Zburdălnicii ale DNA : Călin Popescu Tăriceanu și favorizarea infractorilor Truică, Anagramă de România et co.

25 mai 2016

În primul rând, Călin Popescu Tăriceanu este un politician. Orice politician minte. Călin Popescu Tăriceanu este un politician de top (doar este ditamai președintele Senatului și fost prim ministru) deci minte strălucit.

În acest context, comunicatul DNA de ieri, privind începerea urmăririi penale a lui Călin Popescu Tăriceanu pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă nu este deloc surprinzător, deoarece Călin Popescu Tăriceanu a ajuns la performanța de a minți senin și cu maxim aplomb, cam la fel ca și Băsescu sau Ponta.

Partea din comunicatul DNA referitoare la cercetarea lui CPT pentru favorizarea infractorului merită o analiză atentă. Călin Popescu Tăriceanu a fost chemat la DNA să declare ce știe despre grupul infracțional Truică – Pulică de România – Silberstein etc. Lui Călin Popescu Tăriceanu i s-au dat deci două opțiuni:

  • declară tot ce știe despre grup, deci se autoincriminează fie ca părtaș/complice la constituirea grupului infracțional, fie pentru omisiunea denunțării grupului infracțional de care avea cunoștință;
  • nu declară tot ce știe, deci se autoincriminează pentru mărturie mincinoasă și/sau favorizarea infractorului (ceea ce s-a și produs).

Punerea sub acuzare de către DNA e cusută cu ață albă, deoarece

  • nimeni nu poate fi obligat să dea declarații autoincriminatoare,
  • are ca subiect pe cel mai vocal opozant al spectacolului de infotainment marca DNA (eu aș aprecia mai multe condamnări, decât multe trimiteri în judecată cu tam-tam urmate de achitare pe lipsă de probe, cum au fost cazuri recente),
  • există dubii semnificative că CPT ar fi urmărit sa îngreuneze sau sa zădărnicească urmărirea penală sau chiar ar fi îngreunat urmărirea penală prin declarațiile din 15/04/2016, din moment ce trimiterea în judecată a grupului infracțional a intervenit pe 18/05/2016 (la o lună de la data declarației pretins mincinoase) – nu uitați că cercetările DNA, strângerea de date incriminatorii față de Truică și Anagramă de România erau deja finalizate încă din decembrie 2015, când au fost operate primele arestări preventive în cauză).

Mai răsfirați, băieți, mai răsfirați … Or, mai bine, n-ați vrea voi să-l cercetați pe Tăriceanu în afaceri serioase, gen afacerea Sterling? Dar retrocedările sulfuroase ale lui Băsescu, ca primar general la București, nu vă atrag atenția? Ați avea cinci ani de lucru!


Rameau-„Tendre Amour”, Les Indes Galantes

28 ianuarie 2016

Lirism si polifonie combinate cu cea mai desavârsita stiinta si arta.


Legea darii în plata(II). Razboiul continua

22 ianuarie 2016

Am fost aspru criticat, de cunoscuti si de necunoscuti, blogosfera si internauti, etc. cum ca as fi scris primul articol, pe tema legii darii în plata, „cu dedicatie”, „servita”, la adresa si spre satisfactia onoratilor bancheri din România.

Când am mi-am dat cu parerea, prima oara si întâia data, pe marginea legii cu pricina, m-am referit doar la caraghioslâcurile adoptarii acesteia (impresia aia de lege adoptata golaneste pe genunchi, pe repede-înainte, care nu mi se sterge din minte, ca si simulacrul de dezbatere publica). Cunoscând, cu dezgust, obiceiurile legislative românesti, am intuit jegul adânc ascuns în corpul legii, bazând-ma pe viteza supersonica de adoptare. Am fost aspru taxat, mi s-a batut obrazul, am fost criticat, înjurat etc. etc. Toate zacaselile nu au facut decât sa ma determine sa ma documentez mai abitir, atât despre darea în plata, în general, cât si despre darea în plata din legea adoptata cu hei-rup de Parlamentul României.

Am identificat un studiu exact pe acest subiect, din 2012, pe site-ul Comisiei Europene (disponibil, pentru curiosi, aici). Studiul analizeaza toate statele UE, inclusiv România; în România au fost consultati atât cei care se situeaza de partea consumatorilor (precum prof. Piperea), dar si ARB, deci tonul si concluziile sunt foarte echilibrate. Potrivit studiului citat, exista doua feluri de dare în plata ca modalitate de stingere a creditului ipotecar: sistemul „dur” (strong datio in solutum), unde darea în plata nu este supusa nici unei conditii pentru a opera stingerea debitului si sistemul „moale” (weak datio in solutum), unde aceasta modalitate de stingere a debitului este supusa unor conditii precise. În 2012, potrivit studiului, doar Spania reglementase darea în plata, optând pentru sistemul „weak”, cu conditii draconice.

Forma de lege a darii în plata, adoptata de Senat si trimisa spre promulgare presedintelui, nu este”strong”, este „ultrastrong”, deoarece extinde posibilitatea apelarii la darea în plata nu numai debitorilor principali, ci si co-debitorilor solidari sau fidejusorilor, fara nici o conditie. Mai mult, nu e necesar sa vorbim de credit ipotecar ci de credit garantat cu ipoteca (deci si creditele de consum garantate cu ipoteca se califica pentru darea în plata). Concluzia: România este „megastrong” în materie de dare în plata, conditiile fiind doua : sa fii persoana fizica si sa ai un credit garantat cu ipoteca, pentru a putea solicita aplicarea darii în plata.

Legea darii în plata, în forma initiala, este (dupa mine) vadit neconstitutionala. Daca o creanta este un bun si nimeni nu poate fi lipsit de bunul sau fara o justa si prealabila despagubire, eu opinez ca legea, în forma ei initiala, contravine Consitutiei, deoarece bancherul nu poate fi obligat ca, în locul bunului său (creanta) sa primeasca altceva decât o justa si prealabila despagubire (dreptul de proprietate nu este despagubire, si nu este cert ca este justa). Pe de alta parte, o alta neconstitutionalitate este determinata de posibilitatea co-debitorului sau fidejusorului de a solicita darea în plata (desi bunul ipotecat nu-i apartine, deci îl desproprietareste pe debitor!!, dupa care mai exercita si regresul pentru sumele platite pâna la acea data!). Nu mai vorbesc de hazardul moral … oroare, în aceasta forma ultrastrong a darii în plata! Plus retroactivitatea!

Am citit si lunga cerere de reexaminare a legii, trimisa de presedinte Parlamentului, datata 18/12/2015. Argumentele (foarte pertinente în marea lor majoritate, desi unele usor pe lânga subiect) au facut sa îmi creasca un pic respectul pentru colaboratorii actualului presedinte  KWJ. Juristii lui au facut o justa interpretare a impreviziunii din Codul civil, aratând pertinent ca este necesar ca aceasta lege a darii în plata sa se armonizeze cu NCC si NCPC. Argumentele de re-examinare sunt multe, sunt pertinente si va invit sa le cititi. Cel mai mult mi-a atras atentia un repros de tehnica legislativa: Presedintia reprosa Legislativului ca, desi expunerea de motive indica cum ca legea darii în plata ar reprezenta o transpunere a Directivei 2014/17/EU a creditului ipotecar, nu specifica daca transpunerea este partiala sau integrala. Ei bine, dragii mosului, Directiva 2014/17/EU nu are nimic, nici în clin, nici în mâneca, cu darea în plata. Dar nimic. Juristii lui KWJ, finutz, au batut saua sa priceapa iapa. Cât de mârsav sa fii încât sa minti cu atâta nerusinare … penal, chiar …

Legea darii în plata nu poate fi adoptata în aceeasi forma. Este noaptea mintii, moartea principiului executarii cu buna-credinta a conventiilor, decesul fortei obligatorii a contractelor, sursa perpetua de risc moral (moral hazard). Acum, ca am citit care ar fi conditiile din legea iberica pentru darea în plata (va invit sa o faceti si voi), haideti sa discutam o formula echilibrata, „weak”, în care aceasta solutie de ultim resort sa fie utilizata, pentru a gasi echilibrul si echitatea în partajarea riscului de piata între debitor si creditor. Darea în plata este o modalitate de stingere, nu de executare a obligatiei, deci trebuie sa ramâna extraordinara si circumscrisa unor conditii precise care sa excluda folosirea ei abuziva sau cu rea – credinta.

Poate ca n-ar strica, pentru o optima dezbatere pe marginea proiectului de lege, daca bancile ar discuta si ele cu buna-credinta, în loc sa se foloseasca de amenintari sau lobby netransparent (scrisoarea publica adresata lui KWJ mi-a lasat un gust amar..).

(VA URMA) –  în functie de dezbaterile din Parlament, daca vor fi, cum vor fi …


Raspunderea dispensatorului de credit (III)

13 ianuarie 2016

(continuarea a doua postari anterioare)

2. Obligatii ulterioare punerii creditului/produsului financiar la dispozitie

 

Obligatia de vigilenta

Obligatia de vigilenta presupune monitorizarea adecvata a utilizarii creditului în scopurile pentru care a fost solicitat, supravegherea situatiei patrimoniale a debitorului, reînnoirea garantiilor si inscriptiilor necesare pentru garantarea creditului. Aceasta obligatie este analizata mult mai riguros în cadrul persoanelor juridice, desigur, a caror situatie financiara se poate deteriora semnificativ pe durata derularii creditului.

Continutul obligatiei de vigilenta cuprinde esenta administrarii creditului de catre bancher pe durata derularii sale. În România, în ciuda practicii cvasigeneralizate a „comisionului lunar de administrare credit„, nici o banca nu face activitate de administrare lunara (nu verifica nimeni, luna de luna, bonitatea, garantiile, platile etc.),deci încaseaza bani pentru un serviciu neprestat, ceea ce pune în evidenta caracterul vadit abuziv al acestui tip de comision, aplicat, pentru un absurd total, nu la valoarea utilitatii serviciului sau la nivelul costului real ci la valoarea creditului sau la soldul creditului. Cel mult, pentru debitorii persoane juridice, se fac, anual, acte de adminstrare a creditului (în principal analiza de bonitate pe baza noilor bilanturi/balante) – doar aici un comision de administrare ar avea o justificare (si oricum, nu la nivelele camataresti la care este solicitat si perceput).

Obligatia de non-ingerinta                         

Obligatia de non-ingerinta a bancherului în afacerile clientului are ca si continut o abstentiune : bancherul trebuie sa se abtina de la orice act care ar influenta conduita economica, financiara, administrativa si de personal a împrumutatului (mai ales în cazul persoanelor juridice). Cu alte cuvinte, banca nu trebuie sa se transforme în administrator de fapt al afacerii debitorului.

În practica, bancile sunt atrase, irezistibil, mai ales în cazul debitorilor persoane juridice cu o situatie financiara deteriorata sau în curs de deteriorare, sa le impuna acestora conditii de acordare a creditelor care merg dincolo de ceea ce este strict necesar pentru protejarea intereselor financiare ale bancii (spre ex. pun conditii de lichiditate, conditii privind plata furnizorilor si/sau încasarea arieratelor, subordonarea altor debite etc.). Procedând astfel, bancile impun deciziile lor comerciale debitorilor, transformându-se în geranti/administratori de fapt ai acestora. Daca deciziile impuse de banci debitorilor i-au condus pe acestia la insolventa declarata de sindic, masa credala a solicitat cu succes, nu de putine ori, ca pasivul falimentului sa fie suportat de administratorul de fapt – banca (care este un debitor solvabil). Asemenea, daca deciziile bancii au deteriorat si mai tare situatia patrimoniala si solvabilitatea debitorului , raspunderea bancii s-a vazut angajata pentru sumele cu care s-a sporit pasivul falimentului.

Obligatia de non-ingerinta trebuie analizata în strânsa legatura cu obligatia de vigilenta; bancherul are obligatia de a veghea asupra bonitatii si solvabilitatii debitorului sau, dar fara a se transforma în gestionar de fapt al activitatii acestuia. În concluzie, criteriul dupa care se analizeaza respectarea obligatiei de non-ingerinta este abstentiunea de a face acte de administrator de fapt al debitorului.

 

Obligatia de denuntare unilaterala a creditului neperformant

  1. În caz de denuntare prematura

Denuntarea precipitata (prematura), intempestiva, abuziva sau sicanatorie a contractului de credit, cu consecinta declararii scadentei anticipate a întregului credit poate cauza clientului fie o jena financiara tranzitorie, fie un prejudiciu material semnificativ, iar, în unele cazuri, falimentul. De aceea, dispensatorul de credit trebuie sa evite denuntarea precipitata, intempestiva, abuziva sau sicanatorie a unui contract de credit, sub sanctiune de daune interese (raspundere derivata din abuzul de drept; sarcina probei abuzului de drept revine debitorului). Daca banca se foloseste de clauzele contractuale de tip „material adverse„, situatia nefavorabila invocata ca temei de ruptura trebuie obiectivizata si temeinic probata de bancher, altminteri debitorul poate solicita cu succes sa se constate exercitiul abuziv al unui drept. Din nou, criteriul folosit pentru aprecierea caracterului justificat si obiectiv, temeinic probat al motivului/pretextului invocat de bancher pentru denuntarea creditului este cel al unui bancher competent, prudent si diligent. Daca banca putea rescadenta, modifica, re-negocia creditul dar prefera denuntarea unilaterala, exercitiul unui astfel de drept poate fi considerat abuziv.

  1. În caz de denuntare tardiva

Raspunderea patrimoniala bancherului poate fi angajata si în caz de raspundere tardiva (de mentionat ca avem reguli de drept penal specifice, în materie de credite „rostogolite” dincolo de momentul la care ar fi trebuit declarate scandente în mod unilateral). Problema generala a normelor de drept românesti este ca nu sunt respectate sau aplicate acolo un de ar trebui sa fie aplicate, deci efect preventiv zero.

În nu putine cazuri, lichidatorul judiciar al falimentelor din Belgia a obtinut ca pasivul falimentului sau o parte semnificativa din pasivul falimentului sa fie suportata de catre bancherul care a rescadentat nefiresc credite, dupa intrarea debitorului în încetare de plati (întârziind sau mascând falimentul) sau a acordat noi credite dupa intrarea în încetare de plati, agravând situatia patrimoniala a debitorului cu noi debite si dobânzi, plus indisponibilizarea unor bunuri prin contracte de garantie.

Prin anuntul de deschidere a procedurii falimentului (în Belgia), publicat în Monitor, lichidatorul trebuie sa indice data prezumata de încetare a platilor (data inrautatirii ireversibile a situatiei patrimoniale a debitorului), care poate fi anterioara – cu sase luni – deciziei sindicului de intrare în faliment; orice credit acordat dupa acea data nu are drept de preferinta, iar garantiile constituite sunt inopozabile masei credate (sistem diferit de cel român unde garantiile sunt inopozabile de la data deciziei de intrare în faliment, ex nunc, pe când în sistemul belgian garantiile sunt inopozabile masei credale de la data prezumata a încetarii platilor, ex tunc deci, daca data încetarii de plati este stabilita anterior intrarii în faliment). O astfel de posibilitate de declarare a unei date de încetare a platilor anterior deschiderii falimentului ar bloca o parte din creditele – „suveica” sau „rostogolirea” abuziva a creditelor.

(va urma)


Prince – Little Red Curvette

12 ianuarie 2016

Little Red Curvette


Obligatiile profesionale ale dispensatorului de credit (II)

11 ianuarie 2016

Obligatia de auto-informare

Unii autori vad obligatia de auto-informare a bancherului ca fiind o fateta a obligatiei de informare, altii o vad ca obligatie distincta. Ne alaturam celei de-a doua opinii, deoarece sanctiunea pentru nesocotirea obligatiei de auto-informare nu este nulitatea. Aceasta obligatie de auto-informare se poate suprapune cu programele de cunoastere a clientelei sau, spre ex., cu obligatiile de prevenire a spalarii banilor si finantarii activitatilor ilegale/teroriste, dar este distincta, pentru ca are alta finalitate – aprecierea bonitatii debitorului si analiza proiectului investitional.

În cadrul obligatiei de auto-informare, bancherul trebuie sa se intereseze de situatia financiara a debitorului, de obligatiile sale financiare pre-existente si concurente, de proiectul investitional a carei finantare este solicitata.

Aceasta obligatie este strâns legata de obligatia de consiliere : bancherul se informeaza, de la client si din alte surse, despre bonitatea sa si despre proiectul investitional si doar asa poate consilia clientul cu privire la produsul cu caracteristicile si costurile adecvate situatiei patrimoniale si scopului urmarit de client.

Spre exemplu, toate creditele „cu buletinul” sunt acordate cu încalcarea flagranta a acestei obligatii de auto-informare, deoarece nu permit nici aprecierea situatiei patrimoniale a debitorului, nici a adecvarii creditului oferit cu scopul urmarit. Sanctiunea cea mai fireasca este refuzul învestirii cu formula executorie a contractului în caz de neplata, ca sanctiune corelativa adecvata pentru acordarea unui credit fara minime verificari, pe riscul exclusiv al bancherului, care s-a comportat neglijent si fara minime diligente.

Sanctiunea nesocotirii obligatiei de auto-informare este reprezentata uneori de daunele interese, preponderent însa de refuzul învestirii cu formula executorie sau decaderea din pozitia de creditor garantat sau privilegiat si transformarea creantei în creanta chirografara pura, în cazul procedurilor concursuale sau colective (executari silite sau falimente). Criteriul folosit pentru a aprecia îndeplinirea ei este cel al bancherului prudent, competent si diligent. Este, dupa mine, de la mare distanta, sanctiunea cea mai dura: contractul de credit care nu poate fi învestit cu formula executorie (sau care nu beneficiaza de nici o garantie sau privilegiu) nu valoreaza nici macar hartia pe care este tiparit.

Totusi, aceasta sanctiune extraordinar de dura trebuie analizata în contextul mai larg al principiului executarii cu buna credinta a contractelor, în sensul ca bancherul, fie el neglijent si nediligent, nu va fi sanctionat daca poate proba reaua-credinta a debitorului-client. Asemenea, clientul-debitor nu poate invoca propria turpitudine. Cu alte cuvinte, daca debitorul este de rea-credinta sau invoca propria turpitudine, creditorul bancher va pastra dreptul de executare silita – eventual si garantiile. Asemenea, creditorul bancher poate fi decazut din pozitia de creditor ipotecar sau privilegiat si îsi poate vedea creanta transformata în creanta chirografara simpla, daca se dovedeste culpa profesionala a acestuia, în cadrul unei proceduri concursuale (ceillati creditori chirografari având interes de a decadea pe bancher din privilegiul legal).

 

Obligatia de avertizare

Aceasta obligatie este considerata, de majoritatea autorilor, ca fiind fiind o sub-componenta a obligatiei de informare, date fiind continutul concret si sanctiunea specifica (nulitatea), similara în caz de nesocotire. Apreciem ca, dat fiind ca debitorii acestei obligatii pot fi si alte persoane decât împrumutatul, date fiind gravitatea si însemnatatea acesteia, mai ales pentru garantul gajist, fidejusorul sau garantul ipotecar care nu sunt si împrumutati, obligatia de avertizare trebuie distinsa de obligatia de informare.

Creditorii obligatiei de avertizare sunt atât viitorul împrumutat, cât si eventualii co-debitori, fidejusori, garanti gajisti si garanti ipotecari. Debitorul acestei obligatii de avertizare, bancherul, trebuie sa adecveze comunicarea pentru nivelul de educatie financiara concret al tuturor celor care trebuie avertizati (criteriul subiectiv).

Imprumutatului trebuie sa i se comunice, potrivit legii belgiene, un avertisment general (orice împrumut va costa mai multi bani decât cei dispensati prin credit, prin dobânzi si comisioane) precum si avertizari specifice cu privire la caracteristicile concrete ale creditului acordat (dobânda variabila, indicele si/sau formula de calcul, minime si maxime previzibile în caz de dobânzi variabile, risc valutar) – bineînteles ca riscurile care trebuiesc comunicate sunt cele care sunt cele previzibile, la data analizei, de catre un bancher diligent si competent (criteriu obliectiv). Bancherul este tinut totodata sa informeze garantii ipotecari despre bonitatea împrumutatului si sa îi avertizeze cu privire la consecintele neplatii de catre împrumutat a creditului acordat, tinând cont de contrarietatea de interese dintre împrumutat si garanti (bunele practici recomanda avertizarea lor separata). Obligatia bancherului de avertizare a garantilor este cu atât mai riguroasa cu cât bonitatea împrumutatului si capacitatea sa de rambursare sunt mai precare.

Sanctiunea nesocotirii obligatiei de avertizare este nulitatea actului încheiat fara avertizarea concreta si utila a debitorului/garantilor/fidejusorilor; spre deosebire de nesocotirea obligatiei de informare, unde nulitatea vizeaza creditul cu toate accesoriile sale, nesocotirea obligatiei de avertizare poate viza doar accesoriile (ex. ipoteca sau fidejusiunea), fara impact asupra debitului principal.


Obligatiile dispensatorului de credit (I)

8 ianuarie 2016

Obligatiile profesionale ale dispensatorului de credit (bancherului)

 

In lumea vestica, se vorbeste, de prin anii ’70 ai secolului trecut, despre „obligatiile dispensatorului de credit„, mai ales in ariile de expresie francofona – unde sistemele legislative sunt comparabile celui românesc (ma refer la Franta si Belgia), iar dreptul pozitiv, jurisprudenta si doctrina sunt usor accesibile datorita redactarii într-o limba usor accesibila (franceza) .

Pentru a se ajunge la acest cadru juridic al raspunderii bancherului pentru creditul acordat, s-a plecat de la o creatie pretoriana pura, dublata, în timp, de norme de drept bancar pozitiv, si pornind de la principii generale de drept civil: principiul executarii cu buna credinta a contractelor si principiile raspunderii civile delictuale pentru culpa.

În cadrul obligatiilor profesionale ale dispensatorului de credit, se distinge între obligatii :

anterioare punerii creditului/produsului financiar la dispozitie

ulterioare punerii creditului/produsului financiar la dispozitie,

generale.

 

  1. Obligatii anterioare punerii creditului/produsului financiar la dispozitie

 

Obligatia de consiliere

Obligatia de consiliere este o obligatie profesionala pura, cu vocatie de obligatie generala, iar bancherul este tinut sa se achite de aceasta conform standardelor profesionale aplicabile, daca exista, iar, în lipsa unor standarde formale, la nivelul unui bancher competent, prudent si diligent. Bancherul are obligatia sa consilieze si sa îndrume pe client în alegerea celui mai adecvat produs financiar, investitional, credit sau asigurare etc., cât mai eficient si mai potrivit pentru necesitatile si profilul clientului. Spre exemplu, un bancher care recomanda un produs bancar mai scump, doar pentru ca are conditii de acordare mai relaxate, îsi încalca obligatia profesionala de consiliere si poate raspunde delictual pentru prejudiciul cauzat clientului (spre ex. diferentele de dobânda, comisioane, costuri asociate creditului).

Importanta atragerii raspunderii bancherilor pentru acordarea de credite camataresti, uzuriere, fara a face minime eforturi pentru a gasi si oferi solutii economic mai avantajoase pentru clientii lor, este mai mult decât evidenta. În plus, dincolo de obligatiile bancherului de consiliere investitionala (potrivit MiFID, de ex.), trebuie sa întelegem importanta acestei obligatii pentru deciziile pe termen lung ale clientului, altele decât creditul : asigurari, pensii , deci toata partea de bancassurance (care poate reprezenta o pondere semnificativa în volumul vânzarilor si, implicit, profiturilor bancherului).

Criteriul folosit pentru a atrage raspunderea patrimoniala a bancherului pentru nesocotirea obligatiei de consiliere este reprezentat de cel al unui bun profesionist în finante-banci: ar considera un bun profesionist în finante-banci ca respectivul produs este adecvat cerintelor clientului si reprezinta solutia cea mai economica pentru necesitatile acestuia? În cazul unui raspuns negativ, raspunderea bancherului pentru nesocotirea obligatiie de consiliere poate fi angajata, pentru recuperarea prejudiciului cauzat clientului.

Obligatia de informare

Obligatia de informare a clientului cu privire la caracteristicile produsului financiar oferit si a costurilor sale este, din fericire, reglementata de dreptul pozitiv românesc (daca nu ar fi fost directivele europene, n-am fi pupat noi asa ceva). Trebuie sa spunem ca este una din obligatiile respectate de bancheri, cel putin la nivel formal, pentru ca acestia se pot prevala, în folos propriu, ulterior, de aceste informari pur formale. În practica, obligatia de informare îmbraca o forma standardizata (formular standardizat) care trebuie comunicat clientului înainte de acordarea creditului, dându-i acestuia posibilitatea de razgândire daca nu îi convin conditiile de acordare a creditului.

În România, este generalizata (sau cel putin era) practica de oferire a acestor formulare de informare spre semnare clientului antedatate, o data cu semnarea tuturor documentelor de credit. Clientul nu avea timpul sa citeasca întreaga documentatie de credit si, ulterior, când se plângea de conditiile abuzive de credit, i se punea sub nas formularul de informare antedatat, replicându-i-se insolent ca fusese informat dinainte despre conditiile creditului si ca le-a acceptat în cunostinta de cauza.

Dupa mine, aceasta practica de antedatare a formularului tipizat de informare ar trebui asimilata infractiunii de înselaciune (pentru ca foarte, foarte, foarte putine persoane, daca li se flutura acordarea creditului si banii pe la nas, ar mai putea refuza semnarea unui credit dezavantajos, plus ca informatia este” diluata”, printre alte zeci de pagini de hârtii de semnat în un singur moment), eventual în forma agravata datorita calificarii subiectului activ).

În caz de nesocotire a obligatiei de informare, sanctiunea este nulitatea. Criteriul de demarcare pentru a verifica îndeplinirea acestei obligatii este subiectiv – dat, în general, de gradul de pregatire, instruire si educatie financiara a clientului: bancherul este tinut sa dovedeasca ca a comunicat caracteristicile esentiale ale contractului de credit, ipoteca, etc. într-un limbaj accesibil si comprehensibil clientului creditor al obligatiei de informare (in concreto, si nu un client generic!!!!!, deci nota bene ca formularele de informare, desi formal comunicate, pot fi ineficace pentru un client analfabet sau doar cu studii primare etc.).

(VA URMA)