PDL – partid neconstituţional, dacă stăm şi judecăm un pic (I)

28 Februarie 2011

Potrivit Constituţiei (art. 146, litera k) coroborat cu art. 39-41 din Legea 47/1992, rep., Curtea Constituţională judecă şi contestaţiile referitoare la constituţionalitatea sau neconstituţionalitatea unui partid politic. Neconstituţionalitatea poate fi stabilită numai pentru motivele şi în cazurile prevăzute de art. 40 alin. (2) din Constituţie („Partidele sau organizaţiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României sunt neconstituţionale„).

Eei, dragii moşului, acum că ne lămurirăm cu cadrul normativ, observăm că dispoziţii esenţiale ale statului de drept care se vrea a fi România sunt înscrise în art. 1 din Constituţie. Printre aceste dispoziţii esenţiale se află şi caracterul de stat social pe care îl are România, care prin efectul art. 1, alin. 3 din Constituţie este ridicat la nivelul de principiu de drept constituţional. Având în vedere poziţia privilegiată a Constituţiei în sistemul de drept intern, de lege a legilor sau de lege supremă, rezultă că orice principiu de drept constituţional este şi principiu de drept intern, deci principiu al statului de drept.

Deci, pe cale de deducţie logică, orice activitate a unui partid politic care contravine caracterului social al statului român încalcă unul dintre principiile statului de drept românesc.

Ia să vedem ce a făcut PDL în plan social. Păi în loc să eficientizeze cheltuielile din bani publici (ca Regatul Unit, de ex., dar mai sunt exemple), pentru a ajunge la acelaşi rezultat sau la rezultate comparabile cu mai puţini bani, guvernanţii pedelicului au preferat să nu lovească în clienţii lor politici abonaţi la furnituri publice umflate şi să taie din cheltuielile cu personalul (tăierea a 25% din salarii la tot personalul bugetar). Sau să taie din pensii (dar iniţial nu le-a mers, însă le-au impozitat ulterior şi le-au „corelat” de au scăzut majoritatea). Cheltuielile astea sunt mizilicuri sinistre, prin raportare, de ex., la bugetul CNADNR dintr-o ţară fără drumuri şi autostrăzi. Dar nu, costul crizei trebuia decontat de la populaţie, nu de la Bechtel sau de la Căşuneanu sau de la Boureanu, cărora li s-au acordat, ca o culme a sfidării populaţiei, şi acte normative „cu dedicaţie” ca să poată contracta cât mai multe lucrări publice,  dacă e să ne continuăm exemplul dat.

La fel, s-a preferat să se mărească TVA la 24%, deci cu alte cuvinte să sărăcească şi mai tare populaţia care este consumator final (nu uitaţi că firmele lui Căşuneanu, Videanu şi Boureanu au drept de deducere a TVA, ba, mai mult, rambursările de TVA sunt în mâna lui Blejnar, adică a PDL), decât să crească cota unică de 16% – care rămâne în continuare favorabilă bogaţilor, celor cu venituri mari şi firmelor (firmele mai au şi drept de deducere cheltuieli din profit).

În aceste condiţii, este evident că populaţia a sărăcit tot mai mult. Pe fondul acestei pauperizări, modificarea Codului muncii va distruge şi relaţiile de muncă private în defavoarea salariatului, iar eliminarea negocierilor colective la nivel naţional sau de ramură sau a CCM-urilor la nivel naţional vor reprezenta bomboana de pe colivă (cred că CCM unic la nivel naţional şi salariul minim pe economie dureau cel mai tare partea patronală). Totodată conflictele de interese (inclusiv exerciţiul dreptului la grevă) au dispărut din contenciosul de drept al muncii, deci dreptul la grevă există dar este gol de conţinut.

Prin modificarea Codului muncii, mişcarea sindicală este spulberată de facto, dreptul la negocieri colective recunoscut de Constituţie este redus la negocierea la nivel de unitate (iar eu ştiu cum se face ea la cele mai multe întreprinderi, negociază directorul cu contabilul-şef „ales” ca reprezentant al salariaţilor), iar neasigurarea salariului minim pe economie va avea repercursiuni asupra dreptului la un trai decent (deci prin modificarea Codului muncii sunt încălcate următoarele prevederi din Constituţie : 

  1.  art. 9 referitor la sindicate (partea referitoare la promovarea intereselor membrilor, care nu mai e posibilă),
  2. art. 41, alin. 2 (dreptul salariatului la protecţie socială, în sensul securităţii raportului de muncă dar şi al eliminării salariului brut minim pe ţară),
  3. art. 41, alin. 5 (dreptul la negocieri colective, prin simulacrul negocierilor colective cu „reprezentanţi” ai salariaţilor, în cele mai multe unităţi),
  4. art. 43 (dreptul la grevă, care rămâne fără obiect pe fondul dispariţiei conflictelor de interese),
  5. art. 47 (dreptul la un trai decent, deoarece se elimină salariul minim pe economie prin eliminarea CCM unic la nivel naţional)

Nu mai vorbesc că se încalcă, de asemenea, dreptul european şi dreptul internaţional public – Carta socială europeană, multiple convenţii OIM (partea de drept internaţional şi european care este încălcată va face obiectul unei analize separate, care urmează).

Aceste încălcări îmi apar evidente la o simplă şi superficială lectură a proiectului bochemonilor de modificare a Codului muncii. Deci un partid care a înregistrat recordul trist al celor mai multe conflicte de natură constituţională cu Parlamentul, cel mai bubuit de CCR, care acţionează sistematic în dauna celor defavorizaţi, care promovează un  proiect de lege care încalcă cel puţin 5 prevederi ale Constituţiei, plus Carta Socială Europeană, convenţii OIM, etc. , oare nu se poate conchide că acest partid, PDL, acţionează de o manieră sistematică pentru distrugerea statului social numit România? În ipoteza unui răspuns afirmativ, ar cam trebui interzis de CCR.

Nu de alta, dar în Belgia, în 2001, Vlaams Blok a fost lipsit de fonduri pentru desfăşurarea activităţii sale xenofobe, considerată de Curtea Constituţională contrară principiilor constituţionale implicite (atenţie, implicite!!!) ale statului belgian. La fel, în Turcia un partid care submina caracterul de stat laic al statului a fost interzis. Deci de ce nu s-ar putea ca în România un partid să fie declarat neconstituţional, pentru activitatea sa susţinută care aduce atingere principiului de drept potrivit cu care România este stat social, înscris explicit în art. 1 din Constituţie? Diferenţa dintre Auschwitz şi România este dată de faptul că pedelicii nu folosesc Zyklon A, ci mijloace mult mai rafinate dar cu acelaşi scop : exterminarea indezirabililor de sărăntoci (în aceeaşi categorie se înscriu şi unele declaraţii ale lui Boc, ca asta).

Cred că asupra „PDL – partid neconstituţionalam putea să mai reflectăm. Poate eu m-am pripit în aprecieri. Poate nu. Poate că fructul interogaţiilor şi deliberărilor va ajunge la maturitate în termen util, cât mai supravieţuiesc români lui Băsescu şi Boc, concurenţi la titlul „Himmler c’est moi„. 

It’ a thought, huh? Huh? It’s a thought?

Anunțuri

Preşedintele-notar (II) : Une fois n’est pas coutume

28 Februarie 2011

Une fois n’est pas coutume” este un adagiu cunoscut, creaţie a doctrinei juridice franceze, apărut ca urmare a studiului cutumelor constituţionale ale Franţei. Exemplul clasic, de şcoală, care reprezintă ilustraţia perfectă a adagiului, este dat de copilăria Republicii Franceze de după Napoleon al III-lea, mai precis din anul 1877. Alegerile din anul 1876 conduseseră la o înfrângere a dreptei şi o majoritate republicană se constituise în Parlament. Preşedintele ales al Republicii, Mareşalul Mac Mahon îl desemnează pe liderul noii majorităţi parlamentare, Jules Simon, să fie preşedinte al consiliului de miniştri (adică prim-ministru). Măsurile republicane luate de Simon au deranjat pe preşedinte, astfel că acesta îl demite şi, la 16 mai 1877,  îl numeşte în locul său pe conservatorul duce de Broglie care să prezideze un nou cabinet. Bineînţeles că noul cabinet, fără majoritate parlamentară, este buşit printr-o moţiune de cenzură (motion de méfiance) şi Camera cere preşedintelui să desemneze  un candidat cu susţinerea majorităţii. Preşedintele refuză şi dizolvă Camera, provocând alegeri anticipate. Stânga republicană se coagulează imediat iar Gambetta, în campania electorală, rosteşte cuvintele care au făcut istorie : Quand  la France aura fait entendre sa voix souveraine, il faudra se soumettre ou se démettre. Stânga câştigă din nou alegerile, preşedintele Mac Mahon este din nou tentat să dizolve Camera, însă Senatul privea ca inacceptabilă o a doua dizolvare, în condiţiile în care voinţa suverană a populaţiei alesese de două ori partidele de stânga. Preşedintele Mac Mahon se vede silit să se declare învins şi să desemneze un premier de stânga. De atunci, incidentul de la 16 mai 1877 este privit în Franţa drept accident de tip „never again„, care nu mai trebuie repetat vreodată sau „une fois n’est pas coutume„.

Păi şi care este relevanţa acestui incident cu Românica noastră? Semnificativă, aş zice. Pe de o parte, vă las să observaţi asemănările speţei dintre fragila (pe atunci) democraţie a Franţei cu încă fragila democraţie a României, mai ales cu perioada sept.-decembrie 2009 (căderea guvernului Boc din lipsă de sprijin parlamentar, nesocotirea majorităţii parlamentare cu soluţia „Iohannis”, propunerea din partea lui Bălălău de premieri imposibili gen Croitoraşul cel viteaz sau Livache, pentru ca apoi să fie impus acelaşi Boc care fusese buşit mai înainte). Există însă şi mari deosebiri. Cea mai semnificativă este că fosta majoritate nu are personalităţi de talia lui Gambetta ci mai degrabă personulităţi. Altfel nu ar fi reuşit Chiorul să facă piş cu boltă pe ei şi pe majoritatea lor.  

