Despre discursul MS Regele Mihai I în Parlamentul României

27 Octombrie 2011

Declaraţie prealabilă – discleimăr : Acest post este scris de către un monarhist moderat. Invităm pe orice Miţa Baston, Republicana din Ploieşti, indiferent de sex, să se abţină de la aruncarea cu „vitrion”.

Mă aşteptam ca venirea MS Regele în România şi mai ales ca invitarea Lui să ţină un discurs în Parlament să nască idiosincrazii şi isterii băşidenţiale, după hârdăul de lături azvârlit mitocăneşte de Fermecător pe 22 iunie 2011 asupra monarhiei şi istoriei României. Mă aşteptam ca Miţele Baston să hăulească isterizate şi să arunce cu vitrionul calomniei şi manipulării înspre suveran şi mă întrebam dacă este oportun şi ce va rezolva discursul ţinut în faţa Parlamentului.

Ei bine, discursul ar fi rezolvat multe, dacă nu ar fi fost boicotat de puterea oranjgutană. Ar fi fost un gest simbolic, ar fi închis cercul. Comunismul în România a început, formal, cu guvernul Groza, deci cu deschiderea Camerei de la 01.12.1946 prin discurs regal – potrivit Constituţiei de la 1923 lucrările noii Camere trebuiau deschise de către MS Regele. Această atribuţie era pur formală, Regele având un rol ceremonial. După 64 ani, MS Regele a fost invitat să se adreseze Parlamentului României, liber ales, fără alegerile trucate ca in 1946. Cercul putea fi închis, demonii exorcizaţi, împăcarea cu trecutul realizată. Comunismul nu trebuie doar condamnat, declarativ, trebuie şi exorcizat din structurile parlamentare.

Din prisma argumentului de mai sus, O admir pe MS, pentru dorinţa de a face pace cu trecutul, dorinţa de conciliere. Cercul istoriei, neînchis, ne-ar putea determina să repetăm experienţa totalitarismului. Regret că Fermecătoru’ a dat consemn pe unitate întregii puteri să boicoteze concilierea trecutului cu prezentul şi exorcizarea comunismului. Gestul este surprinzător din partea celui care a condamnat formal comunismul tot în Parlament.

Discursul regal a fost echilibrat, intenţionat vag şi în termeni generali. Am văzut cu această ocazie ce ar fi putut să fie un şef de stat echidistant, adică exact ce nu este Jucătoru’. Am văzut prestanţă, echilibru, nobleţe, adică exact ce nu are Fermecătoru’. Aceste lipsuri ale Fermecătorului explică poate atacurile mitocăneşti (complexul de inferitoritate sau conştientizarea pericolului), altfel revărsările biliare ale încrucişătorului nu se explică. Discursul Regelui a fost scris în termeni largi, generoşi, uimitori pentru mitocănia îngustă din tot spectrul politicii româneşti. De aceea cred, alături de Ciutacu, de ex., că discursul regal este un început de normalitate în troaca şi bălăcăreala jalnică numită politica românească actuală, un exemplu de urmat.   

Băsescu nu a participat, invocând neconvingător un summit amânat şi reprogramat la Bruxelles pentru a doua zi seara, deşi el nu vine niciodată cu o zi înainte la summituri europene. Boc, asemenea, invocând că, în lipsa preşedintelui, trebuia cineva să fie prezent de ziua armatei la Carei. Aş îndrăzni să atrag atenţia profesorului de drept constituţional Boc că nu el este no. 2 în stat ci Mircea Geoană, preşedintele Senatului. În plus, pentru un navetist cu avionul Bucureşti-Cluj, se pare că a uitat ce lesne se poate deplasa cu avionul şi la Satu-Mare, dacă doreşte. Discursul regal a durat opt minute, restul era o chestiune de organizare a agendei. Mi-e silă să comentez mai mult.

