Laşitatea tradiţională a românilor : Curtea Constituţională a dat-o cotită când i s-a solicitat, din nou, să anuleze taxa de primă înmatriculare auto

Speţa stă cam aşa : Tăriceanu promovează OUG 50/2008 prin care toate maşinile, fie noi fie second-hand, vor fi supuse unei taxări cu ocazia primei inmatriculări în România. Persoanele nemulţuminte de măsură (în primul rând importatorii de maşini second hand) atacă decizia la Curtea Constituţională indicându-i că, printre altele, actul normativ tăricean încalcă libera circulaţie a mărfurilor înăuntru UE prin crearea unei măsuri cu efect echivalent unei discriminări făţişe în favoarea produselor autohtone deja  înmatriculate. Curtea Constituţională, preocupată de veniturile statului formate din taxe aberante, îi trimite pe autorii criticii de neconstituţionalitate în origini.

Ulterior, Curtea de Apel Craiova, sectia de contencios administrativ înaintea căreia a fost iarăşi atacat actul, a fost obligată de petenţi, în calitate de instanţă care decidea ca ultim for în contencios administrativ, în temeiul art. 267, alin. 3 TFUE, să solicite avizul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu privire la compatibilitatea OUG 50/2008 cu art.  34 şi 110 TFUE care prevăd interdicţia oricărei discriminări sau măsuri cu efect echivalent la importul de bunuri de pe teritoriul altui stat, ca şi corolar al a liberei circulaţii a mărfurilor în piaţa internă europeană. Urmarea o ştiţi, s-a format cauza C 402-09 Tatu împotriva României care a stabilit că OUG 50/2008 care instituie taxa de primă înmatriculare în România este contrară dreptului comunitar.

După această decizie a CJUE, i s-a cerut din nou Curţii Constituţionale, să aprecieze din nou, din prisma prevederilor art. 135 din Constituţia României, dacă textul art. 4, lit. a) din OUG 50/2008 este constituţional. Prin decizia sa 668/2011, Curtea Constituţională a respins (din nou!) excepţia de neconstituţionalitate a textului, refuzând deci anularea unui act normativ declarat neconform cu dreptul comunitar de către CJUE. La decizia 668/2011 există şi o decizie separată, semnată de dna Motoc (cu care ne declarăm de acord, de principiu, fără a ne însuşi motivarea în întregimea sa).

Pentru a decide în sensul respingerii excepţiei reiterate a OUG 50/2008, opinia majoritară a Curţii Constituţionale, prevalentă, a indicat ca şi motive decizorii următoarele :

1. Primul argument este acela că CCR deja s-a pronunţat pe temă (decizia cea dintâi a CCR din 2009), probabil un argument de tipul prostul este întotdeauna constant sau că, deşi există motivări obiective (decizia CJUE din 2011) şi pertinente, s-a refuzat un reviriment de jurisprudenţă, deşi motive ar fi existat.  Cel de-al doilea argument al motivului decizoriu 1 din opinia majoritară este atât de imbecil (nu face distincţia necesară între înmatricularea primară a unei maşini în alt stat UE şi înmatricularea ulterioară în România, resupusă unei taxări noi, adică fix ce se reclamă de către autorul excepţiei) că mi-e şi silă să comentez cum se soluţionează în România pricinile fără a fi înţelese în detaliile relevante şi cu ce sărăcie de argumente.

2. Cel de-al doilea motiv decizoriu al Curţii, în opinia majoritară, este, aparent, străin pricinii. Nici autorul excepţiei de neconstituţionalitate şi nici Curtea de Apel Craiova nu ar fi pus, potrivit considerentelor introductive, în discuţie apartenenţa principiului poluatorul plăteşte la dreptul constituţional, ba dimpotrivă s-au plâns că poluatorii cu lighene pe roţi înmatriculate în ’58, deci cu mult înainte de OUG 50/2008, nu plătesc nimic ca taxă de poluare şi poluează în draci pe când maşinile EURO 4 sau 5 înmatriculate după 2008, plătesc taxe deşi poluează mult mai puţin. Răspunsul CCR este năucitor de nelalocu-i şi nu îmi rămâne decât să mă mir : Ce i-am întrebat noi şi ce ne răspund ei??? Nerelevant, sunt doar judecători la cea mai înaltă jurisdicţie din România. Mi-e greaţă de aşa justiţie care nu se oboseşte să priceapă cauza pe care o soluţionează şi răspunde cu motive străine pricinii, neinvocate sau puse în discuţie de către părţi.

3. Al treilea argument decizoriu, partea introductivă, alineatele 1-5, însă este de revista URZICA sau Arici Pogonici. Când analizează incidenţa şi relevanţa faptului că s-a pronunţat o decizie a CJUE care a constatat că OUG 50/2008 este neonformă cu dreptul comunitar, adică ILEGALĂ din perspectivă comunitară şi că aplicabilitatea acesteia este exclusă, CCR ne răspunde că CJUE nu poate invalida acte  normative interne. Oooo, câââât de pe dinafară şi lipsiţi de bună credinţă sunt dinozaurii de la CCR!!! Încă din 1964 încoace, de la Van Gend & Loos, de la Costa vs Enel încoace, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a răguşit afirmând şi reafirmând supremaţia dreptului comunitar faţă de dreptul intern şi că, în caz de conflict între norma comunitară şi norma internă, norma internă nu se poate aplica, este lipsită de orice efect. Formal, da, respectiva prevedere există în repertoriul normativ, nu este abrogată sau anulată dar, din moment ce nu poate fi aplicată, este „decăzută” din caracterul normativ, general şi obligatoriu erga omnes, deci nu mai are caracter de normă juridică din moment ce nu poate fi aplicată de către judecător în cazuri de speţă. 

Spre mijlocul motivului 3 (alineatele 6 şi 7), Curtea, în opinia sa majoritară, este şi formalist-ipocrită atunci când afirmă că ea nu este legiuitor pozitiv, spre deosebire de CJUE care, în contenciosul chestiunilor preliminare, conferă interpretări conforme obligatorii, deci cu valenţă de legiuitor pozitiv derivat. Asta după ce CCR a pronunţat câteva zeci de decizii cu dispozitive perverse de tipul “Constată că dispoziţiile (… legii de modificare a Codului  muncii), precum şi legea în ansamblul său, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate“, deci a făcut mult contencios interpretativ (decizia CCR nr. 383/23.03.2011 prin care a respins obiecţia de neconstituţionalitate a proiectului de modificare a Codului Muncii nu in abstracto cum ar fi trebuit, ci prin raportare la motive doar de ei citite sau expuse mai mult sau mai puţin complet în considerente; asta nu înseamnă că respectivul text, în raport cu alte critici, s.n., ar putea fi neconstituţional, q.e.d.) sau anulările parţiale de acte normative (… este neconstituţional în sensul …). Cel de-al doilea aspect, al menţinerii condiţionate de către CCR a unei norme atacate cu excepţie de neconstituţionalitate, cu indicarea sensului interpretării neconforme, este absolut identic cu mecanismul chestiunii prejudiciale la CJUE, deci mie mi se pare de o ipocizie formalistă sinistră ca majoritatea judecătorilor de la CCR să se dea fete-mari şi virtuoase pe altarul legiuitorului negativ, când în realitate precedentul constituţional este sursă distinctă de drept românesc.

În finalul paragrafului 3, remarc un singur argument pertinent – dar nu fondat, cel prin care se susţine că OUG 50/2008, deşi are relevanţă în dreptul european, nu are relevanţă constituţională, deci ar putea face (şi a făcut) obiect de analiză pentru CJUE dar nu este suficient de relevant pentru CCR. Probabil că aşa o fi, însă mie argumentul îmi evocă  denegarea de dreptate, cu următoarea motivare : dacă România este stat de drept, unde nu se fac discriminări, cu o economie de piaţă (toate astea înscrise în Constituţie), cum se face că după ce CJUE îţi spune negru pe alb că ai un act normativ care discriminează şi distorsionează concurenţa liberă deci economia de piaţă, tu, CCR, mai poţi să susţii că respectivul act normativ nu are relevaţă constituţională? Jalnici. Denegare de dreptate. Vezi mai jos, exemplul altor state (Belgia, problemă similară).

Să nu uit însă : doamna Motoc, în virtutea profilului ei de Gică-Contra, a făcut – iar – opinie separată. Deh, om fudul, trebuie să iasă în evidenţă, să se opună, să vorbească, să nu moară negrăită. De data asta, doamna Motoc a făcut-o cu oareşce temei (vă miră că scriu lucruri bune despre doamna Motoc, sunt sigur … da, dar dacă le merită, cel puţin în parte, trebuie să îi recunoaştem meritul). Argumentul doamnei Motoc din opinia separată referitor la Cartea Albă a Comisiei din 1985 este ridicol, nu are valoare juridică (declaraţiile politice din respectivul document au fost transpuse de mult în Directive şi Regulamente, dar poate că doamna Motoc nu a aflat încă) şi nu trebuie luat în consideraţie. Dar în ceea ce priveşte analiza „pieţei interne” a autovehiculelor second hand autoarea opiniei separate are perfectă dreptate, se pare că este singurul judecător care a înţeles cauza litigiului şi a văzut problema in concreto şi a înţeles cu ce se mănâncă „măsura cu efect echivalent” contrară TFUE.

În plus, doamna Motoc (1) recunoaşte supremaţia dreptului comunitar faţă de dreptul intern şi (2) pune în discuţie necesitatea de a lua practica CJUE în considerare, pe viitor. Deşi se contrazice singură, de la decizie la decizie, afirmând sus şi tare în mai 2011 (decizia 668/2011 despre OUG 50/2008) ceea ce negase la fel de sus şi tare în decembrie 2010 (decizia 1656/2010, aia privind OUG 50/2010), ceea ce observăm că este caracteristic pentru dumneaei, trebuie însă să apreciem justeţea, de data aceasta, a argumentelor invocate, în linie cu dreptul comunitar şi jurisprudenţa constantă a CJUE.

În final, doamna Motoc pune în discuţie necesitatea ca pe viitor, CCR, în calitate de instanţă de ultim resort, să solicite judecăţi preliminare de la CJUE (căreia i se cam recunoaşte implicit supraordonarea în sfera comunitară de atribuţii), ceea ce, deşi este opinie încă minoritară, este salutar, deoarece este tendinţa altor curţi constituţionale europene. Spre exemplu,  faimosul caz Test Achat – Belgia, C 236/2009, unde chestiunea prejudicială a fost solicitată de către Curtea Constituţională a Belgiei – CJUE a constatat invaliditatea normei interne  în cauză iar ulterior Curtea Constituţională a Belgiei a declarat-o neconstituţională şi a anulat-o, cum era firesc. Nu înţelegem de ce o normă nelegală pentru neconformitate cu dreptul comunitar este anulată ca neconstituţională în Belgia dar în România nu interesează constituţionalitatea (prin juxtapunere, laşitatea CCR este frapantă), deci şi din prisma acestui argument dna Motoc are dreptate în sensul că art. 4, lit. a) din OUG 50/2008 trebuia declarat neconstituţional.

Laşitatea CCR este că, deşi alte curţi constituţionale au anulat normele care contraveneau dreptului comunitar, ea a refuzat să o facă, lăsând pe judecătorul de speţă, în calitatea lui de gardian fundamental al dreptului comunitar, să facă aplicarea deciziei CJUE şi deci să înlăture aplicabilitatea dreptului intern. La cât de timoraţi sunt judecătorii după răţoielile Fermecătorului, înclin să cred că majoritatea (poate) va decide întocmai ca şi CCR, spre propăşirea finanţelor aberante şi nelegale ale statului de nedrept, România.

De asemenea, mi se pare grav că, după aderarea României la UE, respectiv la data de 25 martie 2008, CCR a refuzat să sesizeze CJUE deşi era obligată, în calitatea sa de instanţă de ultim resort, contrar prevederilor imperative ale art. 267 alin. 3 TFUE. Asta dovedeşte că la CCR nu există respect faţă de dreptul comunitar, pe care îl ignoră plenar.

În final, vă las cu o temă de gândire, derivată din art. 135 Constituţie invocat mai sus : Nu credeţi că se impune modificarea acestui text care are valenţe anticomunitare? Textul, cu părţile care îmi par neconforme cu dreptul UE este reprodus mai jos, cu menţiunea că Belgia a fost obligată la CJUE să îşi schimbe actul fundamental pentru a putea fi pus în conformitate cu dreptul comunitar :

„ARTICOLUL 135 – Economia

…..
(2) Statul trebuie sa asigure: 

…..
b) protejarea intereselor nationale in activitatea economica, financiara si valutara; ” Textul are certe valenţe contrare dreptului UE, deoarece promovarea intereselor naţionale poate fi contrarie celor patru libertăţi fundamentale ale Uniunii (libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului).

A bon entendeur, salut!

2 răspunsuri la Laşitatea tradiţională a românilor : Curtea Constituţională a dat-o cotită când i s-a solicitat, din nou, să anuleze taxa de primă înmatriculare auto

  1. Dan spune:

    nu ma bag in detalii juridice, pentru ca nu am caderea, dar am o mica observatie, autoturismele NOI inmatriculate inainte de data de 01 ian 2007 aveau in valoarea lor de cumparare o alta taxa, sub numele de acciza, pe la un nivel cantitativ similar taxei de prima inmatriculare la auto noi la data de 01.01.07, si cele vechi aveau taxe vamale., functie de origine, 5% EU, 15% Japonia + Corea, samd.. Se platea si inainte si dupa, la nivele aproximativ similare, cu un alt nume, nu prea vad discriminarea, poate gresesc eu.
    Statul lua inainte de integrare niste bani si a vrut sa-i pastreze, plus ca argumentul harburilor ramane valabil – a se vedea majoritatea cazanelor inmatriculate in BG de pe drumurile noastre.

    Nu comentez calitatea umana si profesionala a celor enumerati in articol.

    • cristipetre spune:

      Discuţia s-a purtat pe discriminarea pieţei externe faţă de cea internă pentru autoturismele SECOND HAND, nu NOI.
      Taxele la care te referi sunt reprezentate de Codul Vamal al României (Dzeu să îl odihnească, după aderarea la UE răposat-a) sub numele de tarif vamal la import.
      Acum tăricenii au vrut să facă o vămuire … în avantajul clar al producătorului autohton DACIA, ale cărui maşini, NOI, sunt în competiţie pe palierul de preţ 5.000-10.000 EUR cu maşinile SECOND importate, ăsta este clenciul, nu altul. De aia trebuia descurajat importul de SECOND, pentru a proteja Renault.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: