Scandalul DSK şi semnele de întrebare care persistă şi după renunţarea la acuzaţii

27 August 2011

Într-o postare mai veche, am opinat că arestarea lui DSK la New York pentru pretinsul viol este ori perdea de fum (pentru a abate atenţia omenirii de la ipoteticul default american) ori diversiune (pentru blocarea unui pachet consistent de ajutorare a Greciei şi menţinerea ei în marasm financiar, situaţie deosebit de lucrativă pentru Wall Street) ori retaliere, plată de poliţă pentru intenţia lui DSK, din funcţia de şef al FMI, de a amenda pactul Bretton Woods (şi a îi înlătura, în consecinţă, pe americani de la butoanele finanţei mondiale).

Între timp, lucrurile au evoluat în maniera previzibilă : imediat după demisia lui DSK de la FMI (deci aici era buba), brusc pericolul social reprezentat de persoana sa s-a diminuat şi a fost eliberat din bulău. Tot pe atunci a început coana Justiţica din SUA să bage de seamă că declaraţiile „victimei” nu prea sunt credibile şi, într-un final apoteotic, să renunţe la orice învinuire penală faţă de DSK şi punerea sa în libertate deplină (inclusiv eliberarea paşaportului).

La data primei mele postări, aveam dubii că la un hotel de cinci stele din New York, unde respectiva cameră costă trei mii de dolari pe noapte, poate să intre camerista peste clientul aflat în cameră : nu, aşa ceva nu este posibil nici la trei stele în România. Acolo, pentru trei mii de dolari, probabil că DSK avea parte de servicii hoteliere „complete” şi discrete, iar cameristele care prestau „serviciile” mai mult ca sigur că primeau „bacşişuri” generoase de la clienţi pentru „schimbarea prosoapelor”. În plus, eu cred cu tărie că un afemeiat nu este neapărat un violator, ba chiar dimpotrivă.

Însă nu o văzusem, iniţial, pe pretinsa victimă, a cărei identitate a fost ascunsă şi dezvăluită publicului larg doar acum, cu ocazia fâsâirii acuzaţiilor : Nafissatou Diallo, o huidumă de femeie, cam de 1,85 metri înălţime, cu un metru în spate, dură (doar era crescută în junglă, adică în Guineea şi în Bronx). Anchetatorii americani au fost ferm convinşi că huiduma aia de femeie, cu constituţie atletică, în floarea vârstei, la 32 ani şi vârf de formă fizică, crescută în Bronx, fusese violată de un boşorog de 65 de ani, cu cel puţin 10 cm şi 20 kilograme mai mic decât ea, de constituţie picnică, şoarece de birou şi fără condiţie fizică … Cât de trepanat să fie cineva să creadă aşa ceva?

Hai, totuşi, să presupunem, de dragul argumentaţiei, că procurorul Vance şi primii magistraţi care au instrumentat cazul DSK au fost bătuţi în cap şi au crezut, de bună credinţă, că şoarecele de birou chiar a violat ditai dromaderul într-un hotel de cinci stele. Întrebările care persistă acum ar fi :

cine îi plăteşte, cu titlu de daune materiale, lui DSK, pierderea salariului de director FMI (şi altor salarii, din funcţii similare care ar fi urmat celei de la FMI dacă numele nu i-ar fi fost terfelit)  şi cheltuielile generate de acest proces (avocaţi, domiciliu forţat etc.) care depăşesc un milion de dolari? De coşmarul încarcerării cu infractori de drept comun, perp walk sau de suferinţa familiei nu mai vorbesc.

cine  îi plăteşte lui DSK, cu titlu de daune morale, distrugerea unei cariere de finanţist şi om politic (inclusiv ratarea unei şanse reale, nu ipotetice de a deveni preşedintele Franţei)?

de ce apar şi acum, după ce justiţia a afirmat, irevocabil, că acuzele de viol nu pot fi susţinute cu material probator, în Wall Street Journal, articole care aprobă zelul aberant al procurorului Vance de a-l aresta, pune în închisoare cu infractorii de drept comun şi plimba prin faţa camerelor, neras şi cu cătuşele la mâini, înainte de a fi judecat?

Brusc înţeleg că din cele trei teorii de mai sus (perdeaua de fum, diversiunea, plata de poliţe) cea din urmă încă se verifică şi acum, post factum. DSK a iritat băieţii de pe Wall Street cu dorinţa de a rediscuta acordul Bretton Woods. Altminteri nu înţeleg de ce WSJ se chinuie, din răsputeri, să îl mânjească în continuare (deşi a fost „albit” de justiţie) şi de ce au făcut-o, continuu, de la arestare până în prezent. Orice european care, de dragul unui proces echitabil şi a prezumţiei de nevinovăţie, s-a declarat scandalizat de plimbarea lui DSK pe la televizor cu cătuşe de mâini a fost catalogat de WSJ ca fiind continental destrăbălat cu moravuri Ludovic XV în cap. Cel care se mira despre cum a fost posibil să fie violată coşcogeamite vlăjgană de muiere de către un bătrânel fără suflu, i se reproşa imediat misoginismul şovin. Orice om cu judecată care se întreba dacă măsura arestării este justificată de interesele instrucţiei penale şi este proporţională cu inconvenientele pe care le generează i se răspundea, de către vestalele zălude ale justiţiei,  că dreptatea trebuie înfăptuită, cu orice preţ. Bineînţeles că în corul acuzatorilor lui DSJ s-au grăbit să se adune jurişti de doi lei, foşti miniştri de justiţie, care cred că justiţia se face la televizor, cu cătuşele pe mâini, în faţa camerei, nu în sala de judecată, pe bază de lege, cu probe şi dovezi.

Concluziile mele :

1. Aştept cu mare interes urmările vizitei „private” pe care, după eliberare, o va face DSK la FMI, anunţată discret pe Euronews. Să vedem … poate aflăm mai multe. Sau poate iese sânge.

2. Pe Monica Macovei, cea care lăuda justiţia americană şi cum se înfăpuieşte ea, plenar, la televizor în speţa DSK, puteţi să o scuipaţi aici. Avem probe că o merită.

3. Nu mă miră că în cablograme ambasada SUA se interesa de Monica Macovei, o punea sub supraveghere operativă ca fiind una dintre cele mai influente cinci femei din România. Am înţeles acum că Monica Macovei valorifică pe deplin avantajele colaboraţionismului cu cei puternici şi bogaţi, din moment ce îşi vinde prestigiul şi influenţa celor care sunt interesaţi de ele. 


De Vita doudecim Caesarum (I)

25 August 2011

De Vita doudecim Caesarum” de Suetonius este o carte pe care n-am citit-o la vremea ei (şi încă mai am multe necitite), dar ediţia prescurtată ad usum Delphini (numai cu capitolele referitoare la Divvs Ivlivs – Iuliu Cezar şi Divvs Avgvstvs – Octavian Augustus) n-am lăsat-o din mână, deoarece cuprindea portretele-robot a doi despoţi : un despot dictator, Iulius Caesar şi un despot luminat, Octavian. Azi vă vorbesc despre Iulius Cezar, deoarece capitolul „Divvs Ivlivs” din Suetonius este un manual explicit, un îndrumar practic, precis etapizat, despre cum se poate confisca democraţia şi înlocui cu un regim autocrat.

Ideoque et deficientem capillum revocare a vertice adsueverat et ex omni decretis sibi a senatu populoque non aliud aut recepit aut usurpavit libentium quam ius laurae coronae perpetuo gestandae.” (Asemenea, se muncea să îşi aducă părul cel sărăc spre creştet şi din toate edictele sale către senat şi popor nu a dobândit sau uzurpat ceva cu mai multă plăcere decât dreptul de a purta coroana de lauri mereu). Parcă mai ştiam pe unul care îşi acoperea chelia cu şuviţe coafate pe creştet şi care foloseşte recuzita de la Cotroceni fix pentru a îşi ascunde chelia, dar cine să fie ăla …

Pronum et sumptuosum in libidines fuisse constans opinio est, plurimasque et ilustres feminas corrupisse” (opinia constantă este că Cezar a fost înclinat către destrăbălare şi plin de fală, corupând numeroase femei ilustre …) – în original urma înşiruirea celor care se lăsaseră corupte de Caesar. Parcă episodul ăsta ne evoca şi nouă ceva, parcă un nume de ministru, care încă mai prestează vizite nocturne la Cotroceni, care a fost mai mult decât somptuos răsplătită pentru „libidines”.

În perioada primului său consulat, exercitat dimpreună cu Bibulus, Cezar a reuşit să vâre frica atât de bine în colegul Bibulus cu care împărţea puterea executivă şi în Senat (tot prin arestări), încât aceştia nu l-au mai contrazis niciodată şi Cezar a exercitat întreaga putere executivă de unul singur; băşcălioşi, unii romani, chemaţi ca martori la încheierea actelor, le datau ca fiind încheiate în consulatul lui Cezar şi al lui Iuliu (non Caesare et Bibulo, sed Caesare et Iulio consulibus actum scriberent). Locul lui Bibulus a fost la noi luat de Boc, omul de paie al guvernului Băsescu.

Spre finalul dictaturii, este evident declinul democraţiei în Roma iar dispreţul lui Cezar faţă de demos, senat şi lege este de-a dreptul insultător : „Eadem licentia spreto patrio more magistratus in pluris annos ordinavit, decem praetoris viris consularia ornamenta tribuit, civitate donatos et quosdam semibarbaris Gallorum recepit in curiam” (Cu aceeaşi neruşinare faţă de uzanţele naţiei a instalat magistraţi pe mai mulţi ani, a acordat onoruri consulare la zece pretori, a acordat cetăţenie şi chiar a primit în Senat gali semibarbari). Fără să vreau mi-am amintit de Petre Lăzăroiu, care va cumula mandatul interimar la CCR de doi ani, cu cel actual, de nouă ani, rămânând în funcţie la CCR 11 ani, ceea ce este interzis prin lege. Să îmi amintesc câte persoane a decorat şi umplut de onoruri şi sinecuri Băşidenţia sa? Câţi semibarbari, care nu fac acordul subiectului cu predicatul şi scriu „mi-au” ca pisica, gen Botiş şi Funerariu, sunt în Parlament şi guvern? Parcă ar semăna situaţiile …

Praeterea monetae publicisque vectigalibus peculiares servos praeposuit” (a încredinţat trezoreria şi veniturile din taxe slugilor sale). Cunoscut îmi pare iar, parcă din scandalul ăla cu Regina … Cin’ să fie Regina, nu sluga jupânului? „Trium legionum, quas Alexandrae relinquebat, curam et imperium Rufioni, liberto sui filio, exsoleto suo demandavit” (trei legiuni, pe care le-a lăsat la Alexandria – adică la cea mai mănoasă provincie a imperiului, Egiptul, n.m. – le-a încredinţat în grija şi comanda lui Rufion, fiul unui libert de-al său, şi unul dintre iubiţii săi). Să ne mai mirăm de câte ministere călăreşte în guvernul Boc madam Udrea, fiică de dezrobiţi din Buzău?

Ar fi multe, multe alte paralele şi asemănări de semnalat. Diferenţele mai puţine, derivate din ambiguitatea preferinţelor sexuale ale lui Cezar sau din faptul că Cezar „vini parcissimum (fuisse)” (bea extrem de puţin vin), pe când lui Bălălău îi place muuult trăscăul. În rest, numai asemănări. Vă dau cuvântul meu că nu am citit capitolul „în cheie”, pur şi simplu asemănările si paralele te iau de nas de evidente ce sunt.

Umorul lui Suetonius este delicios, condimentând o lucrare care, istorică fiind, risca să fie searbădă, deşi trecerea Rubiconului, confiscarea treptată a puterii şi democraţiei de către Cezar sunt mai mult decât interesante, ca şi asasinarea lui în for de Idele lui Marte. Dar zecile de catrene insultătoare, preluate cu o ostentaţie de babă bârfitoare din folclorul epocii, fac deliciul lucrării. Spre exemplu, picanteria bisexualităţii lui Cezar, prezentat ca fiind bărbatul tuturor femeilor şi femeia tuturor bărbaţilor („omnium mulierum virum et omnium virorum mulierem”).

În final, apreciez că istoria se repetă. Omenirea nu rămâne, însă, la fel, ci involuează, deoarece jegul din oameni persistă, dar capacitatea lor creatoare se diluează tot mai mult.  Bucureştiul lui Băsescu nu este deloc Roma lui Cezar. Băsescu nu va cuceri niciodată, mutatis mutandis, vreo Galie sau Britanie sau vreun Egipt pentru România, dar ştie, poate, reuşeşte să fie la fel de odios ca şi el. Şi dacă istoria se repetă, noi suntem cei care au involuat, inclusiv numai pentru că nu suntem în stare să învăţăm nimic din greşelile trecutului atât de detaliat documentate.

Lui Băsescu nu îi doresc nimic altceva decât Idele lui Marte, 60 conspiratori cu pumnale şi „Tu quoque, fili me?”, la figurat, fireşte dar, dacă se poate, doresc să i se întâmple azi, că o merită la fel de tare ca şi Cezar pentru cât de odios este. Încep să mă întreb dacă, totuşi, dorinta mea este înţeleaptă. Nu de alta, dar, la ceva timp după el, vor apărea la putere Caligula sau Nero


Rămâi, o, clipă, că eşti aşa frumoasă …

21 August 2011

Nu mă pricep la pictură, sculptură sau alte arte vizuale, dincolo de nivelul de „cultură vagă„, „civilizare – urme fine” sau „snobilism” – specia aia de cultură făcută din idei de-a gata, de-ale altora, gen pui rahitic care stă cu ciocul deschis să primească de la alţii digerată gata estetică la kil, eventual la promoţie, să îi crească glanda estetică dintr-o sărciuială pe internet cât altora dintr-o viaţă în bibliotecă.

Dar la Viena, la Kunsthalle, era, fix în perioada sejurului meu pe acolo, o expoziţie Dalli, denumită de organizatori „Le surréalisme c’est moi„. Ca orice snob sfertodoct (că semidoct ar însemna doct pe jumătate, ceea ce e deja mult prea mult în comparaţie cu cunoştinţele şi competenţele mele în materie de pictură, mai ales suprarealistă), mi-am propus să văd şi eu, cu ochii mei, măcar un original, două, semnate de Dalli. Voiam să văd un Dalli de la un metru, nu de alta, dar reproducerile din Dalli, pe care le văzusem într-o carte primită cadou (eu nu mi-aş cumpăra una, de filistin ce sunt) îmi plăcuseră destul de mult. Bineînţeles că respectivul album cu reproduceri primit cadou fusese răsfoit o singură dată, câteva minute, apoi începuse, discret, să adune praf în bibliotecă, unde zăcea nemişcat şi nebăgat în seamă de ani buni.

Ce am văzut însă la Kunsthalle, în cartierul de muzee al Vienei, m-a uimit. Nu îmi venea să cred că se poate aşa ceva. Nu îmi venea să cred că eu, filistinul, pot sta minute întregi în faţa unui singur tablou fără să mă mişc, ca apoi să mai stau câteva minute din alt unghi, din altă lumină, şi apoi alt unghi, şi iar … şi iar …

Expoziţia era una cam sărăcuţă după criteriile mele de amator snobil de artă (fix cinci tablouri de Dalli, restul schiţe de Dalli în creion, frumoase şi alea, totuşi. Erau mulţi discipoli şi epigoni care fie nu mi-au plăcut – cu o singură excepţie, reprodusă mai jos – fie glanda mea estetică, snoabă, se excită doar la nume mari). Dar, chiar şi aşa, sărăcuţă, cu cinci tablouri, mi-a plăcut mai mult decât marele Muzeul de Artă din Viena, cu artileria lui grea cu tot (Holbein, Durer, tonele de Rubens, Veronese, Carravaggio şi muuuuulţi alţii). 

Dintre tablourile de Dalli, am rămas fără grai în faţa a două tablouri. Primul, „Colosul din Rhodos„, m-a uimit cu stăpânirea spaţiului, spaţialitatea ca de joc video 3D magnific stăpânită, lumina incredibilă, cu adevărat suprarealistă a insulei, cu omul care luase dimensiuni de uriaş şi ajunsese zeu pentru toţi oamenii turtiţi de dimensiunile lui urieşeşti pe treptele statuii. Ce Nietzche, ce amurgul zeilor, ce braşoave tot îndrugă şi lălăie literaţii şi filosofii? Nu îmi venea să cred că un tablou, mut, juma’ de metru pe un metru, le putea zice mai bine decât zece cărţi filosofeşti şi mii de cuvinte.

Al doilea însă, m-a făcut să suspin: nu-mi credeam ochilor!!! Cum se poate crea ceva atât de frumos, simplu, original şi desăvârşit? „Cuplu cu nori în cap” m-a făcut să îmi aduc aminte de vremurile când aveam mulţi nori în cap, să mă întreb dacă mai am sau mai pot avea, dacă mai visez la girafe incendiate şi incendiare … În faţa respectivului tablou, nu am mai putut zice decât : Rămâi, o, clipă, că eşti aşa frumoasă … Nu, nu ridicasem diguri precum Faust, nu rezolvasem problema pietrei filosofale, dar impresiile generate de flinticul ăla pictat erau aşa de puternice şi plăcute, că aş fi vrut să nu părăsesc sala respectivă pe veci. Şi cum nu puteam să fur tabloul respectiv pentru cel mai egoist uz cu putinţă, şi anume plăcerea mea personală exclusivă, am făcut ceva ce îmi fusese clar interzis de la intrare : am fotografiat tabloul, deşi, de felul meu, sunt guguştiuc docil cu respect faţă de consemn. Pentru că zăcusem mut în sală deja de ceva  timp, am observat ciclicităţile rondului de supraveghere al curatorului, care revenea la fiecare două-trei minute. Aşa că am încălcat consemnul, din motive evident egoiste şi pot să vă ofer o copie palidă de tot, făcută cu telefonul, fără lumină adecvată, fără blitz (normal), din ceea ce eu numesc „Rămâi, o, clipă, că eşti aşa frumoasă” :  „Cuplu cu nori în cap„. Cu menţiunea că în poza (execrabilă, făcută de mine cu frica-n sân) nu se vede mai nimic din ce se vede în sală.

Iar, în final, o lucrare fotografică a unui epigon de-al lui Dalli : Gala văzută de Dalli. Într-adevăr, beauty is in the eye of the beholder. Cincizeci de tratate de estetică sau ‘jde de poezele despre reflectarea de joc secund, mai pur, a cirezilor agreste nu pot să exprime mai bine conceptul decât fotografia suprarealistă de mai jos.

PS 1 : Ştiu cel puţin o carte, din bibliotecă, de pe care va dispărea praful.

PS 2 : De acum încolo mă voi lăsa sedus mult mai uşor de afişele care te invită, te cheamă şi ademenesc spre muzeu. Cine ştie, poate clipa va reveni …


România – „Land of choice” sau Fantezie cu rahat (II)?

20 August 2011

Toată lumea ştie reclama aia de pe Euronews, „Welcome in the Carpathian garden„. Bine aţi venit la noi, că dacă aţi făcut prostia să veniţi, de jumulit vă jumulim noi, românii, de vă merg fulgii.

Prima ţeapă : rovigneta. Un indicator mare te avertizează la graniţă că în România este necesară plata unei taxe pentru străzi şi autostrăzi. Care autostrăzi lipsesc cu totul iar uliţele alea înguste şi prăfuite, denumite la mişto „drum european”, sunt sufocate de traficul greu, care încurcă la exasperare autoturismele dar şi  deşelează şi distruge potecuţa, ulicioara cu ifose nejustificate de drum european.

Ţeapa cu rovigneta (ţi se pretinde să plăteşti pentru un serviciu de care nu beneficiezi, ţi se cere să plăteşti ca să vezi cum îmbătrâneşti la propriu în spatele unui TIR care te şi umple de noxe, ca bonus) este dublată de modalitatea efectivă de punere în practică a taxei auto (rovigneta). Cum, încă de la pătrundere pe teritoriul „Grădinii Carpaţilor”, eşti obligat să fi plătit respectiva taxă, cel mai bun loc pentru a plăti respectiva taxă este vama, pentru ca nu cumva, Doamne-fereşte, să contravii cu un metru de drum netaxat reglementărilor României. Însă pentru guguştiuci fraieri, de bună-credinţă şi care vor să respecte legea, ca mine, în vamă au parte de tratament special : nu funcţionează nici un POS, deci rovigneta se plăteşte cu numerar. N-aveţi RON, nu? Nici o problemă, plătiţi în EUR. La un curs de 2,51 RON/1 EUR. Da, aţi citit bine, 2,51. Să nu îi bagi în p..da mamii lor cu rovigneta lor cu tot şi cu respectarea legii? Da, deci România îşi merită numele de : Land of (no other) choice sau de Fantezie cu rahat. Muuuuult rahat.

Trec apoi peste formele fără fond (dureros de ubicuitare) sau peste momentele în care autorităţile din România se comportă precum un tâlhar în haine oficiale,  care te jefuieşte la drumul mare. Ce este uluitor este că şi privaţii sunt la fel de tâlhari, puşi pe rapt, jumulit fraieri, păcălit guguştiuci, cât mai mulţi şi cât mai mult, multă prosteală pe faţă.

Exemplu tipic : o bancă din România (nu îi spun  numele, vă las să îl ghiciţi, începe cu „Raif” şi se termină în „feisen„), unde au fost viraţi banii de vacanţă în România. Plata a fost dispusă din Belgia pe 13.07 şi a fost executată de ING Belgia pe 14.07. În conformitate cu Directiva referitoare la plăţi şi OUG 113/2009, plata în SEPA trebuia executată fie în aceeaşi zi (ziua D, adică pe 13.07), fie a doua zi (D+1, adică pe 14.07). Bineînţeles că banii au intrat pe 19.07 în contul meu curent. Timp de cinci zile (de pe 14.07 până pe 19.07) Raiffeisen s-a împrumutat, amărâta, de bani fără dobândă de la mine. Când am întrebat la Raiffeisen de ce durează un virament european atât de mult, au dat vina pe ING Belgia, mârlanii. Prosteală pe faţă, de parcă eu nu puteam să consult soldurile şi extrasele de cont din ambele bănci.

Întârzierea în decontarea banilor, împrumutul fără dobândă dublat de mârlănia aruncării pisicii moarte din vina lor în curtea altuia, m-au iritat la maximum, pentru că am fost silit să folosesc alte modalităţi de plată. Am plătit cu cardul ING Belgia, în EUR, cumpărături în lei, aşteptându-mă ca ING Belgia să practice, pentru o monedă total neinteresantă pentru ei la cumpărare (RON), un curs dezastruos.

Spre surprinderea mea, cursul a fost corect, calculat de ING Belgia la cinci zecimale !!! (1 EUR la 4,25694 RON). Cursul de schimb pe card al Raiffeisen pentru EURO (deşi ei lucrează enorm cu EUR/RON) este de 4,39 RON/1 EUR. Deci furt pe faţă, fără jenă, practicat la vedere, zi de zi. Nu, nu este deloc economie de piaţă, nu, nu este Land of choice, este Fantezie cu muuuult, muult rahat, inclusiv în economia, chipurile, de piaţă, concurenţială şi privată.  România este „Land of (no other) choice„.

Am văzut însă şi lucruri bune, minunate chiar, în România. Păcat că le acoperă cu totul atât de mult rahat din fantezie.


Despre pericolul social concret al unor contraventii – puncte de vedere

8 August 2011

A afirma ca in minunata noatra tarisoara, lendovciois, nu avem drumuri si autostrazi este un truism penibil. Insa si politica de management a celor cateva ulite circulabile (ma refer aici la E68) este jenibila, in sensul ca regulile de circulatie impuse de autoritati sunt penibile, neproductive, tembele pe de-a dreptul. La putin dupa intrarea in Lendofciois am fost oprit de un organ al Polutiei rutiere, care m-a instiintat sec, de dincolo de burta revarsata peste curea, in limba de lemn a politistilor, ca am depasit cu 19 de km viteza maxima de 50 km/h din nu-sh-care localitate. Care localitate, m-am mirat eu ingenuu si sincer, ca erau lanuri de porumb si pe stanga, si pe dreapta? Nici macar un caine legat la o poarta sau macar o vaca, o oaie, o gaina … nimic! Da, dar lanul de porumb este in intravilan si deci trebuie protejat de soferii vitezomani, motiv pentru care organul a apreciat ca amenda aplicata este foarte justa si meritata.

Sa ma apuc sa filosofez cu posesorul de burta revarsata despre finalitatea legii contraventionale? Sa glosez pe marginea utilitatii sociale a protejarii prin lege a lanului de porumb din intravilan (va dau cuvantul meu de onoare ca nu era nici un caine, daramite casa sau animal, am crezut sincer ca am ratat semnul de iesire din intravilan vazand lanul  de porumb pe stanga si dreapta)? Demersul este inutil pentru o persoana care se doreste a se bucura de concediu, asa ca, in fata unei incalcari formale a legii, am zambit scarbit fata de un furt savarsit de stat, acest talhar la drumul mare, in haine oficiale, am semnat procesul verbal de contraventie fara obiectiuni. Nu este nimic de discutat cand intravilanul este folosit ca si „capcana”, cand finalitatea legii este deturnata spre umflarea bugetului de stat cu venituri din amenzi.

Spre deosebire de restul Europei, unde am circulat civilizat, pe autostrazi, cu o medie de 105 km/h, potrivit computerului de bord, in Romania am circulat cu 64 km/h in medie (cu segmentul Bucuresti-Pitesti A1 inclus in medie), ba mai iau si amenda pentru depasirea vitezei legale in dreptul unui lan de porumb. Nu, serios … oamenii astia sunt sanatosi? Oare ei nu au observat cata agresivitate la volan (cu adevarat periculoasa in trafic) manifesta tot felul de putzoi cu masinile lor de cocalari? Pe mine ma gasesc periculos la volan? Asta e fix lumea si dreptul pe dos!!!

Sa nu credeti ca ma cred cel mai bun sofer sau ca sufar din cauza unei amenzi. Nu. Ce e corect si just, e corect si just. Insa totusi, diferenta dintre viteza medie afisata de bord in Europa (105 km/h) si Romania (64km/h) este mult prea mare, ar fi trebuit sa dea de gandit. Ca si faptul ca nu avem drumuri, dar cheltuim cu intretinerea ulitelor astora cat am cheltui cu construirea de autostrazi noi. Dar nu da nimanui de gandit, mai ales cand foamea de bani la buget este atat de mare incat se deturneaza legea de la finalitatea ei fireasca pentru a fi folosita ca instrument de rapt si brigandaj.

Spre deosebire de Romanelica noastra, prin alte parti de Europa lucurile stau altfel. Avenue Louise in Brussel este, desigur, in intravilan, dar acolo niciodata politia rutiera nu m-a amendat ca am mers cu 70 km/h, pe simplul considerent ca pericolul social concret al unei astfel de fapte este inexistent (doua benzi pe sens, separate sensurile intre ele ca pe autostrada, exista pasaje pentru evitarea intersectiilor etc, deci pericol de accident cvasiinexistent). Deci in capitala Europei se poate circula, in anumite sectoare, cu 70 km/h dar pe langa porumbul din Romania nu, bag io de seama. E bine asa, porumbul ala trebuie musai protejat.

In final, am vazut o stire : drumul european E19, pe sectorul Mechelen-Antwerpen, a intrat in reparatii si odata cu reparatiile o restrictie de viteza de 70 km/h pe autostrada. La un control de rutina, ieri, in trei ore s-a observat ca mai mult de jumatate dintre soferi au depasit limita legala de viteza (peste 700) iar peste 400 au fost fotografiati, dar nu a fost aplicata nici o sanctiune contraventionala, autoritatile fiind convinse ca signalistica a fost deficitara, ca si preventia contraventiei (rata contravenientilor era mult prea mare). In consecinta, a fost initiata o campanie de informare a publicului cu privire la restrictia de viteza, la radio si TV si a fost refacuta signalistica de avertizare, inclusiv prin panotaj referitor la avertizarea de radar. Astfel s-a redus considerabil numarul contravenientilor, autoritatile fiind multumite ca legea este respectata si nu neaparat amenzi incasate.

Deci nu putem compara lucrurile care nu pot fi comparate intre ele.

PS : Iertaciune, dar nu am diacriticele cu mine, in concediu, scriu pe un computer de imprumut. Ma iertati, sper.