Am mai scris că şeful statului nu poate decât să ia act de voinţa Parlamentului , aici, dezavuând justificările pupincuriste ale lingăilor de serviciu ai prezidelului Bălălău. Un organ unipersonal nu poate să nesocotească voinţa organului democratic deliberativ, parlamentarismul fiind de natura şi esenţa democraţiei. Problema este de maximă actualitate, dacă se are în vedere efortul USL de a obţine şi negocia o nouă majoritate parlamentară dar şi din prisma alegerilor din 2012 care nu par a fi de bun augur pentru actuala putere. Fie în viitorul apropiat, fie în 2012, Mac Matol al nostru va fi confruntat cu aceeaşi problemă şi va trebui să îi spunem că dacă i-a mers o dată, a doua oară nu se mai poate. „Une fois n’est pas coutume„. Il faut se soumettre ou se démettre.



De aceea, Boc şi Băsescu trebuie să-şi dea demisia!


„Principiile sunt uneori cel mai inalt mod de a gandi al oamenilor care nu obisnuiesc sa gandeasca”

27 Februarie 2011

Aceasta este insulta supremă adresată valorilor şi principiilor, cred eu, şi anume terferlirea persoanelor cu principii ca fiind idioţi şi justificarea prostituării intelectuale ca fiind inteligenţă (interviul dat de A. Pleşu pe tema principiilor, aici).

Nu întâmplător, cred eu, discursul s-a ţinut la Institutul Cultural Român, instituţie aflată sub „înaltul” patronaj prezidenţial. De altfel, preşedinţia României numeşte 16 din cei 21 de membri ai Consiliului de conducere şi, bineînţeles, pe preşedintele ICR (coincidenţe? nu).

ICR nu este o chestie academică sau onorifică, ci are un buget de zeci de milioane de euro, implicare masivă în diplomaţia României, vreo şaptesprezece fundaţii culturale în străinătate (inclusiv buget pentru călătorii pentru cine înţelege), o editură proprie, căruţe de burse şi premii, influenţă asupra lumii academice în ceea ce priveşte acordarea de titluri academice (a se vedea şi Legea 356/2003 sau statutul ICR). Deci ICR este un ciolan al dracului de apetisant şi imposibil de refuzat pentru fripturiştii deontologi, mulţi bani, multă putere, multă influenţă, adică mai mult decât un şoarece de bibliotecă ar fi putut spera, vreodată, în mod legitim, să deţină.

Băsescu a avut inteligenţa politică de a înţelege importanţa ‘telectualilor în justificarea autocraţiei personale (asta până şi tăndălăul de Ceauşescu a priceput-o, nu e chiar mare merit), aşa că, în august 2009, fix înainte de alegerile prezidenţiale, a schimbat compoziţia ICR după chipul şi plăcerea sa. La fel, în funcţia de preşedinte ICR, Băsescu a numit pe HR Patapievici (abia acum înţeleg reversul medaliei, contraprestaţia pentru atâtea polonice de stercobilină înghiţite pe nemestecate înainte şi în timpul campaniei electorale de HRP).

Acelaşi Horia Roman Patapievici a primit nu numai şefia ICR (înţelegeţi ce tort uriaş),  dar  a şi fost decorat în octombrie 2010 de Bălălău cu „Ordinului Naţional Serviciul Credincios în grad de Cavaler„. Este clar că i-a fost credincios, că doar „L’état c’est moi!„, iar Băsescu a dovedit asta nu numai o dată, ci în nenumărate rânduri (şi decorarea lui Pleşu se poate înscrie în acelaşi registru, vă rog să nu uitaţi că anumite distincţii implică primirea unor indemnizaţii de către titulari).

Iar acum, să concluzionez : nu mă deranjează că fripturiştii lui Băsescu se adună în jurul oalei cu sarmale ICR pentru a-şi servi reciproc sofisme pentru justificarea propriilor prostituţii, trădări de valori şi abjurări de principii, deoarece le sunt necesare pentru a îşi menţine self-esteem-ul la cote de înalţi deontologi, filosofi, vestale şi oracole ale cetăţii.

(foto Hotnews)

Nu, nu cred că mă deranjează asta, ci ce deranjează este insultarea tuturor celor care şi-au păstrat valorile şi principiile intacte, catalogaţi de Pleşu, fără înconjur, drept proşti (ar fi multe de zis pe fondul discursului, plin de sofisme sau decontextualizări ale exemplelor – Caragiale, de exemplu, dacă  nu ar fi avut un foarte acut simţ moral, nişte principii înalte, nu ar fi „simţit enorm şi văzut monstruos„, ci ar fi fost unul dintre mulţii sarmalagii ai României).

Ei bine, domnule Pleşu, eu pot fi un prost (chiar cred că sunt) dar, dacă eu risc să fiu perceput ca fiind un prost, există riscul real pentru publicul care gândeşte cu propriul cap şi nu cu ideile primite de-a gata, să perceapă un anumit filosof nepereche, diplomat reputat pe strada lui, ca fiind un fel de centuristă obosită, o tiristă de parcare fezandată, care-şi vinde nurii frazei şi seducţia discursului pe o oală de sarmale, pe un decret de decorare şi pe numirea într-o sinecură.   

De aceea, Boc şi Băsescu trebuie să-şi dea demisia!


Boc, avocat stagiar de peste 15 ani!!!!, comite o măgărie legislativă pentru şuntarea propriului examen de definitivat

25 Februarie 2011

Atenţia mi-a fost atrasă (mersi, Dani) de un subiect a cărei investigare m-a stupefiat : Boc nu numai că este cel mai prost jurist din curtea şcolii (n-a fost în stare să îşi ia examenul de definitivat în avocatură de 15 ani!!!!!), aşa cum am scris în repetate rânduri, dar este şi cel mai penal jurist din curtea şcolii.

La 19 mai 2010 Guvernul României, prin semnătura lui Emil Boc, a iniţiat un proiect de modificare a Legii 51/1995 privind profesia de avocat, care avea menirea de a „facilita” accesul în profesie –  de fapt se urmărea exact inversul, toată lumea o ştie. Totodată proiectul de lege trebuia să asigure că „uşa din dos” a accesului la avocatură rămâne larg deschisă  puternicilor zilei.

Forma legii, aşa cum a fost ea iniţiată de Guvernul României, este un mare mister (deoarece nu este publică, contrar legii!!!!, nu este publicată nici de Senat, nici de Camera Deputaţilor). Camera Depuţaţelor, fiind cameră decizională, la iniţiativa deputatului PDL de Cluj Daniel Buda, a adoptat un amendament la Legea 51/1997, care prevede scutirea de examen de definitivat pentru avocaţii stagiari care au servit un mandat de primar sau deputat sau senator sau preşedinte de Consiliu Judeţean. Motivaţia celor care au propus amendamentul, şi anume că funcţia de primar şi parlamentar este asigurată de elitele lumii juridice (muaaahaahaahaa), care de minunate de sunt trebuie scutite de examen (raportul Comisiei juridice aici, citiţi şi vă cruciţi).

 

Toată lumea a înţeles că este vorba de un cadou, o „servită”, acordată direct beneficiarului care a fost primar de Cluj şi deputat în legislatura 2000-2004, campionul anticorupţiei Eeeeeemiiiiiiiiil Booooooc! Dar merită să analizăm cine a iniţiat servita pentru Boc, ca să înţelegem bine realităţile de „caracatiţă” pedelică ale procesului de legiferare :

a) dl. deputat PDL de Cluj Daniel BUDA este, la bază, zootehnist. Cum la coada vacii pute, tânărul văcărinar a preferat să lucreze, după absolvire, adică din 1995, ca inspector în cadrul Primăriei Cluj (fiind foarte calificat în protocol şi comunicare în baza diplomei de veterinar). Acum că ori nu se prea omora cu munca la Primărie, ori inspecta şi comunica numai în tura de noapte, ce e clar este că dl. BUDA termină, în paralel cu munca, în anul 1997 dreptul la Babeş-Bolyai, cu calificativul „magna cum fraude”, iar din 1998 lucrează ca avocat şi asistent universitar la aceeaşi instituţie, la Facultatea de Ştiinţe politice şi administrative, unde îl are coleg  pe cine? pe lectorul Boc, aţi ghicit!!!

b) Din 2000, după ce se-nfige în politica PD precum musca în balegă, fostul văcărinar consideră că doar funcţia de asistent la drept este prea modestă, se înscrie la doctorat (doctorand în filosofie politică şi ştiinţe politice, cu teza ”Raporturile parlamentului cu principalele instituţii ale statului ”, ghiciţi în care catedră? exact în aia în care se bagă în seamă Boc, fireşte) şi i se acordă în 2005 titlul de lector (Boc devenise conferenţiar deja), iar în anul 2006 i se acordă titlul de doctor în drept (tot la Bolyai, fireşte).

c) La toată coţohârleala asta „academică” se mai adaugă faptul că dl. deputat Buda, între 2000-2004 a avut şi funcţia de consilier local la Cluj (doctoratul şi activitatea didactică nu puteau epuiza energia efervescentă a unui mare caracter), ca şi funcţiile de vicepreşedinte PDL Cluj. La fel, începând cu anul 2004, domnul deputat Buda s-a pus, integral şi fără menajamente, în slujba poporului român ca deputat şi vicelider PDL la Bucureşti, dar asta nu l-a împiedicat să îşi termine doctoratul, să îşi vadă de studenţi, să ţină cursuri , să fie preşedinte interimar PDL (toate astea la Cluj, coleg cu Boc de  naveta Bucureşti-Cluj : toate astea ne dovedesc  ce capacităţi, domnule, ce superDuracell este domnul deputat cu nume de veceu. Nu uitaţi că dl. lector-doctorand-consilier-deputat-lider-preşedinte de filială de partid era, în tot acest timp, şi avocat dar şi om căsătorit, cu familie, care trăia probabil într-un univers paralel în care ziua avea 72+ ore de le putea face pe toate şi încă aşa bine, noi muritorii de rând neavând decât 24 ore. Din anul 2007 domnul avocat trece în notariat (a observat probabil că pentru a merita bani ca avocat chiar trebuie să munceşti, pe când la notariat, mai ales la notarii politici  gen nevestele lui Mitrea, Tăriceanu, etc. banii vin singuri, fără efort, în baza rezonanţei numelui agentului instrumentator).

Observăm lesne că dl. Buda este, în fapt, locotenentul lui Boc în jurul căruia gravitează. Acum a sosit momentul ca dl. Buda să facă ceva pentru „şefu” şi anume să îi acorde şi lui măcar titlul de avocat definitiv. Bietul Boc, el este avocat stagiar din 1996, adică timp de 15 ani n-a fost în stare să ia un amărât de examen de definitivat în avocatură ca atâţia muuulţi, muuulţi alţi avocaţi (dovada că nu a luat examenul de avocatură în 15 ani iote aici). Asta nu l-a împiedicat pe Boc să ajungă ăstimp lector, conferenţiar, doctor şi, în final, profesor plin şi şef de catedră (uite aşa s-a distrus respectul faţă de funcţia academică, de la nulităţi ca Boc, Udrea şi Motoc). Cum dl. Budă este văcărinar la bază, vopsit în jurist, la fel dl. Boc este profesor de istorie vopsit (prost de tot) în jurist. Domnul Buda este obligat să respecte disciplina de partid în tot ce face la Cameră şi să execute ordinele primite de la preşedintele pedelic Boc. Mai are cineva vreun dubiu că pct. 11 din Legea 270/2010 ( art. 19, alin. 7  Legea 51/1995) este un exemplu clar, neechivoc şi sinistru de corupţie în România?

Boc, nu numai că eşti cel mai prost jurist din curtea şcolii, eşti un jeg penal care abuzează de funcţie pentru interese personale.

De aceea, Boc şi Băsescu trebuie să-şi dea demisia!  

PS : toţi cei care ştiu ce înseamnă „Bok” în turcă înţeleg de ce Boc şi Budă merg aşa bine împreună.


Asemănarea dintre Moş Crăciun şi legea cererii şi ofertei

23 Februarie 2011

Pentru cine se întreabă care este asemănarea dintre Moş Crăciun, Zâna Măseluţă, Pretty Woman, pe de o parte şi legea economică a cererii şi ofertei, pe de altă parte, răspunsul este unul singur : păi nici una, nici alta nu există ci sunt basme, fabulaţii sau legende, cu o vagă sau absentă legătură cu realitatea (cam ca şi democraţia, drepturile omului, tranziţia şi reforma).

Ştiu că ultraşii teoriei cererii şi ofertei, economişti de orientare proamericană, îşi fac cruce cu limba în gură citind o astfel de hulă şi blasfemie, dar mă tem că legea cererii şi ofertei este la fel de credibilă azi cât legendele Olimpului sau alte basme antice. Nu, piaţa nu se autoreglementează pe bază de cerere şi ofertă ci pe baza poziţiei financiare a actorilor implicaţi. Nu, nu cea mai bună ofertă sau cel mai bun produs câştigă piaţa ci acea ofertă sau produs care are bugetul maxim pentru marketing, publicitate şi reţeaua de distribuţie (ex. clasic : Danone, produse mizerabile dar ubicuitare). Pe de altă parte, legea cererii sau ofertei nu dă nici un răspuns pentru necesităţile „inventate”, care nu existau înainte – de exemplu piaţa apei plate îmbuteliate, rezultat clar al strategiei de marketing şi nu al cererii existente (până în anii 1990 lumea obişnuia să bea apă de la ţuţuroi şi nu resimţea nici o necesitate de a bea apă plată îmbuteliată la PET).

Am lucrat într-o întreprindere care, la un moment dat, oferea cel mai bun produs de pe piaţă (cel mai ieftin, cu costurile cele mai mici). Cu toate astea, cota noastră de piaţă nu a depăşit vreodată zona de nişă, motivat probabil de lipsa unor resurse orientate înspre distribuţie comparabile cu ale concurenţei. Deşi afacerea creştea, lent dar sigur, pe baze solide, creşterea noastră era inferioară concurenţei cu produse mult mai scumpe dar care dispunea de resurse de a investi masiv în distribuţie, marketing şi publicitate. Până ca produsul nostru să se impună, aproape că am fost scoşi de pe piaţă de produse mai proaste, defavorabile clienţilor care erau impuse prin forţa de distribuţie a giganţilor pe care respectivele produse proaste şi scumpe îi îmbogăţeau şi mai tare şi îi făceau şi mai puternici.

Alt exemplu, care îmi vine în cap imediat, este piaţa telecomunicaţiilor, fixe şi mobile. Deşi toată lumea a urât şi bălăcărit Romtelecomul în perioada sa de monopol pe comunicaţii pe linii fixe, după spargerea monopolului am observat că şi noii sosiţi (UPC, RDS) s-au dedat, imediat după ce au ajuns la o anumită cotă confortabilă de piaţă, la acţiuni concertate de scoatere a altor competitori de pe piaţă. Deci competiţia liberă şi cererea şi oferta este un basm cu Feţi-Frumoşi şi zâne, dar care nu se aplică în practică. La fel şi cu piaţa comunicaţiilor mobile. Ani de zile (cel puţin vreo şase după mine, Consiliul Concurenţei a apreciat de curând cam în acelaşi sens), ofertele Orange şi Vodafone, concurenţi „la cuţite” dar cu cote de piaţă confortabile, erau identice de parcă erau trase la xerox. Cerere şi ofertă, piaţă liberă, ziceţi voi? Basme cu Moş Crăciun, v-aş răspunde eu.

Cel mai paradoxal exemplu de nefuncţionalitate a legii cererii şi ofertei, în condiţii de piaţă liberă, este reprezentat, în opinia mea, de sistemul bancar din România. După nenorocirea Bancorex, BNR şi-a luat rolul de supraveghetor mai în serios şi, prin intermediul Legii 58/1998, a creat cadrul unui mediu bancar relativ sănătos şi, mai ales, concurenţial. În perioada post 1998 asistăm la intrarea în România a unor jucători mari (Raiffeisen, ING etc.) care au venit cu practicile comerciale de la mama lor de acasa, adică cu contracte cu dobânzi relativ mici, comisioane puţine, mici şi de bun-simţ (vă rog să vă amintiţi contractele Raiffeisen imediat de după privatizarea BA). Însă, în loc ca piaţa liberă şi competiţia să trieze competitorii, am asistat la un proces exact invers, creditele au devenit pe an ce trece mai oneroase, numărul comisioanelor de credit a crescut (de altfel şi valoarea lor procentuală a crescut), au fost inventate comisioane noi, mai ales pe partea operaţională, care nu numai că nu au eliminat vreun competitor de pe piaţă, ci au fost adoptate de întreaga piaţă. Cerere şi ofertă, ziceţi? Eu zic că e basm, realitatea fiind că cel puternic îşi impune voinţa. Parafrazând, aş zice că piaţa este o vorbă de dânşii inventată

Iar exemplele de nefuncţionalitate a legităţii cererii şi ofertei pot continua. Poate că mecanismul funcţionează, dar numai la un nivel microeconomic, la nivel sectorial sau naţional avem mai multe exemple de nefuncţionalitate decât de aplicabilitate, ce contează mai mult fiind forţa economică a actorilor implicaţi şi dimensiunea generoasă a bugetelor de marketing, publicitate, distribuţie sau lobby la legiuitor (acte normative „dedicate”) sau alţi factori de decizie, pentru a-şi menţine, proteja şi spori averea şi poziţia de forţă.

Acest post lung are totuşi un rost : cel de a expune nişte rezerve la aprecierile economiştilor, bazate pe cerere şi ofertă, că flexisecurizarea relaţiilor de muncă va conduce la aşezarea relaţiilor de muncă pe baze sănătoase, de cerere şi ofertă. Nu, ăsta este basm, vom asista la abuzuri de putere economică aşa cum am arătat mai sus, cei bogaţi vor fi şi mai bogaţi fix ca efect al acestei modificări preconizate a Codului muncii. De altfel, trebuie să zic că împărtăşesc opinia profesorului I.Tr. Ştefănescu potrivit căreia teoriile economice îşi au locul în economie, nu în drept, cu atât mai puţin în dreptul muncii, deoarece munca nu este şi nu va fi niciodată o marfă iar salariaţii nu sunt şi nu vor fi vreodată unelte, indiferent de ce cred economiştii


OUG 50/2010 (IV). Relicvatul Nicolăescu şi teoria impreviziunii

23 Februarie 2011

Nu are sens să intrăm în discuţii referitoare la disputele aprinse (aproape bătălii sângeroase, cu declaraţii belicoase, cu boicot la cvorum) care s-au purtat în Camera Deputaţilor, în Comisia de finanţe-bănci, pe marginea art. 95 din OUG 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori. Articolul 95, în redactarea sa iniţială, a semănat speranţe în inimile a sute de mii de români, debitori cocoşaţi de bănci, de a-şi vedea creditele aflate în derulare la data intrării în vigoare a OUG 50/2010, aliniate la prevederile mult mai favorabile ale noului act normativ.

Speranţele au fost spulberate din cauza lobby-ului eficient, de rezultat, al băncilor direct la Camera deputaţilor (camera decizională), chiar dacă pentru atingerea rezultatului dorit de bănci puterea portocacalie a apelat la măsuri disperate (mărirea numărului membrilor Comisiei de finanţe-bănci pentru a înlătura boicotul eficient al opoziţiei – care nu se prezenta la lucrări deci nu se putea lua nici o decizie din lipsă de cvorum, în semn de protest faţă de abuzul băncilor). Totuşi, în ciuda emasculării art. 95 don OUG 50/2010 prin Legea 288/2010, o parte din ceea ce eu numesc „moştenirea Nicolăescu” a rămas (un fel de relicvat al poziţiei PNL pe marginea OUG 50/2010, care a supravieţuit luptei de gherilă din Comisie), în cuprinsul art. 37 indice 1 din OUG 50/2010, aprobată, modificată şi castrată prin Legea 288/2010.

 Ce prevede art. 37 indice 1 din actuala OUG 50/2010? Textual, prevede că  „În cazul în care debitorul solicită refinanţarea creditului la aceeaşi bancă, în măsura în care acesta s-a dovedit bun-platnic, banca va examina cererea şi, în funcţie de situaţia financiară a acestuia, poate acorda creditul de refinanţare, respectându-se toate condiţiile noii oferte de creditare„.

Ce înseamnă această prevedere în traducere? Păi dacă evoluţia pieţei financiare conduce la o scădere de dobânzi, debitorul bun platnic al băncii poate solicita refinanţarea creditului vechi, mai oneros, în condiţiile noii oferte de finanţare a băncii (deci în condiţii mai avantajoase). Pentru a beneficia de acest drept, debitorul trebuie :

  • să facă o cerere de refinanţare expresă (atenţie, refinanţarea presupune plata comisionului de rambursare anticipată a vechiului credit)
  • să fie bun platnic (să nu înregistreze restanţe la plata creditului – restanţele se apreciază şi din punctul de vedere al politicii de creditare a băncii în cauză, în concret şi nu în abstract, prin raportare la cerinţele de bonitate ale noului credit, mai avantajos, oferit de bancă)
  • situaţia financiară a debitorului să permită acordarea creditului de refinanţare (în mod normal nu ar trebui să fie o problemă, deoarece, dacă situaţia financiară permitea acordarea creditului vechi, mai oneros, executat fără restanţe, cu atât mai mult situaţia financiară trebuie să permită acordarea unui credit mai avantajos, deci mai ieftin, cu rate mai mici).

Întrebarea care rămâne este reprezentată de formularea voit ambiguă „banca …. poate acorda creditul de refinanţare” – este dreptul de apreciere al băncii un drept discreţionar,văzut ca un drept de gestiune a propriului portofoliu de credite, care este nesusceptibil de abuz sau este un drept-funcţiune, care se exercită numai în scopul economic şi social pentru care a fost recunoscut de către lege şi deci presupune că se poate sancţiona exercitarea abuzivă a acestuia? Cu alte cuvinte, în ipoteza îndeplinirii de către client a celor trei condiţii de mai sus, are banca dreptul de a refuza acordarea creditului de refinanţare în noile condiţii, mai avantajoase?

Răspunsul la această întrebare este, în opinia noastră, unul negativ, în sensul că banca nu are dreptul de a refuza o cerere de refinanţare pentru orice alte motive în afară de bonitatea şi disciplina  financiară a solicitantului. Dacă banca, prin noul credit, oferă în condiţii de profitabilitate respectivul credit nou, mai avantajos, către public, respectiva instituţie de credit nu are dreptul de a refuza acordarea creditului nou clientului bun platnic şi cu bonitate adecvată, deoarece ar fi, pe de o parte, discriminare nejustificată în vreun fel, pe de altă parte ar fi o aruncare a riscului impreviziunii pe umerii clientului, deci atitudinea ar fi contrară intereselor consumatorului, ceea ce contravine flagrant scopului urmărit de OUG 50/2010 şi de Directiva 2008/48/CE – şi anume un nivel cât mai ridicat de protecţie a consumatorului.

Ce înseamnă teoria impreviziunii ? (explicaţia este oferită nejuriştilor dar şi eminenţilor jurişti de talia lui Emil Boc, Elena Udrea etc.) Înseamnă să stabilim care dintre părţile unui contract suportă riscul modificării contextului economico-financiar – clauza „aşa stau lucrurile” sau „rebus sic stantibus”. OUG 50/2010 (prin relicvatul Nicolăescu) face aplicarea acestei teorii a impreviziunii, de o manieră echitabilă, reuşind să găsească echilibrul între interesele protecţiei consumatorului cu interesul băncilor de a face cât mai mulţi bani :

  1. În cazul survenienţei unui eveniment cu impact semnificativ asupra situaţiei financiare  a debitorului (decesul soţului/soţiei, şomaj, diminuarea cu mai mult de 15 % a salariului), acesta beneficiază, pe o durată limitată între 6 şi 12 luni, în caz de neplată a ratelor, de o dobândă penalizatoare plafonată la rata curentă plus două puncte procentuale. Deci se conciliază situaţia extraordinară a debitorului cu interesul băncii de a face munţi de bani (protecţia este limitată în timp şi dobânda este totuşi majorată cu două puncte procentuale) – art. 38, alin. 3 OUG 50/2010;
  2. interzicerea dreptului creditorului de a declara creditul scadent sau denunţa unilateral contractul ori de a penaliza consumatorul în cazul afectării reputaţiei creditorului – acest eveniment exterior nu poate produce vreun efect asupra debitorului, deoarece creditorul are obligaţia legală de a veghea la reputaţia sa şi de a limita orice risc reputaţional (debitorul nu poate să sufere din cauza neîndeplinirii unei obligaţii legale a creditorului) – art. 40, alin. 4, lit. b) OUG 50;
  3. interzicerea oricărei clauze de tip „material adverse clause” , foarte frecvente în practica bancară românească  – art. 41, alin. 4 OUG 50/2010.
  4. interzicerea clauzelor de tip „cross-default„, de asemenea foarte frecvente în practică (creditorul poate declara scadent anticipat creditul în cazul în care consumatorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile conform altor contracte de credit încheiate cu alţi creditori) – art. 41, alin. 4, lit. c) OUG 50/2010.

De asemenea, utilizând argumentele de interpretare a pari  sau a fortiori, observăm că, în cazul creşterii costurilor creditului care nu pot fi suportate de debitor, art. 39 din OUG 50/2010 nu permite creditorului să declare scadenţa anticipată a creditului sau trecerea la dobândă penalizatoare, ci doar să procedeze la reeşalonarea creditului, deci riscul de impreviziune nu se poate impune  consumatorului.

Din toate aceste considerente apreciem că o bancă nu are dreptul să refuze cererea de refinanţare a creditului vechi cu un credit nou, mai avantajos, dacă respectivul client s-a dovedit bun platnic şi situaţia financiară a clientului permite acordarea noului credit, deci nu asistăm la un drept discreţionar ci în prezenţa unui drept-funcţiune. Un răspuns negativ la cererea de refinanţare, fără motiv sau pe alte considerente decât cele prevăzute de art. 37 indice 1 OUG 50/2010, reprezintă abuz de drept cenzurabil de către instanţă.

PS : Câţi bugetari, cărora li s-au redus salariile cu 25%, care să fi rămas şi în urmă cu plata ratelor de credit, beneficiază oare de prevederile art. 38, alin. 3 din OUG 50/2010?

 Art. 38, alin. 3  „Rata dobânzii aplicabilă în cazul creditelor restante nu poate depăşi cu mai mult de două puncte procentuale rata dobânzii aplicată atunci când creditul nu înregistrează restanţă, în cazul în care consumatorul sau soţul/soţia acestuia se afla în una dintre următoarele situaţii: şomaj, reducere drastică a salariului, deces. Prin reducerea drastică a salariului se înţelege o reducere de cel puţin 15% din valoarea acestuia. Această dobândă va fi percepută până la încetarea evenimentului care a generat reducerea veniturilor, dar nu mai mult de 12 luni. În caz de deces, perioada nu poate fi mai mică de 6 luni” (s.m.)


Gura bochemonului adevăr grăieşte. Despre exterminarea săracilor din România

21 Februarie 2011

Bochemonul a grăit. Iar porumbelul „sfârrr” i-a ieşit pe gură. De fapt, nu un porumbel, ci un stol.

Primo, în interviul pe care l-a dat presei (reprodus de Antena 3, aici, vă rog să ascultaţi clipul cu declaraţia halucinogenă a piticaniei), acesta declară că modificarea Codului muncii este, chipurile, determinată de faptul că, sub imperiul actualei reglementări, contractul de muncă pe durată determinată se încheie pe maxim 24 luni şi asta ar fi o problemă pentru angajarea de salariaţi pe proiecte europene care durează cam trei ani. Tupeul vuvuzelei este halucinant, deoarece :

  1. la gradul de asorbţie a fondurilor UE de către Românica, fix asta ne era problema … bine că o rezolvaşi, Miluţă, maică!
  2. ca de obicei, Boc este cel mai prost jurist din curtea şcolii, deoarece un contract de muncă încheiat pe durată determinată de maxim doi ani poate fi prelungit de două ori (art. 80 şi urm. C. muncii), deci se poate munci şase ani în baza de contracte de muncă pe durată determinată în condiţiile actualului cod, fără să mai fie necesară vreo modificare. Deci piticania minte cu o neruşinare care îmi ridică tensiunea. Ardelean plin de bun-simţ, ca şi Botiş … scoate textul din context ca să îl folosească drept pretext.

Deci care era abureala cu fondurile europene, că noi nu am priceput prea bine????

(foto : Antena 3/Intact Images)

Secundo, şi mai tare este flotarea logică următoare, gândită cu premeditare : „Noul Cod al Muncii te va apăra dacă munceşti, nu dacă eşti sărac„. Cum salariaţii nu vin la serviciu de bogaţi ce sunt, ci împinşi de nevoie, este clar că nu vor avea parte de vreo protecţie, deoarece ea nu se acordă sărăntocilor. La fel, dacă salariaţii vor munci pe nasturi, sau pe salarii de mizerie sau pe doi lei, vor fi nişte sărăntoci care nu se mai califică la protecţie juridică în statul social care este, potrivit Constituţiei, România.

Mă mir cum are neobrăzarea să apară în public, sceleratul, sfertodoctul, marele profesor cu studiile de drept la făcute la FF (adică pe repede înainte), cel mai prost jurist din curtea şcolii, poreclit în bătaie de joc primul ministru al României.

PS : după aceste experimente de pseudo-reformă pe spinarea altora, a poporului, de fapt un genocid social cu milioane de victime care vor avea de suferit din cauza demenţei unuia singur, îi acordăm domnului Boc medalia „Doctor Mengele” în rang de mare măcelar.

Caeterum censeo Basescu esse delendum!