Vise, taică, vise …

27 aprilie 2011

Asta chiar s-a întâmplat în sâmbăta de dinaintea Floriilor, prin şi primprejurul Brussel-ului. Am plecat de acasă, din Schaarbeek, am trecut prin Brussel-stad, apoi am ajuns la prietenii noştri din Etterbeek, cei care ne incitaseră şi instigaseră la o plimbare mai lungă cu bicicleta.

Am trecut apoi prin Etterbeek, apoi prin Oudergem (ce mai case, doamne ce mai case …), apoi prin Watermaal-Bosvoorde, la marginea pădurii şi apoi prin pădurea Zonië, din jurul aglomeraţiei urbane Brussel-Capitală.

Belgienii au fost înţelepţi în sensul că din fosta pădure Zonië (Zoniëwoud în flamandă, Forêt de Soignes în franceză) au păstrat cea mai mare parte. Deşi hălci întregi din pădure au cazut pradă toporului ca să facă loc cartierelor mai  fiţoase precum Oudergem sau Watermaal-Bosvoorde (unde preţul de pornire al casei este de la 1 Mio EUR, dar, deh, cumperi casă ozonată natural de pădure), pâlcuri din fostul codru încă rezistă sub formă de parcuri şi spaţii verzi prin oraş (vechimea arborilor, contrastând cu noutatea caselor dimprejur stau dovadă). Din cauza pădurii din sud-estul Brussel-ului şi a parcurilor dinăuntru, „capitala Europei” este unul dintre cele mai verzi şi puţin poluate oraşe, deoarece a avut înţelepciunea de a păstra un plămân verde detoxifiant şi un loc unde să te poţi plimba, pe jos sau cu bicicleta, unde poţi face jogging sau trekking, unde poţi respira aer cu adevărat curat.

Am traversat pădurea (mai mare şi mai lungă decât aş fi crezut, drum „off-road”, de ţară, cu urcuşuri şi coborâşuri care au solicitat serios bicicletele noastre de oraş şi muşchii noştri anemici obişnuiţi cu pistele de ciment …), am făcut o pauză să de odihnim un pic, un picnic la iarbă verde, plodul a zburdat şi s-a jucat în voie, a văzut că mapamondul este mai larg decât vede el pe beton, în oraş sau de pe terasă.

Ne-am continuat drumul prin Waterloo (locul ăla unde a luat-o Bonaparte pe coajă, ştiţi dvs.), unde iarăşi nu vă zic ce case, doamne ce case am văzut … şi am ajuns in Braine-l’Alleud, unde se întâmpla să se adune lumea la celerarea Anului Nou thailandez, deci tăiţei şi frigărui aromate şi condimentate, de să te lingi pe degete, nu alta.

Pe drumul înapoi, mă întream de ce înghesuitul, aglomeratul, murdarul, prăfuitul şi puţitorul Bucureşti nu a păstrat nimic din Codrii Vlăsiei care străjuiau capitala. De ce în loc de cartiere de case de bun-gust, răsfirate, cu spaţiu şi aerisite, cu lumină, la marginea pădurii preferă să ridice mausolee de neam-prost şi viloace de topârlani parveniţi, înghesuite în Pipera sau pe marginea unei haznale – mă refer la lacul Snagov în care se deversează toate dejecţiile riveranilor şi care riverani ies mândri, apoi, la plimbare cu şalupa să se împroaşte unii pe alţii cu propriul rahat. Mă întrebam dacă belgienii n-au şi ei un Puiu Popoviciu sau un Constanda care să confişte parcurile şi spaţiul verde, publice, ca să le radă şi să ridice în loc cine ştie ce plăcintă de beton, mausoleu sinistru al ţopelii parvenite. Au, sigur că au, numai că nu li se permite să îşi bată joc de interesul public pentru satisfacerea intereselor particulare. De aceea oamenii ăştia mai au păduri, parcuri, multe spaţii verzi, aer de respirat şi o calitate a vieţii de invidiat, pentru că Puii Popovicii lor nu ajung mari latifundiari şi „dezvoltatori imobiliari” de plăcinte de beton prin sacrificarea intereselor publice, a spaţiului verde şi parcului, a calităţii aerului respirat.

Sau mă întrebam dacă şi când va fi posibil să te plimbi cu bicicleta traversând Bucureştiul, să te afunzi apoi prin păduri ipotetice vreo douăzeci de kilometri. Vise, taică, vise, nu cred că voi apuca eu clipa aia. Nu cu Bocii, Băseştii, Antoneştii, Ponţii şi toate canaliile politice care nu dau doi bani pe calitatea vieţii celor pe care, sanchi, cică îi reprezintă.

De aceea, Bok şi Băsescu trebuie să-şi dea demisia!


Plec un pic

18 martie 2011

La Londra – Bath – Wells – Exeter – Londra şi înapoi la Brussel. E o chestie organizată de facultate, cică să învăţăm ceva despre sistemul „Common Law” şi drept comparat.

Deci mai scriu eu din când în când.


Chestii, trestii, bagatele, dar mai subţiri, de duminică …

13 februarie 2011

Dacă nu e şi fudul, prostul nu e prost destul. Iar eu, ca să vă demonstrez cu asupra de măsură şi dincolo de orice dubiu rezonabil că sunt prost cât cuprinde, mă voi fuduli cu ce am descoperit (de fapt nici măcar nu am descoperit eu, ci nevastă-mea) pe un raft din FNAC.

Este vorba despre ultimul răcnet al celor de la Monty Python, şi anume „Not the Messiah (He’s a Very Naughty Boy)” (2010, Sony Pictures), care este de fapt un remake al clasicului „The Life of Brian” (1979, cu aceiaşi Monty Python). Mie personal „The Life of Brian” mi s-a părut cel mai hulitor film la adresa teologiei creştine şi totodată unul dintre cele mai bine „acoperite” filme care să fi băşcălit vreodată Biserica. Din distribuţie lipseşte însă John Cleese din motive care îmi scapă, dar şi Graham Chapman (intrat în circuitul carbonului încă din 1989).

(foto : BBC)

Remake-ul din 2009, lansat pe piaţă în 2010, odată cu digitalizarea originalului Life of Brian este însă de un insolit total, deoarece filmul clasic este povestit sub forma unui „oratoriu comic„.  Ca orice oratoriu care se respectă, este executat de o orchestră (chiar una din 80 de instrumentişti), cor (uriaş, 140 persoane), cinci solişti (soprană, mezzo, tenor, bass şi, nesperat, Eric Idle pe post de bariton). Bineînţeles că există şi un narator, un Pilat din Pont şi un tăietor de lemne (toţi interpretaţi de Michael Palin, inclusiv în travesti).

Ce este fabulos este că englezii aştia au trei secole de tradiţie în materie de oratoriu, iar genul este aşa de bine întipărit în conştiinţa publică, încât îl pot băşcăli lesne astfel încât lumea să guste poantele, dar să şi umple Albert Hall Theater (la noi nu s-ar umple nici sala mică de la Teatrul Act la un oratoriu în băşcălie). Iar „know-how”-ul a trei sute de ani de oratoriu se vede : oamenii ştiu ce este muzica, inclusiv atunci când o băşcălesc. De exemplu, mai jos un link cu soprană şi mezzosoprană în falset, urmaţi în imitaţie de tenor cu basul în falset, ca în final soprana să încheie în tril exact cam ca într-o missă clasică (linkul aici, melodia numindu-se ridicol „Oh God you are so big…”), dar ridicolul textului şi comedia de situaţie implicită fac melodia şi armonia clasică să fie de zece ori mai savuroase. Să vă mai zic de „The Less Than Immaculate Conception” …, pe englezi cred că nu îi bate nimeni la băşcălirea prin eufemism …

La fel, punerea pe muzică a replicii clasice : „What Have the Romans Ever Done for Us?”, este remarcabilă şi ca inventivitate muzicală, dar şi ca orchestraţie şi umor (link aici). Însă de la distanţă, cea mai valoroasă parte mi se pare „Baroque and Roll„, unde stilul de oratoriu emfatic şi constipat al lui Haendel este luat în râs cu asupră de măsură (regret, dar pe Youtube nu am găsit „Hail to the Shoe”, scris fix în stilul lui „Halleliuah” din oratoriul Messia de Haendel, delicios de-a dreptul). Nici Bob Dylan nu scapă de băşcălire (Individual) dar şi vodevilul, gospelul, muzica mexicană şi încă multe altele …

Dar nu pot să vă las să nu vă zic despre cireaşa de pe tort (pasajul în care se băşcăleşte coloratura din muzica clasică, linkul îl găsiţi aici). Nu serios, oare coloratura şi contra-solul la soprană sunt oare reformulări artistice, „joc secund” al „matratzensport”, al sportului în cuplu la orizontală? Oare ăsta este rolul şi funcţia muzicii, refularea de dorinţe sexuale? Păăăi, dacă stau să mă gândesc că aproape orice arie celebră de muzică clasică se termină într-un climactic do de sus pentru tenor şi un contra-mi sau chiar contra-sol pentru soprană, oare asta vrea să fie o reflexie, aproape străvezie, dar tot cirezi agreste, a pitecantropului preistoric care, neputându-se acupla, a defulat frustrarea sexuală în muzica pe care a inventat-o? Oare de aia erau şi sunt aşa de apreciaţi muzicienii de către femei? Păi dacă e aşa, ar trebui să mă îngrijorez, deoarece îmi plac la nebunie notele înalte de la sfârşitul fiecărei arii (aşa de perfecte că îţi vine cheful de ţigara de după), mă dau în vânt după „Sempre libera” din Traviata cu Callas, aia din 1953 (aia când ajungea în contra-mi), ar trebui să mă caut prin doctori. Da, să mă caut prin doctori, că îmi place nu numai Callas sau Gheorgiu, ci şi Alagna sau Pavarotti de prin 1975 …

Şi, parafrazându-i pe cei de la TNR zic şi eu că „Postarea lungă, sărăcia omului„, aşa că vă las cu o întrebare retorică : oare cei de la Divertis, de ex., vor reuşi, prin 2020 (adică pe când ar aniversa şi glumele lor frumoasa vârstă de 40 de ani), ceva asemănător băieţilor de la Monty Python? Dacă da, o să înţelegem că educaţia desăvârşită oferită de Cambridge (unde au studiat Cleese, Chapman şi Idle) este doar un mit.


Adevărul despre Moş Crăciun

25 decembrie 2010

Copii, vă punem la dispoziţie adevărul integral şi gol-goluţ : Moş Crăciun nu este altcineva decât mămica şi tăticul. Această dezvăluire incendiară vă este oferită de

WikiLeaks.


Geniu belgian

5 noiembrie 2010

Belgia este ţara în care, prin excelenţă, panourile de avertizare sunt bi- sau trilingve. Bruxelles (sau Brussel, după grafia flamandă) este oraşul în care, exemplar, anunţurile publice sunt făcute în ambele limbi.

Nimic mai amuzant decât anunţul de mai sus, care a tronat zile de-a rândul la intrarea în tunelul Belliard : lucrările de reparaţii durau diferit, în funcţie de limba utilizată de cititorul de panou. Astfel, pentru francofoni ambuteiajele se termină la 13.00, pentru flamanzi la 14.30. Promit că nu mă voi declara în veci  mirat de panotajul din Covasna.


Anatomia unui miracol

10 octombrie 2010

Ca toţi băieţeii care nu au depăşit vârsta mentală de 4 ani şi care sunt şi rămân obsedaţi să afle care sunt resorturile care fac ca maşinuţa lor preferată să se mişte şi să facă „nii-noo, nii-noo”, curiozitate care nu îi lasă până nu demolează biata maşinuţă cu totul, azi m-a uitat la maţele unei lucrări ale lui Bach, şi anume la „Fecit potentiam” din Magnificat BWV 243, în speranţa că îmi voi explica cum este generată şi cum funcţionează mierea de clopotniţă din care Bach are cu asupră de măsură. 

Anatomia minunii o găsiţi AICI.

Spre uimirea mea, nimic mai simplu şi nimic mai complicat. Totul începe cu o pauză de un sfert de notă pentru toţi soliştii, cu excepţia tenorilor, şi totul debutează  ca un contrapunct, aspect care îi conferă atât de mult dinamism. Apoi, tenorii sunt daţi la o parte ca purtători ai melodiei şi, din patru în patru măsuri, suportul omofonic al melodiei este reprodus pe rând de către altiste, apoi de sopranele secunde, apoi de başi şi, în final, de sopranele prime, pentru ca în măsura 22 să se revină în atât de doritul  unison. Apoi urmează încă un fugato scurt, urmat din nou de contopirea vocilor în unison, în cea mai dulce armonie a mierii de clopot.

Deşi am înţeles cum funcţionează miracolul, nu l-aş putea în veci reproduce. Nu aş putea să imaginez că un fleac precum legato-ul tenorului din final poate genera o emoţie aşa de spectaculoasă. Minunea, deşi explicată, rămâne minune, pentru că neuronul meu nu este în stare să imagineze măcar o notă din „leşul boului armonios” ţinut de Bach în spate de atâtea secole.

PS :  [Dominus] dispersit superbos mente cordis sui, deposuit potentes de sede et exaltavit humiles. Tata Uraniu vede în globul lui cristal că acelaşi lucru se va petrece în curând şi în România. Om vedea dacă Bach era şi sibilinic.

Caeterum autem censeo Basescu esse delendum!


Am început şcoala. Şi se pare că aici se face carte serioasă.

29 septembrie 2010

Deşi pare greu de crezut, există câteva persoane care chiar au observat că nu am postat nimic de două zile.

Se pare că nu voi mai avea aşa de multe postări în viitorul apropiat, deoarece în cadrul orarului  ULB numai disciplinele teoretice înseamnă 25 ore pe săptămână, fără TP (travaux practiques), deci programul final va fi şi mai încărcat.

Deocamdată îmi place enorm ce văd, vă ţin la curent.  De exemplu, azi, unul din cursuri s-a limitat la a discuta un articol din codul civil, coerent şi exhaustiv, cu obiectul, istoricul reglementării, modificări, jurisprudenţă, revirimentul jurisprudenţei, studii de speţă – nu a fost plicticos de loc, nu am băgat de seamă până acasă, când mi-am inspectat notiţele, că timp de două ore se discutase un singur articol al Codului civil!!!!

PS : cursul de drept comercial a început cu teoria comercianţilor – deci s-a discutat in extenso despre contractul de societate. Cu satisfacţie vă declar că nu există o măgulire de orgoliu mai mare ca aceea de a descoperi că opiniile mele pe un text juridic nou (cum este NCC în România, text încă neintrat în vigoare), referitoare la contractul de societate sunt concordante cu cele ale doctrinei belgiene care a analizat textul belgian corespunzător, text intrat în vigoare şi verificat de ani de practică.


Să se lustreze, primesc, dar să nu se dezvăluie nimica, să nu se lustreze, primesc, dar să se dezvăluie toţi colaboratorii

23 septembrie 2010

Ideea acestui post o am de la o chestie superamuzantă. Într-o zi mă plimbam cu consoarta cu bicicleta, iar ea îmi atrase atenţia că stadionul pe lângă care treceam îmi purta numele : „Stadionul G. Petre”. I-am răspuns că sunt recunoscător belgienilor pentru onoare, dar puteau să mă invite şi pe mine măcar la tăiatul panglicii inaugurale.

În altă zi, tot la plimbarea cu bicicleta, văzui că am şi casă memorială :

Apoi m-am interesat cine a fost domnul Georges Petre, care este aşa de stimat în zilele de astăzi. Domnia sa a fost primarul (burgmeester) comunei Sint-Joost-ten-Node şi a fost unul dintre puţinele oficialităţi necolaboraţioniste ale Belgiei, ba chiar mai mult, a condus activităţi subversive intereselor ocupantului german care au atras asasinarea sa, în propria lui casă, în 1942. Normal că după război a fost declarat erou, cu case memoriale şi plăcuţe comemorative, stadioane numite după el.

Atunci m-am întrebat : de ce colaboraţionismul cu Germania este aşa o ruşine aşa mare în Belgia, că a determinat o abdicare (Leopold al III-lea, după război) dar încă mai prezintă importanţă în ziua de azi? Că sute, mii de românii au colaborat bine mersi şi cu nemţii şi cu ruşii, ba chiar şi cu Securitatea şi nu îi arată nimeni cu degetul. Însă în Belgia colaboraţionismul cu naziştii este perceput ca o complicitate la ororile războiului sau la genocidul de la Dachau sau Auschwitz. Numai că modalitatea de devoalare a colaboraţioniştilor a fost diferită : dacă în Flandra, epiderma politicii s-a curăţat prin „spargerea bubei” şi eliminarea puroiului, în Wallonie s-a preferat compresa cu rivanol în locul intervenţiei radicale.

De-aia titlul. Nu, nu este din Caragiale, este ce se întâmplă în Belgia de azi. Conducătorul partidului flamand NVA, Bart de Wever, este citat pe trei pagini de cotidianul belgian „Le Soir”, ca aducând acuze francofonilor valoni că-şi „ocultează” trecutul de colaboratori cu naziştii în perioada ocupaţiei germane în 1940-1945. În replică, francofonii răspund cu argumente emoţionale şi amintesc flamazilor că şi ei au avut propriul partid colaboraţionist, VNV, şi că bunicul domnului de Wever a fost un fervent colaboraţionist (strategia „play the man, not the ball”). Oameni calmi, cărora emoţia nu le zice de multe ori nimic, flamanzii răspund că ei au spart buboiul colaboraţionist de mult, divulgând numele colaboraţioniştilor cu naziştii, pe când valonii au procedat cam ca CNSAS în România, adică n-au găsit cam pe nimeni din clasa politică să fi fost colaboraţionist.

Ce este uimitor este că, probabil, mai sunt 50-100, maxim 500 de colaboraţionişti cu naziştii în viaţă, însă problema încă mai inflamează politica belgiană, dând naştere la atacuri vitriolare, argumente emoţionale şi inclusiv lovituri sub centură (la faptele ascendenţilor, de parcă ele ar fi imputabile nepoţilor sau strănepoţilor).

De aceea cred că deconspirarea securiştilor, totală, este necesară. Obrazul politicii nu se curăţă cu comprese gen CNSAS, ci cu deconspirarea totală, adică cu spargerea buboiului şi eliminarea puroiului din viaţa politică, probabil începând cu stafilococii mai mari gen Iliescu sau Băsescu, dar şi a vibrionilor mai mici ca Vadim Tudor.

Caeterum censeo Basescu esse delendum!


JANE, JANE, nu mai plânge, JANE …

17 septembrie 2010

Dom’le, nu pot fi comparate între ele lucrurile care n-au nimic în comun. Adică nu ai cum să compari învăţământul din România, cel deficitar în formarea de tinichigii şi ospătari, cu cel dintr-o ţară care se respectă şi se îngrijeşte de viitorul său prin atenţia pe care o manifestă faţă de pregătirea viitoarelor generaţii.

Primisem încă din urmă cu două săptămâni invitaţia scrisă de a participa la JANE. JANE este „Journee d’Accueil des Nouveaux Etudiants” la Universite Libre de Bruxelles şi, din câte am observat eu, reprezintă obiect de mare preocupare pentru conducerea universităţii. Nu ştiam dacă voi onora invitaţia, mai ales că dădeau o masă la restaurantul campusului gratis, iar eu când aud de mâncare moca mă năpădesc greaţa şi amintirile despre mici, găleţi şi ipocizie.

Dar m-am dus, propunându-mi să evit mocangeala, mai ales că programul includea o vizită cu ghid prin campusul care părea destul de mare (era enorm) şi de complicat, deci o prezentare cu ghid era mai mult decât interesantă.

Nu vă zic de lucrurile normale : de amfiteatrele enorme şi optim dotate multimedia, de cele cinci biblioteci din campusul Solbosch (Solbosch este unul din cele trei campusuri ale ULB iar numai una din cele cinci biblioteci avea 9 etaje şi peste un milion de titluri), de multitudinea de săli, laboratoare, inclusiv mediateca (la care am pipăit dotarea în muzică clasică şi este peste aşteptări), de restaurante, bistrouri, camine curate şi cochete, că astea ţin de normal. Ce mi s-a părut uluitor a fost şirul nesfârşit de servicii asigurate studenţilor în campus : servicii sociale, consiliere şi suport, reorientare academică, oferte de muncă, consiliere de carieră după absolvire (deci nu livrează doar hârtia de calificare şi atât), cabinetele medicale etc. Dar după aceea uluiala a ajuns la apogeu : cabinet de planning familial, sală de sport, fitness, teren de tenis, orchestră de cameră, post de radio, creşă, bancă, spital universitar, consiliere psihologică – de-a dreptul incredibil.

Ce mi s-a părut parcă şi mai uimitor au fost oamenii. Rectorul, câţiva vice-rectori, universitari, absolvenţi au luat cuvântul pe rând încercând să se prezinte şi să ne ofere cât mai multe informaţii utile despre procesul de învăţământ. Printre altele, pe lângă libertatea şi independenţa emblematică a instituţiei, oamenii au vorbit şi despre dorinţa lor de a evita limba de lemn şi de a comunica direct şi eficient cu studenţii şi masteranzii. Nu ştiu cum au reuşit, dar au dat atâtea informaţii că am luat notiţe, spre uimirea mea, ca unul care se aştepta la discursuri sforăitoare pline de rumeguş, ca la fiecare deschidere de an universitar sau şcolar în România. Cum este şi normal într-o facultate, toate activităţile didactice sunt facultative, obţinerea numărului minim de credite fiind singura cerinţă de la studenţi. Dacă vă zic că rata de promovabilitate este pe undeva pe sub 40%, înţelegeţi că oamenii ţin la calitatea învăţământului şi nu sunt fabrici de diplome şi încasat bani.

Despre asociaţiile studenţeşti (cercles) sau frăţii (cercles folkloriques), despre cât de variate şi multe sunt, despre primirea în cercuri prin procedura ritualică a botezului („bapteme”), într-o postare ulterioară. Mă grăbesc să mă înscriu la tutoratul despre „Tehnică documentară sau Cum să căutăm informaţie în bibliotecă” (chiar cred că îmi va fi al naibii de util), oferit de ULB, că doar nu au cumpărat cărţile alea aşa de multe să mucezească nefolosite.

Aşa că, prin raportare la învăţământul românesc, mă apucă o jale … JANE …

Ceterum censeo Basescu esse delendum!


Flower carpet in Grote Markt, Brussels

15 septembrie 2010

In 1971 a Flemish architect named Stautemans, after two decades of trials in flower carpeting in Knokke or Ghent, made a spectacular flower carpet in the Grote Markt (Grande Place) in Brussels. Since then, every two years, in August, the Grote Markt is carpeted with flowers, mainly begonias. The example of Brussels was followed by many other Flemish-speaking cities – Ghent (Gand), Brugge (Bruges), Bergen (Mons), Antwerpen (Anvers) but in other countries as well (Koln, Hamburg, Luxemburg, Paris, London, Breda, Amsterdam, The Hague, Vienna, Valencia, and as far afield as Buenos Aires and Colombus, Ohio/USA).

The 2010 flower carpet was amaizing, at least for my untrained eye in the subtle art of gardening or architecture. The symbols of  the City of Brussels (see above : an stylized angel killing the dragon, as a symbol of good conquering evil) and the symbol of Region of Brussels (see below : an stylized lilly), were breathtaking wonderful.

In between, lots of lines and flowery or geometrical motives exerted, in combination with the colours of the flowers, a unique fascination, topped by a simple but so aesthetically gratifying water fountain that completed the carpet.

I’ll let you to judge for yourself. Sorry for the low quality pictures, they were taken by me …

Caeterum censeo Basescu esse delendum!