Vise, taică, vise …

27 Aprilie 2011

Asta chiar s-a întâmplat în sâmbăta de dinaintea Floriilor, prin şi primprejurul Brussel-ului. Am plecat de acasă, din Schaarbeek, am trecut prin Brussel-stad, apoi am ajuns la prietenii noştri din Etterbeek, cei care ne incitaseră şi instigaseră la o plimbare mai lungă cu bicicleta.

Am trecut apoi prin Etterbeek, apoi prin Oudergem (ce mai case, doamne ce mai case …), apoi prin Watermaal-Bosvoorde, la marginea pădurii şi apoi prin pădurea Zonië, din jurul aglomeraţiei urbane Brussel-Capitală.

Belgienii au fost înţelepţi în sensul că din fosta pădure Zonië (Zoniëwoud în flamandă, Forêt de Soignes în franceză) au păstrat cea mai mare parte. Deşi hălci întregi din pădure au cazut pradă toporului ca să facă loc cartierelor mai  fiţoase precum Oudergem sau Watermaal-Bosvoorde (unde preţul de pornire al casei este de la 1 Mio EUR, dar, deh, cumperi casă ozonată natural de pădure), pâlcuri din fostul codru încă rezistă sub formă de parcuri şi spaţii verzi prin oraş (vechimea arborilor, contrastând cu noutatea caselor dimprejur stau dovadă). Din cauza pădurii din sud-estul Brussel-ului şi a parcurilor dinăuntru, „capitala Europei” este unul dintre cele mai verzi şi puţin poluate oraşe, deoarece a avut înţelepciunea de a păstra un plămân verde detoxifiant şi un loc unde să te poţi plimba, pe jos sau cu bicicleta, unde poţi face jogging sau trekking, unde poţi respira aer cu adevărat curat.

Am traversat pădurea (mai mare şi mai lungă decât aş fi crezut, drum „off-road”, de ţară, cu urcuşuri şi coborâşuri care au solicitat serios bicicletele noastre de oraş şi muşchii noştri anemici obişnuiţi cu pistele de ciment …), am făcut o pauză să de odihnim un pic, un picnic la iarbă verde, plodul a zburdat şi s-a jucat în voie, a văzut că mapamondul este mai larg decât vede el pe beton, în oraş sau de pe terasă.

Ne-am continuat drumul prin Waterloo (locul ăla unde a luat-o Bonaparte pe coajă, ştiţi dvs.), unde iarăşi nu vă zic ce case, doamne ce case am văzut … şi am ajuns in Braine-l’Alleud, unde se întâmpla să se adune lumea la celerarea Anului Nou thailandez, deci tăiţei şi frigărui aromate şi condimentate, de să te lingi pe degete, nu alta.

Pe drumul înapoi, mă întream de ce înghesuitul, aglomeratul, murdarul, prăfuitul şi puţitorul Bucureşti nu a păstrat nimic din Codrii Vlăsiei care străjuiau capitala. De ce în loc de cartiere de case de bun-gust, răsfirate, cu spaţiu şi aerisite, cu lumină, la marginea pădurii preferă să ridice mausolee de neam-prost şi viloace de topârlani parveniţi, înghesuite în Pipera sau pe marginea unei haznale – mă refer la lacul Snagov în care se deversează toate dejecţiile riveranilor şi care riverani ies mândri, apoi, la plimbare cu şalupa să se împroaşte unii pe alţii cu propriul rahat. Mă întrebam dacă belgienii n-au şi ei un Puiu Popoviciu sau un Constanda care să confişte parcurile şi spaţiul verde, publice, ca să le radă şi să ridice în loc cine ştie ce plăcintă de beton, mausoleu sinistru al ţopelii parvenite. Au, sigur că au, numai că nu li se permite să îşi bată joc de interesul public pentru satisfacerea intereselor particulare. De aceea oamenii ăştia mai au păduri, parcuri, multe spaţii verzi, aer de respirat şi o calitate a vieţii de invidiat, pentru că Puii Popovicii lor nu ajung mari latifundiari şi „dezvoltatori imobiliari” de plăcinte de beton prin sacrificarea intereselor publice, a spaţiului verde şi parcului, a calităţii aerului respirat.

Sau mă întrebam dacă şi când va fi posibil să te plimbi cu bicicleta traversând Bucureştiul, să te afunzi apoi prin păduri ipotetice vreo douăzeci de kilometri. Vise, taică, vise, nu cred că voi apuca eu clipa aia. Nu cu Bocii, Băseştii, Antoneştii, Ponţii şi toate canaliile politice care nu dau doi bani pe calitatea vieţii celor pe care, sanchi, cică îi reprezintă.

De aceea, Bok şi Băsescu trebuie să-şi dea demisia!

Anunțuri

Plec un pic

18 Martie 2011

La Londra – Bath – Wells – Exeter – Londra şi înapoi la Brussel. E o chestie organizată de facultate, cică să învăţăm ceva despre sistemul „Common Law” şi drept comparat.

Deci mai scriu eu din când în când.


