Când două persoane îţi spun că eşti beat, te duci să te culci.

Da, eu aşa stiam : dacă două-trei persoane îţi spun că eşti beat, te duci să te culci, că indubitabil ai mare nevoie.

Dar dacă eşti primul ministru al României, mare profesor de drept constituţional, şi Curtea Constituţională a declarat de două ori că asumarea răspunderii guvernului pe legea educaţiei naţionale este neconstituţională, tu ce ai face? Păăăi, una din variantele de mai jos:

a) ori renunţi la mandatul de premier (e clar că nu eşti la nivelul aşteptărilor de performanţă şi faci muncă în zadar),

b) ori renunţi la titlul de profesor universitar în drept constituţional (e clar că, din moment ce semnezi de DOUĂ ORI asumarea răspunderii pe ACELAŞI TEXT DE LEGE, declarată de DOUĂ ORI neconstituţională, ai nişte lipsuri pe undeva, şi anume la punctele esenţiale ale pregătirii academice)

c) ori amândouă acţiunile a) şi b) de mai sus.

Am citit cu interes decizia CCR 1431/03.11.2010 (MO 758/2010) prin care asumarea (a doua oară) a răspunderii guvernului pe legea educaţiei naţionale a fost declarată neconstituţională. Salut, în cuprinsul deciziei majoritare, apelarea la mai multe definiţii (cu gradul lor inerent de relativitate) privitoare la „conflictul de natură constituţională”, deoarece abordare conceptului din mai multe unghiuri a condus la soluţia din dispozitiv (vezi, de altfel, şi opinia minoritară care nu reţine decât o singură definiţie, deci o viziune unilaterală a noţiunii). Totodată mi se pare salutară analiza angajării răspunderii Guvernului şi din prisma unui nou principiu, „loialitatea constituţională” (în jurisprudenţa Curţii Constituţionale a Belgiei există conceptul asemănător al „loialităţii federale”), în mod cert vom mai auzi despre uzitarea acestui principiu.

Astfel, în opinia Curţii Constituţionale, guvernul a nesocotit loialitatea constituţională decizând să îşi asume răspunderea pe o lege aflată în dezbatere parlamentară la Senat. Comportamentul neloial rezidă, în principal, în faptul că prin angajarea răspunderii se dorea de fapt ocolirea discutării zecilor sau chiar sutelor de amendamente propuse de Comisia de învăţământ din Senat (lucrările în Comisie încă nu s-au terminat, sunt de-abia la jumătate), precum şi avizul negativ al Comisiei de buget (prevederea a 6% din buget  pentru învăţământ, deşi respectabilă ca deziderat pe termen mediu sau lung, este literatură SF pe termen scurt; de 1% pentru cercetare, ce să mai zic …UFO de-a dreptul!)

Interesantă este şi opinia concurentă a lui Petre Lăzăroiu, care face o analiză pertinentă a ceea ce înseamnă petitul cererii preşedintelui Senatului, raportat la 146 e) din Constituţie şi noţiunea abstractă de jurisdicţie constituţională. Deşi nu aş fi crezut că voi scrie vreodată de bine de domnia-sa, am văzut însă că are logică şi constanţă (nu a uitat în noiembrie 2010 ceea ce tot domnia sa decisese în noiembrie 2009 – decizia 1557/2009, MO 40/2010), opinia constantă a judecătorilor făcând jurisprudenţa CCR constantă şi previzibilă, adică exact cum trebuie să fie toate instanţele în statul de drept.

Despre autorii opiniei separate, mi-e şi jenă să vorbesc. Pe de o parte, pentru că adoptă o soluţie diametral opusă jurisprudenţei anterioare a CCR (cu atât mai mult cu cât dl. Puskas Valentin Zoltan chiar semnase CU MÂNUŢA LUI Decizia CCR 1557/2009). Jurisprudenţa contradictorie sau schimbătoare după cum bate vântul politicii este străină statului de drept, cu atât mai mult cu cât era vorba tot de asumarea răspunderii Guvernului şi tot pe acceaşi lege a educaţiei. Iar Antoanella-Iulia Moţoc rămâne aceeaşi sfertodoctă plină de ifose, care confundă controlul de constituţionalitate (art. 146, lit. a Constituţie) cu soluţionarea conflictelor de natură constituţională dintre autorităţi (art. 146, lit. e Constituţia României),  oferind justificări teoretice (subţiri de tot pentru jurişti, vezi opinia concurentă a lui Lăzăroiu) şi pretexte pentru derapajele de atitudine ale lui Bălălău şi ale piticului atomic Boc faţă de instanţa de contencios constituţional.

În final, văzând că piticania de Boc nu numai că nu pricepe ce i-a transmis Curtea Constituţională DE DOUĂ ORI, dar are neobrăzarea să iasă pe sticlă, vinerea trecută (http://www.antena3.ro/politica/boc-decizia-ccr-permite-guvernului-continuarea-procedurii-de-angajare-a-raspunderii-113069.html) şi să afirme că nu e aşa, că el ar avea voie să continue procedura de asumare a răspunderii pe legea educaţiei, nu pot decât să îi amintesc de bancul ăla porcos, cu ursul : „Băăă, tu ori nu pricepi, ori a început să-ţi placă!”

Caeterum autem censeo Băsescu deledum esse!

https://cristipetre.wordpress.com/2010/08/29/caeterum-autem-censeo-basescum-delendum-esse/

Reclame

Preşedintele notar

Nu am uitat (şi probabil că nu o să uit vreodată) ziua în care am citit în „Evenimentul Zilei” (încă în perioada Ringier) un articol scris de Horia Roman-Patapievici, referitor la „Preşedintele notar„. Contextul materialului era dat de faptul că guvernul Boc III picase în cap la moţiunea de cenzură şi în Parlament se conturase o majoritate care solicita insistent preşedintelui Băsescu numirea ca premier a primarului Sibiului (soluţia Iohannis). Am zis că nu voi uita în veci respectiva zi pentru că HRP, cu respectivul material, a ieşit definitiv din rândul intelectualilor, categoria filosofi, versiunea deontologi  şi a intrat în rândul scatofililor, categoria scatofagi, versiunea pupincurist responsabil cu justificarea derapajelor Machitorului.

Preşedintele, în octombrie 2009, bineînţeles că a făcut pipi cu boltă pe voinţa forului legiuitor, desemnând, la mişto, premieri imposibili de talia Croitoraşului cel viteaz sau a lui „Livache”. Obrăznicia şi neobrăzarea lui Bălălău, de a nesocoti voinţa Parlamentului, unica autoritate leguitoare a României, a fost alimentată de justificările teoretice ale scatofagilor de serviciu, care, bine plasaţi în presa vocală, au înăbuşit cu gura lor plină de maro slabele voci de protest. Precedent periculos, căruia nimeni nu i-a dat importanţa pe care o merita.

Pentru că a putut să facă pipi pe Parlament şi nu i s-a întâmplat nimic, Machitorul a recidivat. Printre recidivele de dată recentă, legea privind reducerea TVA pentru alimentele de bază. Cu alte cuvinte, preşedintele nesocoteşte făţiş voinţa Parlamentului şi nu promulgă o lege, retrimiţând-o în Parlament. Nu mă interesează că pedelicii afirmă sus şi tare că au votat din greşeală legea respectivă (nici nu cred, de altfel, că votarea respectivei legi de către Ministrul de Finanţe din prostie este posibilă, credibilă sau, mai ales, scuzabilă). Ce contează este că unui act juridic al Parlamentului i se refuză de către preşedinte sancţionarea ca lege, aspect care mă ispiteşte la un demers de drept constituţional comparat cu dreptul belgian (avem tradiţii constituţionale strânse cu Belgia, Constituţia României de la 1866 nefiind altceva decât o traducere a Constituţie belgiene de la 1831; cu modificări, Constituţia Belgiei este în vigoare şi astăzi).

Belgia este o monarhie constituţională, prerogativele regale fiind ereditare în baza principiului primogeniturii (art. 85, Constituţia belgiană) în familia de Saxa-Cobourg (adică aceeaşi cu Casa de Windsor şi din care se tragea şi regina Maria a României). Deşi Constituţia belgiană prevede şi ea că Regele numeşte şi revocă miniştrii (art. 96), Regele nu numeşte niciodată un premier care nu are suport parlamentar, deoarece respectivul guvern poate fi obligat să demisioneze ca urmare a unei moţiuni de cenzură (motion de mefiance). Astfel, deşi Regele nu are nici o responsabilitate politică (art. 88 din Constituţia belgiană care prevede că persoana Regelui este inviolabilă) şi deşi deţine funcţia pe viaţă, Regele nu îşi permite să desemneze un guvern care nu are sprijin parlamentar (iar lunga criză guvernamentală pe care Belgia o traversează în prezent nu putea fi o dovadă mai elocventă).

Mai mult de atât, Regele Belgiei are atribute legislative clare, spre deosebire de România (este menţionat de Constituţie ca aparţinând atât puterii legiuitoare, alături de Parlament, dar şi puterii legislative, alături de guvernul federal). Reglementările necesare pentru executarea legilor sunt emise de către Rege, prin „arrêtés royaux” (art. 108), fiind prevăzut sec în Constituţie că Regele promulgă legile (art. 109).

Regele Baudouin I (născut în 1930, a domnit între 1951-1993) a fost unul dintre monarhii cei mai îndrăgiţi ai Belgiei şi, probabil, ai lumii. A preluat tronul într-un moment în care popularitatea monarhiei era dezastruos de scăzută (sub 10%, în mare parte datorită politicii colaboraţioniste dezastruoase a lui Leopold al III-lea din timpul ocupaţiei germane în cel de-al doilea război mondial). Pe durata domniei lui Baudouin I, popularitatea monarhiei a urcat la cote nesperat de mari, datorită unui monarh auster, bine intenţionat, caritabil, care se întâlnea personal cu săracii, călătorea uneori cu metroul, se interesa de soarta gunoierilor de la Bruxelles-Propreté etc., etc., etc., atât de iubit încât în prezent se întreabă lumea când va fi canonizat. La moartea sa, în 1993, Bruxelles a fost scena unei manifestări spontane de doliu naţional, capitala şi Palatul Regal fiind inundate de cei veniţi să îşi prezinte ultimul omagiu unui suveran atât de iubit.

Acest suveran atât de apreciat de poporul său era un catolic declarat, într-o măsură atât de mare încât a refuzat să promulge Legea privind întreruperea voluntară a sarcinii, în 1990, invocând probleme de conştiinţă. Parlamentul belgian a fost şocat de faptul că suveranul a refuzat să promulge o lege, aşa ceva nu se putea admite, chiar dacă regele motiva atât de coerent şi inteligibil refuzul său şi chiar dacă regele avea atât de mult sprijin în rândul populaţiei. Firi practice, belgienii au găsit soluţia în art. 93 din Constituţie (un fel de procedură de suspendare a monarhului în caz de imposibilitate de a guverna, atribuţiile sale fiind preluate de Consiliul de Miniştri). Astfel, cel mai iubit dintre monarhii belgieni a fost suspendat din funcţie, cu votul camerelor reunite ale Parlamentului,  pe o durată de 6 zile, perioadă în care Consiliul de Miniştri a promulgat legea avortului în locul suveranului.

La noi, situaţia stă cu totul altfel. Bălălău nu este preşedinte pe viaţă, ci este slujbaş temporar la stat, până la următoarele alegeri. Dacă un rege, desemnat monarh pe viaţă, nu îşi poate permite să nesocotească Parlamentul, de ce îşi permite un slujbaş temporar să o facă? Dacă un suveran, atât de iubit încât este propus spre canonizare, îşi permite să nu promulge o lege, este suspendat imediat şi derapajul este remediat, atunci de ce Bălălău, care nu are nici a zecea parte din popularitatea autentică a lui Baudouin I, îşi permite să nu promulge o lege care ar fi ieftinit alimentele de bază ale populaţiei?

Răspunsul rezidă în concepţia Machitorului despre rolul şefului statului. El este stăpânul, jupânul cel mare, noi suntem pulimea plebea. Nu el este pus acolo pentru a ne sluji pe noi, ci noi existăm ca să îl servim şi să îl îmbogăţim pe el şi pe camarila lui de oranjgutani. 

Bălălău ar trebui să fie un factor de echilibru între puterile statului şi nu un generator de scandal, polemici şi insecuritate (ultimele comentarii ale lui Bălălău la adresa Curţii Constituţionale, care deranjează  puterea deoarece le anulează actele neconstituţionale, demonstrează că Machitorul nu are nici un pic de respect pentru justiţie sau pentru rolul CCR, nu înţelege ce e aia democraţie şi răspundere juridică).

Câtă vreme Flatulentul nu se transformă în mediator al partidelor parlamentare şi nu în promotor al camarilei portocacalii şi a fufelor ţoape şi hoaţe de tip Anastase, Ridzi şi Udrea, România se îndreaptă către dictatură democraţie bananieră cu preşedinte jucător şi nu către o democraţie autentică, deoarece parlamentarismul este de esenţa democraţiei. Monarhii pe viaţă înţeleg asta, de ce noi permitem unui slujbaş temporar contrariul?

Şeful statului, dacă are atribuţii de desemnare miniştri sau guverne sau de promulgat legi, nu are dreptul de a nesocoti voinţa Parlamentului, deci este un preşedinte-notar sau un monarh-notar, după caz, care nu are dreptul nici măcar la obiecţii personale de conştiinţă care să contravină voinţei naţiunii exprimată de forul său deliberativ suprem, Parlamentul, instituţie care este nu numai de natura, ci de esenţa democraţiei.

Caeterum autem censeo Basescu delendum esse!

Dacă unu’ deştept scrie o carte şi o citeşte un bou, ăla deştept rămâne tot deştept, da’ boul devine polemic.

Citatul este din opera inegalabilului nea Stere.

Se vede treaba că eu am citit multe cărţi scrise de oameni deştepţi.

Geniu belgian

Belgia este ţara în care, prin excelenţă, panourile de avertizare sunt bi- sau trilingve. Bruxelles (sau Brussel, după grafia flamandă) este oraşul în care, exemplar, anunţurile publice sunt făcute în ambele limbi.

Nimic mai amuzant decât anunţul de mai sus, care a tronat zile de-a rândul la intrarea în tunelul Belliard : lucrările de reparaţii durau diferit, în funcţie de limba utilizată de cititorul de panou. Astfel, pentru francofoni ambuteiajele se termină la 13.00, pentru flamanzi la 14.30. Promit că nu mă voi declara în veci  mirat de panotajul din Covasna.