Despre limitele videocraţiei, ale imaginii fabricate de PR-işti şi alţi curlingăi

Săptămâna aceasta am citit, cu oareşcare surprindere,  despre conceptul de „videocraţie” : conceptul ţine de puterea presei, „a patra putere în stat”, ca să vorbim în clişee. Însă cum interesul cititorilor din lumea civilizată faţă de presa pe suport hârtie s-a redus simţitor – în România tinde să dispară cu totul, mărturie stau mâna de ziare care mai rezistă, în condiţii tot mai dubioase pe zi ce trece – impactul avut de presa audiovizuală şi, de fapt, de televiziune este uriaş în ziua de azi.

De aceea lumea a început să vorbească de „videocraţie” şi de o societate videocrată. Societatea videocrată este acea societate în care cei bogaţi, plutocraţia, tind să acapareze şi să controleze toate televiziunile, pentru a controla îndeaproape care ştiri se difuzează, sub ce formă se difuzează, ce expectanţe de difuzare crează. Spălarea pe creieri a populaţiei prin intermediul ecranului mic prezent în fiecare cameră, intuită cu geniu de Orwell în 1984, este modalitatea de a tembeliza cu totul populaţia cea mai deplină, desăvârşită şi rafinată.

Plutocraţii nu se mulţumesc să stăpânească lumea (în sensul dreptului de proprietate, în sens juridic sa fie proprietarii a tot ce este tangibil) dar vor să fie jupâni şi în capul dvs., să se înstăpânească şi cu gândurile, dorinţele şi năzuinţele dvs. (să vă zică ei ce este la modă, ce să faceţi, ce să gândiţi, ce vă trebuie, ce să cumpăraţi, ce planuri de vacanţă, de viitor, de pensie să vă faceţi – chiar credeţi că întreg comportamentul consumerist al ultimelor decenii a apărut de la sine?). Plutocratul corporatist nu vrea numai profitul prezent, ci şi pe cel viitor îl vrea la fel de sigur, motiv pentru care s-a transformat în videocrat şi v-a incalculat mesajul că vă trebuie maşină de fiţe, ultimul IPhone, tableta Galaxy II (că doar nu o să vadă lumea cu GalaxyI, aia de acum şase luni, e ruşine să o mai foloseşti, nu?).

Dacă ne credem inteligenţi ar trebui să ne întrebăm câte haine avem şi câte ne trebuie cu adevărat, de ce a trebuit să ne luăm încă două telefoane cică „inteligente” când aveam unele „cretine” dar perfect funcţionale – eu, de exemplu, mă uit la un Nokia 3310 care încă merge şi mă întreb de ce a trebuit să îl înlocuiesc cu altul. Să nu fie oare susceptibilitatea la manipulare corporatistă consumeristă? Ba bine că nu.

Ei, dragii moşului, videocraţii noştri au tot felul de slugi media, tot felul de Naşi, Mirci Marieni, Rodici Culcere, Mirci Badea şi Ciutaci (toţi au o agendă, indiferent de coteţul unde şi în folosul cui latră). Aceşti valeţi sau lachei media au drept misie să le lingă şi lustruiască imaginea unuia sau altuia dintre plutocraţi şi, la nevoie, să azvârle lătura calomniei şi mucii manipulării înspre adversar. Perdant este publicul, care îşi vede dreptul la informaţie lipsit de orice conţinut. Lipsa de conţinut a dreptului la informaţie al publicului român se relevă atunci când o ştire este periculoasă pentru ambele tabere care se confruntă la sanchi pe ecran – atunci ambele o pun de o silenzio stampa, pun batista pe ţambal şi difuzează, ad nausea, ştiri cu Monica şi Iri, Bote şi Sânzi, Truică şi divorţul, Huidu şi cum derapează vaca ML, ultima modă de viol şi topor de la ora 5, iar, în loc de sport, ultimul praf din nasul lui Mutu şi hăhăiala lui Bee-hee-hee-cali.

Când există două tabere care se înfruntă de sanchi pe televizor ca să se pupe pe portofele în culise, tot e binişor, procedăm precum, pe vremuri, Caragiale cu gazetele opoziţiei şi puterii pentru a afla adevărul din două rânduri de ştiri contradictorii. Videocraţia este de cincizeci de ori mai toxică şi malignă când se coagulează în jurul unui singur pol de putere şi interese, cum a fost cazul Italiei. În Italia nu mai era de mult ca în România, unde, dacă nu mai suporţi boturile pline de maro ale realizatorilor de labeunu şi tevereu, poţi să treci la hienele isterice de pe Antene. Nu, în Italia era o uniune în cuget şi-n simţiri, media era strâns unită în solda partidului si a conducătorului său iubit, Silvio.

