România – nici democraţie, nici dictatură – este, în fapt, o democratură

Ca să păstrăm proprietatea termenilor – expresia deosebit de dragă domnului Pleşu, după cum viu ne amintim – România este o democraţie. Avem pluralism politic. Avem alegeri libere, cu vot universal, egal, secret şi liber exprimat. Alegerea Parlamentului în 2007 a fost una prin vot democratic, deci avem o adunare legiuitoare democratic aleasă.

La fel şi cu preşedintele – lăsând deoparte unele scandaluri referitoare la numărătoarea voturilor – a fost ales prin vot universal, egal, secret şi liber exprimat. În aceeaşi linie de consideraţii, avem o Constituţie care consacră principiile democraţiei, separaţiei puterilor în stat, care organizează un mecanism instituţional de tip democratic – Constituţia României fiind, cel puţin la un nivel teoretic şi declarativ, printre unele dintre cele mai evoluate din Europa. Am avut alternanţă la guvernare – indicatorul funcţional al pluripartidismului.

Din considerentele de mai sus, România este un stat democratic, cu alternanţa la putere, cu alegeri libere, cu cadru instituţional democratic, ce mai, tot tacâmul. Realitatea concretă a ultimilor ani vine să sugereze o altă interpretare.

Parlamentul, ca for legiuitor suprem, nu funcţionează, fiind redus la rolul de apendice al guvernului, la funcţia de for care aprobă ordonanţele guvernului şi care asistă, ca la spectacol, la asumările de răspundere ale guvernului. Deci dezbateri nema, deci esenţa democraţiei parlamentare, ioc.

O altă pervertire a votului popular dat pentru forul legiuitor, Parlament, este ilustrată de posibilitatea larg deschisă aleşilor de a nesocoti votul de învestitură, de a trăda şi de a reformula majoritatea parlamentară rezultată din votul popular prin trădare şi schimbarea partidului. Cu alte cuvinte, nu contează ce partide votează poporul, ci cum trădează aleşii, deci democraţia reprezentativă este pervertită letal de trădări şi schimbări de tabere, după ciolanul cel mai mare pe care îl obţine alesul.

Acum, că ne-am convins de imperfecţiunile vădite ale democraţiei parlamentare (ne)reprezentative, ne îngrozim de prerogativa Preşedintelui de a desemna premierul după alegeri, în funcţie de rezultat şi, mai ales, de trădari. Dacă trădarile sunt suficiente ca să formăm majoritatea în Parlament, votul popular iarăşi nu contează –  nici executivul nu este reprezentativ prin raportare la populaţie. De justiţie nu mai zic, dacă puterea poate să se răţoie la judecători despre modul de soluţionare a dosarelor? Başca faptul că se promovează acte normative prin care guvernul se pişă pe hotărârile definitive ale justiţiei şi pe justiţiabili.

Dacă mai adăugăm un preşedinte care numeşte judecători la Curtea Constituţională şi la investitură le trasează indicaţii preţioase despre ce au de făcut în executarea mandatului de judecător CCR, pe faţă, nemijlocit, fără jenă, mai numărăm încă o instituţie constituţională care este disfuncţională. La asta se pune şi faptul că, prin jocul parlamentar al abuzului de majoritate, partidul cu 30% din voturile naţiunii a desemnat 100% cei 3 judecători CCR care se preschimbau în 2009 (Petre Luzăroiu, de altfel, a fost numit pe un mandat de 9 ani după ce deja executase un mandat interimar de 1an jumătate, în dispreţul Legii 47/1992 care limitează mandatul MAXIM al judecătorilor CCR la 9 ani). Deci cea mai mare instanţă din România este NELEGAL constituită şi mai este şi NEREPREZENTATIVĂ, să ne mire că este disfuncţională şi primeşte indicaţii preţioase?

În final, pervertirea cea mai mare a democraţiei şi a noţiunii de alegeri libere este reprezentată de aparatul propagandistic de stat. Aparatul este uriaş : serviciile secrete aservite unei singure persoane (preşedintele), acoperiţii serviciilor secrete din presă, societatea civilă, blogosferă, intelectualii „de curte” –  toţi creează un vacarm propagandistic care acoperă, sufocă, înăbuşă orice liberă exprimare a opiniei prin volumul lor. Dreptul la opinie presupune nu numai dreptul de a vorbi, ci şi dreptul de a recepta opinia altuia. Câtă vreme poporul nu poate auzi vocile dizidente, critice, din cauza mugetului asurzitor al corului uriaş de aplaudaci, dreptul la opinie este o glumă proastă iar fără informare votul dat este, în fapt, furat prin dezinformare şi propagandă. Aici este buba a mai mare a democraturii româneşti, exact hiba maximă care deosebeşte pe românii cei neinformaţi şi neobişnuiţi să gândească de restul lumii pretins civilizate.

Concluzia unui post lung şi searbăd, deoarece zice ce lumea ştie demult : România are aparenţele formale ale unei democraţii, dar în substanţă nu este o democraţie. Este o formă fără fond, o democraţie fără democraţie care nu este nici dictatură : este o democratură. Astfel păstrăm proprietatea termenilor, lucru aşa de drag pupinbăsistului Pleşu. Este bine că protestăm în Piaţa Universităţii şi la TNB împotriva regimului democratorial, împotriva taxei auto, a legii sănătăţii, a comasării alegerilor etc., dar nu trebuie să uităm să revendicăm puterii şi opoziţiei :

să interzică traseismul sub sancţiunea pierderii locului în Parlament. Nu se poate să te pişi pe votul celor care te-au ales şi să se altereze rezultatul votului democratic după matematica ciolanului.

– să reflectăm la limitarea atribuţiilor preşedintelui (ar fi cazul ca Guvernul să fie desemnat de Parlamentul care îl poate demite), la desemnarea membrilor CCR prin reprezentativitate, la  imixtiunile puterii executive (preşedinte inclus) în activitatea de judecată, CCR, DIICOT, DNA prin indicaţiile preţioase date de putere unor judecători constituţionali, procurorilor sau judecătorilor de drept comun.

– la regândirea procesului de consultare populară şi transparenţă decizională în cazul adoptării de legi cu impact asupra României în ansamblul său (codul muncii, asigurări sociale, sănătate, educaţie) – în definitiv autoritatea aleşilor vine din consensul celor guvernaţi nu din constrângerea acestora.

– necesitatea scrutinului parlamentar extins si atent asupra activităţii serviciilor secrete (şi bugetelor lor). Faptul că STS-ul lui Opriş are un buget mai mare decât Poliţia şi Jandarmeria la un loc mă face să spumeg de furie.

– inserarea unei obligaţii legale de divulgare a tuturor contractelor de imagine, promovare, publicitate încheiate de autorităţi cu presa scrisă şi online, sub sancţiuni penale. Eu vreau mai mult ca orice să aflu salariul şi beneficiile lui Patapievici la ICR, căt a plătit Udrea către Hotnews pentru „promovare de frunzuliţă” şi nu numai, din ce bani este tipărit EvZ, cât ne-a costat TVR Info – a se citi propaganda lui Culcer, Marian şi Pora. Să nu vă mire, vă zic eu de dinainte, mai mult decât toate tăierile de pensii şi salarii de la amărâţi.

Să nu uităm să cerem şi asta în Piaţă! Ştiu, şi legea sănătăţii sau taxa auto sunt importante, dar democraţia este cea mai importantă! Eu protestez, cum pot, împotriva traseismului politic, abuzului de majoritate, prostirii populaţiei pe faţă!

2 răspunsuri la România – nici democraţie, nici dictatură – este, în fapt, o democratură

  1. Doru spune:

    Când începuse să le treacă niscaiva gloanţe pe la ureche şi băieţii de la UDMR au început să piuie despre democratură …
    Revendicările sunt de mult bun simţ şi strict necesare!

  2. […] prietenii mei din blogosferă: Adela Onete; Alioșa; Andreihappyday; Alexandrescu Daniela; Cristi Petre; Cristian; Gabriela Elena; g1b2i3; Gabriela Savitsky; Ioan Usca; Între vis și realitate […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: