„Occupy Wall Street” – se schimbă oare paradigmele financiară şi politică?

2 Octombrie 2011

 

UPDATE 1 : Am observat că, în afară de Mediafax care trunchiază până la deformare ştirea, agenţiile de presă, televiziunile şi ziarele din România nu informează deloc sau dezinfomează cu privire la ce se întâmplă la New York şi în Statele Unite în general ca mişcare de protest împotriva finanţiştilor care stau la baza recesiunii mondiale pe care o traversăm. Vă sugerez să daţi o sărciuială pe net după „Occupy Wall Street„, să citiţi cu ochii dvs., că statul român vă vrea prost şi pune batista pe ţambal la astfel de ştiri. Dar deh, pe Wall St. nu stau nici Iri, nici Moni, nici Bote, nici Răduleasca, nici Elodia …

UPDATE 2 : Când Nouriel Roubini însuşi afirmă că legea pieţei, a cererii şi ofertei, nu funcţionează şi că Marx a avut dreptate afirmând despre capitalism că se autodistruge, şi mai este intervievat şi  de către Wall Street Journal afirmând că Marx avea dreptate, e clar că paradigma se schimbă.

–––––––––––––––––––––––––––––––––––

Pentru mine „Occupy Wall Street” este o surpriză de proporţii. Mă aşteptam să mai dureze ceva timp între apariţia vocilor critice de pe internet, care critică politica fiscală şi monetară a SUA într-o engleză cu accent americănesc, pe de o parte şi acţiunile de protest (fireşti, de altfel, într-o ţară liberă) pe de altă parte. Credeam că va mai dura ceva timp, credeam că vor fi necesare câteva etape prealabile de parcurs : cristalizarea opiniilor critice, eventual instituţionalizarea lor într-o formă de organizare a ideilor „subversive”, difuzarea lor în masa largă prin mijloacele instituţional create, naşterea masei critice etc.

Încă o dată, se dovedeşte că nu putem aprecia corect puterea internetului. Chiar dacă americanii cu opinii critice la adresa sistemului sunt minoritari ca pondere a traficului şi volumului de comunicare atins, iată că ideile lor de importanţă zis periferică  se propagă bine mersi, ceea ce denotă ineficienţa de ansamblu a propagandei de stat sau corporatiste. Deci speranţă există, ameninţare există, inclusiv pentru „jmekerii” de pe Wall Street, care privatizează profiturile dar etatizează pierderile în cârca sărăntocului pe care tot ei doar ce l-au adus la sapă de lemn, faliment, bancrută, deconfitură, mofluzie sau „Chapter XI”.

(foto : Euronews.net)

Imaginile colportate de media – mai ales de Euronews – pe temă sunt deosebit de puternice şi vor persista multă vreme în conştientul sau subconştientul destinatarilor. The harm has already been done. Asocierea unor protestatari de profesie, carismatici, perseverenţi şi inteligenţi, precum Susan Sarandon, va asigura propagarea pe termen lung, à la long şi sistematic, a protestului american îndreptat împotriva Wall Street.

Imaginea Wall Street este  grav terfelită şi procesul de degradare va continua. Politicienii din întreaga lume, din instinct de autoconservare, se vor delimita şi disocia de finanţişti şi legiferarea la comandă va înceta. Atunci economia reală, cu producţie si profit real (şi nu paradigma financiară cu profit fictiv din pix) va elimina actualul cancer financiar. Acum se vede clar că motto-ul de decenii al Wall Street, „Greed Is Good” este de fapt greşit, că goana după profituri nefireşti, speculative ameninţă viaţa a miliarde de oameni neproducând în schimb nici un capăt de aţă.

(foto : Het Belang van Limburg)

Creditul, bursa şi asigurările sunt şi rămân profesii onorabile câtă vreme sunt corelate cu economia reală şi productivitatea. Însă economia americană stagnează cam de la dot.com bust în termeni de productivitate reală, numai indicii bursieri au crescut artificial, prin raportarea de profituri de hârtie care au umflat conturile a mai puţin de 1% din americani. Pierderile însă sunt reale, dar au fost transferate în cârca cetăţeanului de rând, a celor 99%. 

Când nu vom mai echivala o economie în funcţie de gradul de capitalizare pe bursă şi de indicii bursieri (că doar economia reală se poate descurca bine mersi şi fără a apela la capitalizare bursieră), deci cu alte cuvinte când vom renunţa la paradigma finaciară actuală, ne vom putea aşeza pe baze economice corecte şi sănătoase. Sănătatea economică, de ansamblu, a unei economii este dată de prosperitatea micului întreprinzător de la colţ care n-are nimic de-a face cu bursa şi plăteşte taxe la greu şi nu de rezultatele coloşilor listaţi pe NYSE sau Euronext, care au decizia încorsetată de cursul acţiunilor şi care plătesc cele mai puţine taxe raportat la active şi rulaj.

Îmi este teamă însă de exagerări, din ambele părţi care se confruntă acum pe Wall Stret. Categoric, arestarea a 700 de participanţi din 2000 este un abuz, o retaliere disproporţionată din partea poliţiei. Pe de altă parte, mi se pare la fel de periculos să se protesteze împotriva profiturilor, nu a lăcomiei („Greed is not good but profit is the reason for all commerce„). Imaginea de mai jos este elocventă pentru pericolul proliferării în cadrul populaţiei a unui discurs stângist de sorginte comunistă, marxistă, care să înfiereze „profitul” sau goana după profit. Nu, profitul e bun, iar căutarea lui firească. Lăcomia este de condamnat, adică profitul din nimic, fără plus valoare, sau profitul aberant, nejustificat de mare. Mi-e totodată teamă că poate urma discreditarea protestatarilor care vor fi prezentaţi ca fiind comunişti, criptocomunişti, exact ca în anii ’50. Poate că asta se şi urmăreşte …

Însă asemănarea dintre mişcarea „Occupy Wall Street” cu mişcarea pacifistă anti-Vietnam din anii ’70 este evidentă. Atunci tinerii au schimbat prin manifestaţii paşnice direcţia politicii externe a SUA care s-au retras din Vietnam, acum speră să elimine lobby-ul financiar din decizia politică, etatizarea de pierderi sau QE 1, QE2, QE n! (n factorial) .

Să vedem ce va urma. Categoric trăim timpuri interesante, cu inversare de paradigme. Dacă într-o democraţie precum cea americană, unde autoritatea conducătorilor izvora din consensul şi încrederea celor guvernaţi cu/în politicieni, aceste manifestaţii ne dovedesc că şi această paradigmă made in USA este în schimbare şi că americanii încep să nu mai aibă încredere în sistemul politic prezidenţial cu două partide care se succed între ele. Spre deosebire de sistemul financiar, sistemul politic nu este iremediabil terfelit în ochii opiniei publice americane, Obamania de acum trei ani fiind dovada. Să vedem însă dacă sistemului politic îi pasă să îşi refacă imaginea, să ranflueze paradigma încrederii şi reprezentativităţii, care ia apă rău, aşa cum aceste manifestaţii dovedesc, prin dezicerea şi disociere abruptă şi totală de Wall Street: dacă nu, mi-e teamă că vor cădea împreună, martor mi-e internetul.

Anunțuri

DOOMSDAY : 1 Octombrie 2011, data intrării în vigoare a Noului Cod Civil

12 Iunie 2011

A apărut, în Monitorul Oficial nr. 409 din 10.06.2011, Legea 71/2011 privind punerea în aplicare a Noului Cod Civil (NCC). Totodată, se practică şi o „cârpeală” a NCC, ca să nu mai avem vreo îndoială că avem de-a face cu un cod făcut „pe genunchi”, de specialiştii lu’ peşte prăjit şi ardei umplut.

NCC va intra deci în vigoare la 01 Octombrie 2011 (cu unele excepţii), deci DOOMSDAY, data de la care haosul civil se va înstăpâni, este clar şi inexorabil defiptă. După 01 Octombrie 2011, potopul.

Prevăd că, până la 01.10.2011, NCC va mai fi cârpit pe ici pe colo şi anume în punctele esenţiale. Eu personal cred că termenul 01.10.2011 este de un optimism exuberant vecin cu delirul clinic – la fel am opinat şi privire la termenul de intrare în vigoare a OUG 50/2010 – şi câtă dreptate am avut … 

Lăsaţi orice speranţă de lege clară şi previzibilă, de securitate a raporturilor juridice, voi cei care veţi supravieţui datei fatidice de 01 octombrie 2011.

De aceea, Bok şi Băsescu trebuie să-şi dea demisia!


Despre demiterea lui Lăzăroiu şi laşitatea lui Bălălău

1 Mai 2011

Trebuie să mărturisesc că am aşteptat să citesc cu ochişorii mei, în Monitorul Oficial (iote aici MO 0299[1]), negru pe alb, despre demiterea lui Lăzăroiu.

Pe de o parte, nu pot să spun că urlu cu lacrimi de sânge de durere pentru demiterea lui, personajul mi se părea odios din cauza slujului abject la Băsescu, executat întocmai şi la timp (ca atunci când a susţinut, la summitul OSCE, că Băsescu nu dormea, ci doar că se concentra cu ochii închişi la ce se vorbeşte, în condiţiile în care Bălălău a sforăit câteva minute bune). Deci mă bucur că a luat-o pe coajă, cum merită cu asupra de măsură orice mâncător de stercobilină cu polonicul. Pe de altă parte, mă întreb de ce a fost demis … şi cred că încep să întrevăd răspunsul, mai ales ca Blogary, blogul la care scria Lăzăroiu încă este perplex de uimire. Ce este evident, prin raportare la plecările lui Pleşu, Weber sau A. Săftoiu, de ex., este că decretul de eliberare din funcţie a fost precedat de comunicatul Administraţiei Preşedinţiale şi este anterior datei efective la care produce efecte, ca să fie clar pentru toată lumea că nu este vorba de acordul părţilor ci Lăzăroiu a fost dat afară ca o măsea stricată.

Lăzăroiu nu a vorbit niciodată decât cu voie de la stăpânire, nu a expediat către presă nici o goangă sau nici o intoxicare dacă respectiva manevră de intoxicare sau petardă nu era aprobată de Băsescu, că doar nu era de capul lui.

 

De exemplu, Băsescu a încercat de curând, în prima jumătate a lunii martie 2011, să negocieze numirea, dintre beneriştii reputaţi, a unui nou prim-ministru „tehnocrat”, dar BNR a declinat oferta de a scoate din focul dezastrului castanele prostiilor curvernului Udrea-Boc. Pe rând, Isărescu şi, la consemnul acestuia, tot eşalonul I din BNR, până şi Croitoraşul cel viteaz, au zis lui Băsescu „Marş că ai purici” şi „Plimbă ursul în altă parte„. De aceea, după ce două săptămâni Băsescu în zadar făcuse naveta Cotroceni-Doamnei, încercând  fără succes să peţească pe post de prim-ministru un ginerică benerist, nou şi gigea, care să ia drept fată mare curvernul Udrea, am asistat, drept represalii, la un atac furibund al lui Lăzăroiu la adresa BNR (iote, aici, de pe Blogary sau de pe Hotnews). Deşi am înţeles metatextul comunicării, pe mine m-a scandalizat tupeul cu care este luată de guler şi ameninţată explicit BNR, o ilegalitate strigătoare la cer (fiind o agresiune nepermisă la adresa statului şi independenţei BNR). M-am mirat de lipsa de reacţie a BNR la această mârlanie băsesciană realizată prin intermediul vuvuzelei Lăzăroiu, dar se pare că Isărescu a preferat o ignorare, dând un „low profile”  problemei, ca şi când nu ar fi existat, aspect care a subliniat explicit că pe el îl doare la cureaua de la ceas de răţoielile de matol ale lui Bălălău.

Mai nou, adică în urmă cu câteva zile (25 aprilie 2011), după ce curvernul a pierdut majoritatea în Senat, Lăzăroiu s-a făcut din nou potavocea sau vuvuzela râgâitului mahmur al lui Bălălău, proferând contra uninominalului care ar încuraja migraţia politică, dar şi la adresa UDMR care nu ar cam fi partid politic în sensul legal al cuvântului (al legii partidelor politice) ci o asociaţie oarecare, de drept comun, a maghiarilor (după cum şi numele o spune) tolerată în politică, ameninţând voalat dar explicit UDMR cu contestarea în instanţă a legalităţii funcţionării sale ca partid politic. Numai că UDMR ştie că are puterea de a buşi Guvernul, de a inversa majoritatea de la CCR, de a sparge coaliţia actuală care ar crea în mod cert premisele suspendării preşedintelui, deci Băsescu ar pierde totul. Maghiarii nu au tolerat şantajul cu contestarea în instanţă (care durează), promiţând că pică guvernul (azi) şi suspendă Bălălăul (mâine). Şah mat. 

Laş ca de obicei, Băsescu a dat, formal, vina pe Lăzăroiu, afirmând că acesta a vorbit de capul lui, fără girul Preşedinţiei. Udemeriştii au zâmbit scârbiţi şi au cerut, la fel de formal, demiterea lui Lăzăroiu, ca să se înţeleagă clar, fără dubiu, că la acest joc de poker de-a puterea, cu blufări din ambele părţi, ei au avut cărţi mai bune şi au câştigat levata. Se pare că Băsescu va pierde jocul în final (trădarea lui Bălălău de către UDMR o apreciez ca eveniment cert, la prima schimbare de conjunctură). Urmează să vedem.

De aceea, Bok şi Băsescu trebuie să-şi dea demisia!


Rezervele valutare ale Chinei au depăşit trei mii de miliarde de dolari

14 Aprilie 2011

În cifre absolute e mult al naibii. Prin raportare la numărul de chinezi care produc respectivele rezerve, nu. Prin raportare la gradul de acoperire în bunuri şi servicii, nu cred că e mare lucru, având în vedere apetitul nesăţios în materii prime şi energie al Chinei.

Rezervele actuale ale Chinei (3044,7 miliarde USD) ar trebui comparate cu resursele totale ale FMI (311 miliarde USD). Unchiul Sam îşi păstrează dreptul de veto şi control asupra FMI (că doar are nu numai pârghiile instituţionale statutare ale FMI, dar şi pe cele informale, ale lumii financiare şi, de ce nu, ditai armata şi servicii secrete ca argument suprem şi ultim), dar numai excedentul, prisosul Chinei este de aproape 10 ori mai mari decât tot Fondul, ce naiba, situaţia aceasta disparitară nu va mai putea dura mult.  Iar cum PIB-ul UE 27 a depăşit PIB-ul SUA, criza datoriei suverane a statelor din zona euro nu va dura la nesfârşit.

UPDATE : Standard&Poor’s a degradat luni, 17.04.2011, perspectiva economiei americane şi a datoriei publice americane de la „stabil” la „negativ”. Îngrijorător. Dar toate imperiile se nasc, se dezvoltă, ating punctul culminant, decad şi dispar. Percepţia mea este că America o ia la vale rău, dar să vedem …

UPDATE la UPDATE : Profitul Goldman Sachs a scăzut cu 78% !!!… Dacă nici oamenii ăştia nu mai pot să facă bani, e clar că modelul de business al băncilor trebuie regândit. Îngijorător pentru cei care au depozite la bănci, totuşi …


Manipularea prin idei primite de-a gata sau INCEPTION

2 Februarie 2011

Săptămâna trecută citeam în Wall Street Journal, oficina de propagandă pro-americană, ediţia pentru Europa, despre „efectul de domino” pe care instabilitatea din Tunisia (pe atunci subiectul făcea cap de afiş) le va genera asupra întregii lumi arabe cu deficit democratic (sau cu exces autocratic). Ciudată premoniţie, m-am mirat eu. Pe de o parte, nici un motiv din lume nu te făcea să întrevezi, acum 10 zile, ce se întâmplă azi în Egipt. Pe de altă parte, WSJ este un ziar declarat financiar, deci ce să caute analize şi previziuni de politică externă pe acolo ???

Răspunsul era evident : oamenii făceau incalculare de idei, adică INCEPTION (rezistenţa unei persoane şi simţul analitic către o anumită idee, concept etc. se reduc semnificativ după incalcularea unei idei „de-a gata”, întâi în spaţii periferice, apoi tot mai aproape de centrul preocupărilor persoanei vizate de demersul manipulator). Implicarea serviciilor secrete americane în destabilizarea statelor arabe,  care vor cădea unul după altul, are nevoie de justificări şi atenuări ale simţului critic din mintea receptorului : întâi apare ştirea, periferic, unde nu te aştepţi, apoi aceeaşi idee de domino se vântură de un analist la TV, apoi este preluată pe post de mantră şi rostită de 20 ori pe zi la TV, în toate buletinele de ştiri sau în toate ziarele, până devine copleşitor de ubicuitară şi este greu să îi opui rezistenţă ideii respective (a propos, v-aţi gândit de câte ori s-a repetat „revoluţie de iasomie” şi cât de greu ar fi pentru cineva să mai afirme azi că nu de „iasomie” este vorba ci „revoluţie de şofran” sau „revoluţie de fistic” ?).

Wall Street Journal, ediţia pentru Europa, este un exemplu de artă a manipulării pro-americane şi antieuropene, în primul rând prin exagerarea dificultăţilor zonei euro (dificultăţi create de nimeni altcineva decât de băieţii de pe Wall Street) cât şi prin minimizarea căderii economice a SUA (care işi vede singură sfârşitul dominaţiei economice mondiale şi a dolarizării economiei mondiale). Am ajuns să cred că WSJ este sau ar trebui  să fie pentru europeni ceea ce este Hotnews sau EvZ pentru români, adică oficine de propagandă, care prezintă adevărul de o manieră „insolită sau sui generis„, optica sa fiind „periferică realităţii factuale” iar relatarea „influenţată de un partizanat justificabil de optica abordării subiectului” sau cum veţi vrea dvs. să denumiţi, eufemistic, nişte minciuni gogonate. O viziune mai corectă, cred eu, dar şi amuzantă, despre America în coperta „The Economist”, pentru amuzamentul dvs. mai jos pusă (cele mai tari mi se par statele Brokelahoma, Wymoaning, I.O.U.wa, Debtaware, South Debtquota, Missery sau Taxes).

Ultima manipulare de presă românească (mai corect, ultima era când m-am apucat eu de scris) este dusă pe acelaşi procedeu şi un pic mai străvezie (deh, amatorism mioritic), pe tema noului acord cu FMI (cautionary agreement). S-a început uşor, cu joc de gleznă, prin prezentarea unei necesităţi noi care justifică intenţia politică a lui Băsescu, de a se împrumuta cu şi mai mulţi bani de la FMI, prin septembrie 2010. Lumea a dat cu huideo!, pentru că s-a înţeles imediat că noii bani, contractaţi în 2011 vor fi traşi în 2012, adică exact în campania electorală pentru pomeni care să le asigure realegerea, pe bază de bani împrumutaţi Boc va avea tupeul să iasă şi să zică „vedeţi ce bine o duceţi, politica noastră de reformă şi anticriză a dat roade„.

Lucrurile păreau că s-au liniştit, că Băselul a renunţat la a mai îndatora naţiunea. Ete, canci! La mijlocul lui ianuarie 2011 este aruncată, discret, ştirea că va veni o misiune FMI în România să verifice derularea actualului acord şi, aşa, menţionat în treacăt, să iniţieze negocierile pe un alt acord. Nimic precis, că iar le sărea presa în cap, dar ideea unui alt acord deja a apărut, a fost incalculată, periferic şi aparent benign. Apoi lucrurile se precipită, în spirală, J. Franks de la FMI se referă la problemele economiei româneşti, printre care se numără, aţi ghicit, productivitatea muncii, într-un context care nu se referă deloc un nou acord cu FMI, tot de presa portocalie (RL).

Pe 27 ianuarie 2011, Mediafax cita pe acelaşi Frank, potrivit căruia problema României ar fi incapacitatea de absorbţie a fondurilor comunitare, afirmând SUBLINIAT că nu au început discuţiile cu Guvernul pentru un nou acord (uff, lumea a respirat uşurată, dormim liniştiţi, FMI veghează).

Azi, Hotnews prezintă „Exclusiv” că „Urmatorul acord cu FMI se va axa pe flexibilizarea pietei muncii.  Codul Muncii ar putea include o prevedere prin care angajatorul sa poata face disponibilizari din ratiuni de eficienta„, deci acordul se semnează, iată ce cer cei de la FMI. Informaţia nu este verificabilă, este dată pe „surse apropiate negocierilor dintre FMI şi partea română” . Articolul aparţine veteranului, de pe acum, deontolog şi economist Dan Popa, el este cel care ne oferă ştirea (mă rog, dacă se poate numi ştire vânturarea către public a unei beşini pe „surse apropiate”, o găsiţi aici.) Informaţia însă închide ciclul informaţiilor preliminare abil ţesute, în curând vom observa o creştere uluitoare, asurzitoare, a mesajelor care susţin că FMI ne-a impus modificarea Codului muncii, punem pariu?

Concret, propunerea de modificare a Codului Muncii nu mai este, chipurile, proiectul politic al Guvernului (cred că s-au kkt pe ei de frică după incidentul Mioveni, cazul Nicolescu confirmă asta cu vârf şi îndesat), ci a devenit, peste noapte, condiţionalitate FMI. Este convenabil să fie prezentată astfel, deoarece, pe de o parte, negocierile cu Fondul, cine propune şi cine cere, nu sunt niciodată făcute publice, deci despre conţinutul lor se poate scrie şi vorbi orice, nimeni nu ne poate dovedi că nu este aşa din moment ce negocierile şi acordul sunt secrete iar, pe de altă parte Guvernul va putea transfera în cârca FMI răspunderea pentru chestiile pe care îi este frică să şi le asume făţiş (sună cunoscut, aaa, da, desigur, Băsescu şi Boc au mai pus placa asta cu „angajamentele asumate de România faţă de FMI”).

Io personal, cred că „sursele alea apropiate de negocieri” nu sunt reprezentate de nimeni altcineva decât de marele profesor de drept constituţional Boc Emil, iar dovada este conferită de folosirea retorică în discurs a dreptului de proprietate (discurs specific de jurist). Totodată, juristul ăla este şi prost, pentru că afirmă că dreptul de proprietate nu ar fi suficient garantat de Constituţie (idiotul nu cunoaşte diferenţa dintre „ocrotit”, cum era în art. 41, Constituţia din 1991 şi „garantat” din art. 44 din Constituţia din 2003), deci, fiind jurist şi fiind jurist prost, care vorbeşte de drepturi constituţionale pe care nu le cunoaşte, fiind şi aproape de negocieri – nu este altul decât Boc, cel poreclit în batjocură profesor de drept constituţional şi prim-ministru.

Concluzia mea este că maşinăria de propagandă a ciumei portocalii funcţionează cu o exactitate mecanică de ceas elveţian, pleacă de la lucruri mici, neutre pe care le amplifică şi te prinde în tăvălugul mediatic pentru a te duce până la poziţia de a nu opune nici o rezistenţă la idei primite de-a gata (ideilor pritocite de ei).

Asta este concluzia mea, pe dvs. vă rog să gândiţi, vă rog să fiţi critici şi să trageţi propria dvs. concluzie.

PS : INCEPTION e un film relativ mediocru, dar merită văzut, dacă nu aţi avut prilejul (părerea mea).

Caeterum autem censeo Basescu esse delendum!


Direcţia a V-a a Securităţii se întoarce. Scenariu perfect plauzibil.

27 Septembrie 2010

Da, este grav că poliţiştii au ieşit în stradă să protesteze, deşi nu aveau voie. Da, este imposibil de admis că organele care trebuiau să aplice legea o nesocotesc şi protestează pe un traseu pe care nu aveau autorizaţie (Cotrocenii). Da, este de neconceput ca funcţionari publici, protejaţi de legea penală contra ultrajului, să ultragieze pe cel mai înalt funcţionar al statului. Da, este inadmisibilă ofensa adusă unor însemne ale autorităţii prin aruncarea de şepci sau uniforme purtând însemne ale statului român.

Pe de altă parte, Bălălău este penibil şi ipocrit la culme în explicaţiile pe care le dă referitor la motivul pentru care nu mai are nevoie de serviciile de escortă ale Poliţiei (mai cinstit era să admită că s-a scăpat pe el de frică … ăăă, pardon, că securitarea instituţiei prezidenţiale este periclitată), lumea ar fi înţeles şi i-ar fi dat dreptate. Însă Bălălău insistă că nu vrea Poliţie, îngijorător dar nici Boc nu mai vrea, iar în dimineaţa zilei de luni televiziunile duduiau să ştirească despre cum a ajuns Moguloctonul la serviciu fără concursul Poliţiei, deci ideea este popularizată (ceea ce este periculos, să se răspândească ideea că se poate şi fără poliţie).

Tare mi-e teamă că Machitorul se va folosi de pretextul incidentului cu marşul poliţiştilor, pentru a-şi crea o Gardă Pretoriană, pentru a resuscita Direcţia a V-a a Securităţii Statului, sub motiv că se vede cu ochiul liber cât de „neprofesionistă şi periculoasă pentru securitatea instituţiei prezidenţiale” este poliţia. Ba mai mult, este posibil ca incidentul cu huiduielile poliţiştilor să fi fost provocat cu bună ştiinţă, exact pentru acest scop. Să mă explic.

Mie mi-e greu să accept că protestul a 8.000 de poliţişti şi intenţiile lor nu au fost cunoscute oamenilor din serviciile secrete. Cred că, la nivelul tehnicii de azi, este imposibil să strângi 8.000 oameni în Bucureşti şi băieţii cu ochi albaştri să nu ştie că se strâng, câţi, de ce şi unde se duc, cred că ştiau până şi CNP-ul fiecăruia.

În plus, nu era vorba de 8.000 de inşi oarecare, ci de poliţişti, ori telefoanele poliţiştilor sunt, statistic, mai ascultate decât oricare alte telefoane, din considerente operative, de culegere şi prelucrare informaţii, de către servicii, în primul rând de doi-ş-un-sfert. Deci tare nu cred eu că „agenturili” de informaţii româneşti, subordonate Machitorului, nu erau perfect la curent cu ce se va întâmpla în poarta „stăpânului”. Ba, mai mult, dintr-o scenarită specific românească, cred că ăia de au aruncat cu caschetele, ăia de aveau arme la ei (şapte la număr, adică sub 1 la mie), erau oameni de servicii secrete, instigatori, infiltraţi printre poliţişti, ca să servească la decredibilizarea şi discreditarea manifestării de protest. Dintr-o nemulţumire de grup, manifestarea a ajuns să fie percepută ca fiind un pericol la siguranţa publică, a legalităţii şi a securităţii instituţiei prezidenţiale.

Adică exact ce şi-ar dori Bălălău dacă ar vrea să îşi înfiinţeze şi el propria lui Securitate sau să interzică manifestaţiile publice sau să cenzureze presa.


Exacerbarea expunerii băncilor din România la risc reputaţional

6 Septembrie 2010

Acum vreo două săptămâni, îmi avertizam distinşii lectori ai  blogului, lucrători în bănci, despre pericolul ca nemulţumirea clienţilor retail pe clauzele abuzive din contracte să ia aspecte de sport de masă, ceea ce ar fi condus la o explozie de procese costisitoare şi cu consecinţe greu de prevăzut, mai ales în conjunctura actuală a unui portofoliu de credite şi aşa bolnav de o rată uriaşă de neperformante.

Ceea ce Tata Omidu’ nu a reuşit să prevadă este că, în două săptămâni, numărul  nemulţumiţilor care se asociază pentru a lupta mai eficient cu duşmanul de clasă comun, băncile, a crescut de la 2.000 la 5.000 petenţi organizaţi în faza pre-litigioasă, pe căprării, respectiv organizaţi  contra BCR, Volksbank, Raiffeisen, etc.  Casele de avocatură care îi reprezintă au mirosit repede posibilitatea de a face o căruţă de bani şi de a câştiga un prestigiu imens, aşa că au sărit la jugulara băncilor.

În aceste condiţii, speram că marii finanţişti care conduc băncile din România vor înţelege schimbarea de atitudine produsă  în populaţie şi că apreciază corect riscul reputaţional uriaş a mii şi mii de procese pe rol. Dar nu, m-am înşelat. Într-un interviu acordat miercurea trecută ZF, dl. Mişu Negriţoiu, pe care l-am respectat până acum, ne spune de ce nu pot românii se se împrumute cu 4%. În opinia dlui Negriţoiu, băncile locale trebuie să se împrumute pe piaţa externă cu cel puţin 3,8% din cauza riscului de ţară (spread minim la CDS, de parcă ING România, fiind sucursală, nu ar lua bani din Olanda, de parcă ar avea capacitatea de a se împrumuta de capul ei de pe piaţa externă), deci clienţii băncilor române plătesc mai mult pentru că îi apasă blestemul de a se fi născut şi contractat în România.

Cea mai scandaloasă opinie este, de departe, cea a dlui Dan Pascariu, exprimată tot în ZF, în baza căreia i se atribuie  dlui Pascariu trofeul TUPEU 2010, magna cum laudae. În opinia domniei sale, contractele de credit nu sunt abuzive pentru că sunt de adeziune tip „văzut, plăcut”, ca la sfârşitul opiniei dl. Pascariu să se răţoiască la presă că nu are cunoştinţe de banking şi că incită la nemulţumire populaţia prin mesaje populiste!!!!!.

Acum a găsit dl. Pascariu să se răţoiască la presă? Când clienţii nemulţumiţi nu se mai limitează la a mârâi  pe la colţ ci se organizează? Şi la cine se răţoie? La presă, adică exact la cei care pot distruge reputaţional o bancă? Ce management de conflict este ăsta? Ce ştie omul ăsta (sau PR-ul Unicredit) despre riscul reputaţional? Cum manage-iuiesc ei riscul reputaţional la care sunt expuşi din plin în prezent dacă se răţoie la presă, adică exact la cei care ar putea să le îndrepte imaginea cea şifonată? Chiar era momentul potrivit pentru un răspuns răţoit care va amplifica mai mult ca sigur starea conflictuală?

Dacă la cel mai înalt nivel al băncilor locale, conducătorii lor nu par să înţeleagă cu ce se mănâncă riscul reputaţional la care sunt expuse „cooperativele” pe care le conduc, eu nu văd cu ochi buni respectivele instituţii pe termen scurt şi mediu, că pe termen lung nu vor mai fi. Acum ar fi cam ceasul al doisprezecelea, dacă nu chiar al treisprezecelea, când ar putea să se trezească la realitate şi să vadă lucrurile nu numai din perspectiva unilaterală a bancherului, pe care au expus-o pe larg, ci şi prin optica unui client şi să regândească produsele ca fiind un „win-win situation” şi să remedieze măcar perceperea acestora ca instrument de spoliere, altfel riscul de neperformante şi procese va fi uriaş. Iar reputaţia băncilor se va prăbuşi odată cu creşterea numărului de procese şi fără reputaţie nu exişti.

Caeterum censeo Băsescum esse delendum!