Chestii, trestii, bagatele, dar mai subţiri, de duminică …

13 Februarie 2011

Dacă nu e şi fudul, prostul nu e prost destul. Iar eu, ca să vă demonstrez cu asupra de măsură şi dincolo de orice dubiu rezonabil că sunt prost cât cuprinde, mă voi fuduli cu ce am descoperit (de fapt nici măcar nu am descoperit eu, ci nevastă-mea) pe un raft din FNAC.

Este vorba despre ultimul răcnet al celor de la Monty Python, şi anume „Not the Messiah (He’s a Very Naughty Boy)” (2010, Sony Pictures), care este de fapt un remake al clasicului „The Life of Brian” (1979, cu aceiaşi Monty Python). Mie personal „The Life of Brian” mi s-a părut cel mai hulitor film la adresa teologiei creştine şi totodată unul dintre cele mai bine „acoperite” filme care să fi băşcălit vreodată Biserica. Din distribuţie lipseşte însă John Cleese din motive care îmi scapă, dar şi Graham Chapman (intrat în circuitul carbonului încă din 1989).

(foto : BBC)

Remake-ul din 2009, lansat pe piaţă în 2010, odată cu digitalizarea originalului Life of Brian este însă de un insolit total, deoarece filmul clasic este povestit sub forma unui „oratoriu comic„.  Ca orice oratoriu care se respectă, este executat de o orchestră (chiar una din 80 de instrumentişti), cor (uriaş, 140 persoane), cinci solişti (soprană, mezzo, tenor, bass şi, nesperat, Eric Idle pe post de bariton). Bineînţeles că există şi un narator, un Pilat din Pont şi un tăietor de lemne (toţi interpretaţi de Michael Palin, inclusiv în travesti).

Ce este fabulos este că englezii aştia au trei secole de tradiţie în materie de oratoriu, iar genul este aşa de bine întipărit în conştiinţa publică, încât îl pot băşcăli lesne astfel încât lumea să guste poantele, dar să şi umple Albert Hall Theater (la noi nu s-ar umple nici sala mică de la Teatrul Act la un oratoriu în băşcălie). Iar „know-how”-ul a trei sute de ani de oratoriu se vede : oamenii ştiu ce este muzica, inclusiv atunci când o băşcălesc. De exemplu, mai jos un link cu soprană şi mezzosoprană în falset, urmaţi în imitaţie de tenor cu basul în falset, ca în final soprana să încheie în tril exact cam ca într-o missă clasică (linkul aici, melodia numindu-se ridicol „Oh God you are so big…”), dar ridicolul textului şi comedia de situaţie implicită fac melodia şi armonia clasică să fie de zece ori mai savuroase. Să vă mai zic de „The Less Than Immaculate Conception” …, pe englezi cred că nu îi bate nimeni la băşcălirea prin eufemism …

La fel, punerea pe muzică a replicii clasice : „What Have the Romans Ever Done for Us?”, este remarcabilă şi ca inventivitate muzicală, dar şi ca orchestraţie şi umor (link aici). Însă de la distanţă, cea mai valoroasă parte mi se pare „Baroque and Roll„, unde stilul de oratoriu emfatic şi constipat al lui Haendel este luat în râs cu asupră de măsură (regret, dar pe Youtube nu am găsit „Hail to the Shoe”, scris fix în stilul lui „Halleliuah” din oratoriul Messia de Haendel, delicios de-a dreptul). Nici Bob Dylan nu scapă de băşcălire (Individual) dar şi vodevilul, gospelul, muzica mexicană şi încă multe altele …

Dar nu pot să vă las să nu vă zic despre cireaşa de pe tort (pasajul în care se băşcăleşte coloratura din muzica clasică, linkul îl găsiţi aici). Nu serios, oare coloratura şi contra-solul la soprană sunt oare reformulări artistice, „joc secund” al „matratzensport”, al sportului în cuplu la orizontală? Oare ăsta este rolul şi funcţia muzicii, refularea de dorinţe sexuale? Păăăi, dacă stau să mă gândesc că aproape orice arie celebră de muzică clasică se termină într-un climactic do de sus pentru tenor şi un contra-mi sau chiar contra-sol pentru soprană, oare asta vrea să fie o reflexie, aproape străvezie, dar tot cirezi agreste, a pitecantropului preistoric care, neputându-se acupla, a defulat frustrarea sexuală în muzica pe care a inventat-o? Oare de aia erau şi sunt aşa de apreciaţi muzicienii de către femei? Păi dacă e aşa, ar trebui să mă îngrijorez, deoarece îmi plac la nebunie notele înalte de la sfârşitul fiecărei arii (aşa de perfecte că îţi vine cheful de ţigara de după), mă dau în vânt după „Sempre libera” din Traviata cu Callas, aia din 1953 (aia când ajungea în contra-mi), ar trebui să mă caut prin doctori. Da, să mă caut prin doctori, că îmi place nu numai Callas sau Gheorgiu, ci şi Alagna sau Pavarotti de prin 1975 …

Şi, parafrazându-i pe cei de la TNR zic şi eu că „Postarea lungă, sărăcia omului„, aşa că vă las cu o întrebare retorică : oare cei de la Divertis, de ex., vor reuşi, prin 2020 (adică pe când ar aniversa şi glumele lor frumoasa vârstă de 40 de ani), ceva asemănător băieţilor de la Monty Python? Dacă da, o să înţelegem că educaţia desăvârşită oferită de Cambridge (unde au studiat Cleese, Chapman şi Idle) este doar un mit.


Adevărul despre Moş Crăciun

25 Decembrie 2010

Copii, vă punem la dispoziţie adevărul integral şi gol-goluţ : Moş Crăciun nu este altcineva decât mămica şi tăticul. Această dezvăluire incendiară vă este oferită de

WikiLeaks.


Geniu belgian

5 Noiembrie 2010

Belgia este ţara în care, prin excelenţă, panourile de avertizare sunt bi- sau trilingve. Bruxelles (sau Brussel, după grafia flamandă) este oraşul în care, exemplar, anunţurile publice sunt făcute în ambele limbi.

Nimic mai amuzant decât anunţul de mai sus, care a tronat zile de-a rândul la intrarea în tunelul Belliard : lucrările de reparaţii durau diferit, în funcţie de limba utilizată de cititorul de panou. Astfel, pentru francofoni ambuteiajele se termină la 13.00, pentru flamanzi la 14.30. Promit că nu mă voi declara în veci  mirat de panotajul din Covasna.


Anatomia unui miracol

10 Octombrie 2010

Ca toţi băieţeii care nu au depăşit vârsta mentală de 4 ani şi care sunt şi rămân obsedaţi să afle care sunt resorturile care fac ca maşinuţa lor preferată să se mişte şi să facă „nii-noo, nii-noo”, curiozitate care nu îi lasă până nu demolează biata maşinuţă cu totul, azi m-a uitat la maţele unei lucrări ale lui Bach, şi anume la „Fecit potentiam” din Magnificat BWV 243, în speranţa că îmi voi explica cum este generată şi cum funcţionează mierea de clopotniţă din care Bach are cu asupră de măsură. 

Anatomia minunii o găsiţi AICI.

Spre uimirea mea, nimic mai simplu şi nimic mai complicat. Totul începe cu o pauză de un sfert de notă pentru toţi soliştii, cu excepţia tenorilor, şi totul debutează  ca un contrapunct, aspect care îi conferă atât de mult dinamism. Apoi, tenorii sunt daţi la o parte ca purtători ai melodiei şi, din patru în patru măsuri, suportul omofonic al melodiei este reprodus pe rând de către altiste, apoi de sopranele secunde, apoi de başi şi, în final, de sopranele prime, pentru ca în măsura 22 să se revină în atât de doritul  unison. Apoi urmează încă un fugato scurt, urmat din nou de contopirea vocilor în unison, în cea mai dulce armonie a mierii de clopot.

Deşi am înţeles cum funcţionează miracolul, nu l-aş putea în veci reproduce. Nu aş putea să imaginez că un fleac precum legato-ul tenorului din final poate genera o emoţie aşa de spectaculoasă. Minunea, deşi explicată, rămâne minune, pentru că neuronul meu nu este în stare să imagineze măcar o notă din „leşul boului armonios” ţinut de Bach în spate de atâtea secole.

PS :  [Dominus] dispersit superbos mente cordis sui, deposuit potentes de sede et exaltavit humiles. Tata Uraniu vede în globul lui cristal că acelaşi lucru se va petrece în curând şi în România. Om vedea dacă Bach era şi sibilinic.

Caeterum autem censeo Basescu esse delendum!


Am început şcoala. Şi se pare că aici se face carte serioasă.

29 Septembrie 2010

Deşi pare greu de crezut, există câteva persoane care chiar au observat că nu am postat nimic de două zile.

Se pare că nu voi mai avea aşa de multe postări în viitorul apropiat, deoarece în cadrul orarului  ULB numai disciplinele teoretice înseamnă 25 ore pe săptămână, fără TP (travaux practiques), deci programul final va fi şi mai încărcat.

Deocamdată îmi place enorm ce văd, vă ţin la curent.  De exemplu, azi, unul din cursuri s-a limitat la a discuta un articol din codul civil, coerent şi exhaustiv, cu obiectul, istoricul reglementării, modificări, jurisprudenţă, revirimentul jurisprudenţei, studii de speţă – nu a fost plicticos de loc, nu am băgat de seamă până acasă, când mi-am inspectat notiţele, că timp de două ore se discutase un singur articol al Codului civil!!!!

PS : cursul de drept comercial a început cu teoria comercianţilor – deci s-a discutat in extenso despre contractul de societate. Cu satisfacţie vă declar că nu există o măgulire de orgoliu mai mare ca aceea de a descoperi că opiniile mele pe un text juridic nou (cum este NCC în România, text încă neintrat în vigoare), referitoare la contractul de societate sunt concordante cu cele ale doctrinei belgiene care a analizat textul belgian corespunzător, text intrat în vigoare şi verificat de ani de practică.