Roberta Anastase-Abramburica votului a lipsit fără a se sinchisi să ofere vreun pretext. Mi-e greaţă totală de personaj, dar MS se adresa camerelor reunite ale Parlamentului, deci şi Camerei Deputaţilor în care domnia sa numără voturi ca nimeni alta. Nu modeala de ciorapi şi jarteaua băsistă trebuia să participe, ci preşedintele Camerei Deputaţilor. Dar aşa ceva nu avem, ci doar o infractoare încă nepedepsită, obraznică şi tupeistă.

Cel mai scandalos este comportamentul Îngrozitor de Fericitului Daniel Ciobotea, Manager corporatist şi CEO al Bisericii Ortodoxe Române, care a lipsit motivând că se pregătea pentru slujba de Sf. Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureştilor şi că avea şedinţă de Board of Administration … ăăăă, pardon, de Sinod. Jalnic, pentru că Sf. Dimitrie cel Nou este pe 27.10 deci nu pe 25.10.2011, că discursul regal a durat opt minute şi că distanţa dintre Patriarhie şi Parlament este ridicol de mică. CEO Daniel Ciobotea a uitat că MS Regele a fost uns cu mir ca rege de drept divin de predecesorul său Patriarhul Nicodim Munteanu. Din punctul de vedere al celor sfinte, Mihai I este deci suveran de drept divin, uns cu mir (chestia asta cică înseamnă ceva în biserică) Băsescu este un uzurpator vremelnic al puterii iar Închinătorul la Arginţi Enervant de Fericitul Daniel ar fi trebuit să Îl trateze ca atare, măcar din respect pentru predecesorul său. Nu a fost aşa, Biserica prin miile de securişti acoperiţi în sutană fiind probabil cel mai impenetrabil, securist şi comunist aşezământ din România, cu CEO ei din frunte.

Din cauza boicotului oranjgutanilor şi Bisericii, discursul Regelui nu a putut să înlăture fractura prezentului republican cu trecutul monarhic, să ne împace cu Istoria. Deşi comunismul a fost condamnat, la sanchi, în Parlament, Ana Pauker, Bodnăraş, Pantiuşa şi cu Dej trăiesc bine mersi în România, în alte forme dar cu acelaşi fond, iar dovada o găsiţi în comentariile de sub ştirea de aici. Câte mizerii, doamne câte mizerii au putut fi împroşcate în direcţia MS !!! Câte sloganuri scrise de Ana Pauker au fost reîncălzite, ce manipulare propagandistică specifică celor mai notorii cadre de partid au realizat slugile puterii actuale!

În loc de concluzie, îi urez şi eu MS Regele zile cât mai multe. Poate că, vreodată, ne vom vindeca de comunism şi de lozincile lui şi vom putea discuta, cu calm şi raţional, avantajele monarhiei constituţionale. Să sperăm că MS va supravieţui (prea)lungului nostru parcurs spre normalitate, spre calm şi raţiune. Eu sunt actualmente venetic şi pribeag într-un stat federal organizat ca monarhie constituţională şi văd, zilnic, avantajele acestui sistem faţă de regimul autocrat al Fermecătorului, numit, formal, republică semiprezidenţială.

Anunțuri

St. Martin-in-the-Fields, Trafalgar Square, on Trafalgar Day

27 Octombrie 2011

Am trecut, în mare viteză, săptămâna trecută prin Londra. Ca sa auzim, la St. Martin-in-the-Fields, de Trafalgar Day, un program special dedicat victoriei lui Nelson asupra corsicanului la Trafalgar. Programul s-a dorit (şi a reuşit) să fie o evocare a gloriei (trecute) a Imperiului britanic şi a invincibilei sale marine regale, un omagiu la adresa trecutului şi, după cum am văzut, un prilej pentru briţii din sală de a demonstra cât de mândri sunt de poporul şi istoria lor.

Muzica a fost, în prima parte a spectacolului, eminamente solemnă, plină de „Hail to the King” şi „Rule, Britannia„. „The Fireworks„, capodopera lui Haendel, se înscria la fel de firesc în cadrul solemn-festiv al zilei. Mi-am amintit că, pe vremuri, foloseam înregistrarea de la muzica Focurilor de artificii de Haendel pentru a testa anduranţa difuzoarelor fără să înţeleg de ce. Acum am înţeles de ce : cele aproape 25 de alte instrumente erau cu totul copleşite şi acoperite de o maree sonoră ridicată de alămuri (doi corni şi trei trompete) şi timpani. Pur şi simplu orchestra era anihilată de răpăitul timpanilor, loviţi cu duşmănie, şi de bubuitul alămurilor („blasts of horns and trumpets” la propriu). Da, categoric respectiva interpretare şi-ar fi atins menirea iniţială, avută în vedere de Haendel la 1749 : de a fi auzită clar şi distinct de George al II-lea şi londonezi în timp ce petardele şi artificiile regale bubuiau şi explodau.

Din păcate, Missa in Angustiis de Haydn, supranumită Nelson, cântată în partea a doua, a reprezentat, cel puţin în ochii unui sfertodoct snobil ca mine, un eşec de proporţii. Poate din cauza sopranei, care a urlat melismele – each and every one of them – în cel mai dezgustător mod cu putinţă, demonstrându-se încă o dată că la Mozart şi Haydn nu trebuie doar să te ţină bojocii să cânţi, trebuie să ai şi fineţea şi graţia necesare partiturilor elegante. Cred că nici dirijorului nu îi voi păstra ce mai caldă amintire, pentru că, după mintea mea cea slabă, a masacrat „Benedictus” care este punctul emoţionant cel mai înalt al lucrării.

Impresia cea mai tare însă, pe care nu o voi uita pe veci, este „Rule, Britannia„, un fel de al doilea imn naţional al Regatului Unit alături de „God Save The Queen„. La interpretarea refrenului, potrivit tradiţiei de la 1745 încoace, publicul are dreptul de a cânta alături de cor şi solişti. A fost uimitor să aud cum o sală întreagă, spontan, începe să cânte, care mai bine, care mai fals, dar toţi cu tragere de inimă, „Rule, Britannia„. Câtă coeziune, ce popor conştient de identitatea sa pe care o afirmă aşa de sus şi tare, mă gândeam eu, prin raportare la faptul că românii habar n-au care sunt versurile din propriul imn de stat, teste Marcel Pavel.

Exemplul celor de jur împrejurul meu era atât de puternic că, poate din cauza spiritului gregar, poate din politeţe faţă de organizatori şi ziua lor festivă sau poate din instinct de conformare socială, ziceţi-i cum vreţi, m-am trezit că încep şi eu să mormăi „Rule, Britannia, Britannia rules the waves/Britons shall never be slaves„.

Refrenul „Rule, Britannia” este aşa de contagios şi te prinde aşa de repede – eu l-am mormăit o dată dar a fost de-ajuns, că de atunci  îmi parazitează glanda muzicală fără încetare, îl aud în cap non-stop. Cred că şi în somn mă urmăreşte. Am încercat să mă spăl pe creieri cu emisiuni TV gen Factor X sau „Ţăran caută nevastă„. Nu merge, dimpotrivă, se aude mai tare pe fundalul creierul odihnit. Nu pot scăpa astfel. Am încercat să scap apoi ascultând muzică bună, ex. Rolling Stones, nu merge nici aşa, obsesia rămâne. Am încercat cu Haydn, Mozart, etc. dar „Rule, Britannia” rezistă mai ceva ca o coafură Schwartzkopf. Dacă nici cu Bach nu merge, nu ştiu ce e de făcut…

UPDATE : nici cu Bach nu merge. Ar mai fi ceva, dar este îngrozitor de periculos, riscurile sunt colosale, de se sparie gândul, şi anume să ascult Fuego sau Cătălin Dorobanţu. Nu ştiu dacă voi avea curajul să îndur hăulitul despre măicuţe şi gara mică … vă ţin la curent.