(foto : Intact Images/EPA)

Având imperiul media Berlusconi pe mână, având accesul asigurat în livingul şi creierul oricărui macaronar peninsular, partidul de outsideri numit, în băşcălia libertăţii de exprimare, „Partidul Libertăţii” i-a asigurat lui Berlusconi o domnie de 15 ani, comparată de mulţi cu „era Franco” din Spania. Aceasta este adevărata dimensiune a videocraţiei, şi anume transformarea unor outsideri în conducătorii unei naţiuni mari precum Italia pe o perioadă de 15 ani, fără prea multă contestare coagulată politic din lipsa vizibilităţii contestatarilor pe ecrane şi deci în opţiunea de vot a bizonului privitor la televizor.

Însă videocraţia are limitele ei. Antena 3, fie din prostie sau lenea preluării ştirilor făcute de alţii – care tot o formă de prostie este – a vorbit de demisia lui „Il Cavagliere„. Berlusconi, cavaler ????? CIIINEE??? Ţopârlanul ăla sinistru, moşul libidinos de 75 ani de la Bunga-Bunga, cu afaceri sexuale penale cu minore – cavaler? Jegosul care a afirmat mizeriile incredibil de şovine şi misogine la adresa Angelăi Merkel – cavaler? Mizerabilul laş care a supt ciorapii lui Ghaddafi cu câteva luni înainte de căderea acestuia, umilind naţiunea italiană – şi nu din considerente de vinovăţie istorică a Italiei faţă de fosta sa colonie ci din foame de petrol – cavaler ? Oaaameni buni, aţi înnebunit?

Apoi am verificat. „Cavaler” era consemn pe unitate. Nu numai Antena 3, dar si WSJ sau The Economist se refereau la acelaşi personaj odios cu apelativul de „Il Cavagliere„. OK, am înţeles, a fost trecut pe linie moartă cu onoruri, dar chiar atât de scurtă să avem memoria încât să uităm de scandalurile financiare, de delapidare, evaziune fiscală, corupţie sexuală şi încă alte afaceri penale (pendente)?

Însă internetul şi Facebook-ul şi-au dovedit încă o dată potenţialul nebănuit. Prin Faceook, o mică orchestră şi un cor s-au adunat în faţa Palazzo Quirinale (foto mai sus) şi au interpretat, în cinstea demisiei lui Berlusconi, faimosul cor „Hallelujah, hallelujah” din Messia de Haendel. Aleluia, a căzut. Aleluia, a picat. Aleluia, Italia a scăpat de moşul libidinos şi cu afaceri, să zicem eufemistic, la limita legalităţii dreptului fiscal.

Cine oare o avea dreptate : ăia de salută plecarea „Cavalerului” celui controversat rău din politică sau populaţia, care, spontan, cântă „Hallelujah” că a scăpat de farsa sinistră Berlusconi ? Tind să le dau dreptate celor din urmă, însă având în vederea penuria de informaţie credibilă în legătură cu Italia generată de Berlusconi însuşi, nu sunt chiar sigur.

PS : ar fi cazul să profităm de cazul Berlusconi, să reflectăm mai serios la relaţia cauzală dintre proprietarul media, cota de piaţă maxim admisibilă să fie deţinută direct sau indirect de către o persoană, pe de o parte şi  independenţa editorială, pe de altă parte, să promovăm standarde solide de media, cerinţe de conţinut editorial minim ale buletinelor de ştiri. Eu cred de mult că vremea ştirilor de la ora 5 a trecut. E cazul ca televiziunile româneşti, şi cele de maro  dar şi cele roşii de sânge, să respecte dreptul la informaţie al meu şi al dvs.. M-am săturat de non-ştiri despre nulităţi gen Moni şi Iri, Bote şi Sânzi, de non-ştiri din non-sport cu iubite de fotbalişti la shopping sau cu ierburile din plămânii lui Mutu sau cu Berbecali sau cu Borcea. Nu mai, gata, ajunge. Ajunge cu violurile de babe şi omoruri şi accidente pline de sânge, creieri şi victime risipite de impact pe zeci de metri pătraţi, care îţi întorc maţele pe dos. Ajunge. E prea mult.

Un răspuns la Despre limitele videocraţiei, ale imaginii fabricate de PR-işti şi alţi curlingăi

  1. Dan spune:

    Cat se poate de corect dar cui crezi ca ii trebuie ceea ce spui ?O sa ne mai uitam la televizor asteptand sa vedem cu s-au ales italienii in schimb a se vedea si statul partid din 2000 la noi cand pentru a scapa de cosmarul disipolului raposatului B. ne-am ales cu jucatorul.La ei cred ca va urma o dictatura comparabila cu a lui Musolini.Sa dea Dumnezeu sa ma insel.
    La baza mecanismului care il face pe om sa renunte la capacitatea de a gandi si visa in favoarea luarii dea gata a visului prefabricat sta tot lenea omeneasca.Pacat.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: