„Platée” de Rameau : Elogiul Nebuniei sau Arie spre lauda prostiei (lui Jean-Jacques Rousseau)

Recunosc ca m-am aplecat asupra remarcabilei puneri în scena a comediei lirice „Platée” de Rameau plin de prejudecati si de idei de-a gata : eram de dinainte convins ca opera franceza este pompos-pretioasa iar „la comédie lyrique” este mult inferioara operei „buffa” italiene, basca mai e si plina de balet aiurea-n tramvai.

Însa „Platée” de Rameau din 2003, sub bagheta lui Marc Minkowski, mi-a demonstrat cât de gaunoase si periculoase sunt ideile primite de-a gata, opiniile deja gândite de altii. Am râs (la propriu) ascultând „Platée” cât pentru toate operele bufe italiene la un loc (fara pic de exagerare). Ironia acida si muscatoare a lui Rameau, la adresa operei italiene si a lui Jean-Jacques Rousseau personal, este delicioasa si merita cea mai înalta stima. La fel ca Erasmus, el a criticat dur contemporanii prin vocea zeitei Nebuniei.

În cadrul faimoasei „Querelle des Bouffons„, care a rupt în doua intelectualitatea franceza spre sfârsitul primei jumatati a sec. XVIII-lea, sustinatorii operei italiene, gratioase, firesti si facile au „combatut” cu partizanii traditiilor franceze, cu „la tragédie lyrique” definita de Lully si continuata (la un nivel superior) de Rameau. Printre iubitorii operei italiene s-a remarcat Jean-Jacques Rousseau, care a tras dupa el pe toti enciclopedistii. Inclusiv Voltaire, dupa o lunga perioada de ezitare (ba chiar dupa ce stabilise sa scrie un libret pentru o opera à la française pentru Rameau), a sfârsit prin a se alatura taberei „italiene” – amintiti-va de comentariile acide ale senatorului Pococurante din „Candide„. Astfel, Voltaire a rupt orice posibila colaborare viitoare cu Rameau, desi tot el însusi l-a numit, mai înainte, cu dreptate, „Orfeul-Euclid” sau muzicianul-geometru.

În 1742, Rousseau face o comunicare oficiala catre Academia Regala de Stiinte, „Ecrits sur la musique française” prin care critica dur muzica lui Rameau ca fiind artificiala, nenaturala, „dificultate învinsa” (cuvinte care se regasesc în „Candide” al lui Voltaire), care nu tine cont „du beau simple„, facând apologia italienilor. Cu prisosinta, Rousseau lauda virtutile unei mici opere de Pergolesi, „La Serva Padrona„, de jumatate de ora si cu doua personaje, în special insistând asupra meritelor (remarcabile dupa el), ale ariei „Stizzoso, mio stizzoso„.
În replica, în 1745, Rameau pune în scena comedia lirica „Platée” : aici totul este pe dos, lumea pe dos din secunda 1. Ca sa îsi bata joc de italieni (care foloseau castrati sau soprane în travesti pentru rolurile masculine principale), Rameau încredinteaza rolul principal al nimfei Platea unui barbat (tenor liric, înalt), asigurând jumatate din hazul piesei. La fel, cele trei gratii sunt trei barbati parosi si barbosi, copilul Cupidon este jucat de un ditai adultul (Momus). Totul este pe dos.

Dar personajul cel mai amuzant este, de la mare distanta, zeita Nebuniei. Nebunia, dupa ce a furat lira lui Apollo, întrerupe brusc toata actiunea – si nimeni nu se supara, pentru ca muzica este superba (doar avea lira lui Apollo, nu?) iar comicul perfect.

În gura Nebuniei, Rameau pune toate criticile sale la adresa lui „beau simple” : Nebunia cânta cu coloratura exagerata si bascalita à l’italienne, are pasaje de virtuozitate „con anima” specific italienesti care îl fac pe dirijor sa dispere, note înalte absurde si nefiresti. Am râs cu pofta maxima, pentru ca numai un nebun sau Nebunia însesi ar putea sa faca o astfel de apologie a operei italiene.

Prin mestesugul lui Rameau (adevaratul detinator al lirei lui Apollo), Nebunia face din texte funebre muzica vesela si invers, bascalind manierismul italian; muzica este de o expresivitate clinica, Nebunia fiind când vesel-exuberanto-maniacala când melancolico-depresiva, suicidara pe de-a dreptul : alternanta bipolara a psihozei maniaco-depresive (când manie, când depresie) este mestesugit pusa pe o muzica inegalabila de Orfeul-Euclid.
La mai bine de doua sute cincizeci de ani, eu opinez ca Rameau a câstigat „la querelle des Bouffons”. Eu, din galeria posteritatii, fara a intra în aprecieri estetice despre modelele de frumos care ar fi de urmat si care ar fi de evitat, îl contrazic categoric pe Rousseau într-o privinta : varietatea de stiluri este un mare câstig iar uniformizarea duce la saracie spirituala si intelectuala. Nu, nu „La Serva Padrona„, o opera minuscula, compusa în graba, cu rolul declarat de a functiona drept intermezzo leggero între actele unei „opera seria„, este cea care a câstigat disputa estetica cea mai aprinsa, ci o lucrare mestesugita, cu armonii elaborate si expresive, de un comic irezistibil, „Platée„.

Rameau înregistreaza un reviriment al interesului pentru opera sa – teribil (e pe val, „la moda”), în întreaga Europa, pe masura ce lumea renunta treptat la ideile primite de-a gata. Sunt convins ca, în viitorul apropiat, „La Serva Padrona” si, mai ales, „Stizzoso, mio stizzoso” vor ramâne exemple despre pericolul gândirii în clisee sau cu idei gândite de altii.

Mai sus, aria Nebuniei („Aux langueurs d’Apollon„), în care Nebunia transforma un cântec funerar în arie vesela, cu comentariile regizorului si dirijorului. Mai revin pe marginea acestui subiect, „Platée” este o opera incredibila.

Un răspuns la „Platée” de Rameau : Elogiul Nebuniei sau Arie spre lauda prostiei (lui Jean-Jacques Rousseau)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: