenueze. Eroii greci au început sa se umanizeze, sa nu se mai „cace marmura”, vorba lui Schaeffer din Amadeus (stiti voi, filmul ala al lui Milos Forman) iar spre sfârsitul primului CD chiar am surâs la aria „Piu non si trovano” – iata, daaa, asta este Pergolesi pe care îl stiu – amuzant, gratios, ludic.

Apoi, ma apuc sa ma documentez si misterul se elucideaza : în 1727 Vivaldi a scris si el, pe acelasi libret al lui Metastasio, o opera cu acelasi nume, „L’Olimpiade”: evident ca opera premergatoare a lui Pretre Rosso l-a influentat pe mult mai tânarul Pergolesi, care, în 1734, compune pe acelasi subiect. De aceea asistam la sonoritati vivaldiene, pentru ca Pergolesi preia si retranscrie pasaje întregi si împrumuta sonoritati de la predecesorul Vivaldi.

Mai mult, aria bufa „Piu non si trovano” este atât de nepotrivita cu suflul eroico-scremuto-constipat (tipic Metastasio), este atât de gratioasa, facila si cantabila, încât sare în ochi imediat, pe mine m-a luat de nas. Nu am fost, aparent, singurul : Mozart a scris si el o arie de concert cu acelasi nume, pe aceleasi versuri de Metastasio, „Piu non si trovano„, KV 549 (adica în acelasi timp cu simfonia nr. 40 în sol minor, KV 550 sau cu simfonia Jupiter, KV 551). Apoi am ascultat aria lui Mozart, pe Youtube : aceeasi tonalitate, aceeasi structura (strofa I, arie, cântata de doua ori cu strofa a II-a la mijloc, în recitativ-arioso, à l’italienne), doar câteva note neesentiale, schimbate pe ici-colo, esenta frazei muzicale fiind pastrata. Deloc de mirare, Mozart a avut o capacitate inegalabila de a memora, absorbi, si reproduce tot ce auzea. Clar, Pergolesi copiase dupa Vivaldi, Mozart plagiase dupa Pergolesi. Stilul lui Pergolesi a mai fost imitat si copiat : am ascultat o „La serva padrona” de Paisiello si, dupa 10 minute, am oprit CD-ul : era pur si simplu un remake din 1784 a operei lui Pergolesi din 1731 (cred) : aceleasi arii reîncalzite sub o forma usor modificata. Furt? Plagiat? „Împrumut artistic„? Admiratie (Pergolesi, dupa „L’Olimpiade”,  a dobândit dimensiuni mitice si admiratia pe masura a contemporanilor) ? Imitatie (scriitura lui Pergolesi era ‘la moda’)? Lipsa de inspiratie? Pana de idei? Comenzi presante? Foame? Variatiuni pe aceeasi tema? Totul este discutabil …

Apoi mi-am adus aminte de doua tablouri, amândoua despre Bunavestire, cu un arhanghel Gabriel pe ciuci, cu aripile semistrânse care binecuvânteaza o Preacurata cu mâinile împreunate în rugaciune. Ambele sunt expuse la „Galeria degli Ufizzi” în Florenta, la fix o sala distanta una de alta : un prerafaelit (Ghirlandaio??, dar nu îmi amintesc prea clar) si (probabil) Rafael însusi (dar nu as jura la tribunal ca el era, eu sunt tare nepriceput la pictura) : ce e cert este ca respectivele tablouri sunt identice ca structura, compozitie, perspectiva, gesturi, pozitie a celor doua personaje, expresia fetei, mesaj … doar faldurile mantiilor erau diferite. Si o sala diferenta între ele (sigur unul dintre tablourile cu princina era în aceeasi sala cu tondo Doni al lui Michelangelo, care mi-a luat ochii si atentia, deoarece arata în realitate de ‘jde mii de ori mai bine ca în reproduceri) . Furt? Plagiat? „Împrumut artistic”? Imitatie? Admiratie? Lipsa de inspiratie? Pana de idei? Comenzi presante? Foame? Variatiuni pe aceeasi tema? Discutabil.

De aceea, eu în cazul ministrului Mang nu ma grabesc sa arunc cu piatra. Cum Vlaston, Funerariu, Boc si gasca Miclea nu au cerut scoaterea lui Mozart, Pergolesi sau Paisiello din manualul de muzica (doar au plagiat iar ei sunt intransigenti, fara mila cu plagiatorii), ar trebui sa mai domoleasca un pic avântul revolutionar, intransigenta de Robespierre cu care cer capul lui Mang pe tava intereselor care colcaie in jurul MEC. Eu încep sa banui ca este un razboi al intereselor pecuniare, cu ratiuni abjecte de tip banii (multi) din manualele scolare, numirea în comitete si comitii gen acreditare academica si stiintifica. Nu am vazut UN SINGUR PROFESOR UNIVERSITAR dat AFARA pentru PLAGIAT în mandatul Funeriu (ma alatur Alinei Mungiu care afirma ca 80-90% din universitarii români sunt pasibili de ejectare daca aplici serios defintia plagiatului, ca si 90% din titlurile academice de conf, prof sau dr) : de aceea ma întreb : ce-i cu vocaliza asta suspecta?

De ce nu am vazut, de la aceeasi apostoli ai corectitudinii academice, luari de pozitie fata de acreditarile „pe puncte” si acordarea de titluri universitare „pe ochi frumosi”? Unde era Vlaston când i s-a acordat Elenei Udrea, blondei supreme în PDL, titlul de conferentiar? Dar lui Boc, prof plin de drept constitutional, care una zice în teza de doctorat (aia cu superioritatea sistemului parlamentar bicameral) si în realitate era campionul unicameralului impus de Cotroceni?  Acolo nu a vazut nimeni stirbirea prestigiului învatamantului? Am uitat ca profesorul de drept constitutional Boc a semnat cele mai multe neconstitutionalitati, constatate ca atare de CCR, cele mai multe din istoria României? Asta credeti ca nu spune nimic despre calitatea academica a lui Boc? De ce nu a vociferat Vlaston, atunci, despre titlul de doctor în drept si de profesor plin nemeritat de Boc? Sau prestigiul universitar conteaza doar când se pierd (muuulti) bani iar când se câstiga este indiferent? Am uitat oare de cazul Melaniei Vergu (din zona Funeriu-Miclea) cu milioanele de RON capusati de la MEC?

Pâna la proba contrarie, cazul de plagiat Mang este pentru mine fie facatura, fie pai în ochiul altora, vazut de catre unii care au ditai bârnele în proprii ochi. O fi plagiat, n-o fi, nu stiu.

Dar Boc, cel mai bubuit premier din istoria României de catre CCR si profesor de drept constitutional în acelasi timp,  este cea mai sinistra persoana care poate sa vorbeasca despre prestigiul învatamântului din România când a dovedit, cu asupra de masura, ce hahalera academica este. Da, Boc, marele profesor de drept cel care nu a fost capabil sa ia examenul de avocat definitiv si a încercat sa îsi faca un act normativ cadou fix în acest sens, este cel care da cu piatra. Mi-e rusine de nerusinarea lui.

UPDATE : Am vazut si emisiunea lui Victor Ciutacu, „Vorbe Grele”. Un ministru moale, prea moale. Ajutorul dat de Ciutacu era evident, cu toate astea prestatia ministrului a fost lamentabila. S-a auzit clar însa ca nu el este autorul articolului de la Craiova, ci ca acolo este o lucratura a altcuiva. Nu am înteles clar daca „lucratura” a fost plagiata cu stiinta sa sau nu, dar problema de fond (a practicii înpamântenite a semnarii încrucisate a articolelor stiintifice pentru umflarea reciproca a CV-ului) nu a fost atacata frontal. Dezamagitor, domnule ministru Mang, mai dezamagitor decat acuzatia de plagiat ce vi se aduce, pentru ca parea ca nu va deranjeaza o practica (generalizata în învatamântul românesc) de impostura intelectuala prin semnarea încrucisata a articolelor stiintifice. Sau de obiceiul ca asistentii sa faca cercetarea, creatia propriu-zisa si sa se vada obligati (direct sau indirect) sa treaca, pe post de coautori, pe seful de catedra care n-a miscat un deget.