Despre circuitul ideilor şi ironia sorţii

Alaltăieri am împrumutat de la mediatecă, printre altele, ceva uimitor : opera „Le devin du village” de Jean-Jacques Rousseau !!! Da, aţi citit bine, Jean-Jacques Rousseau, da, exact acel Jean-Jacques Rousseau, filosoful, ăla cu dreptul natural şi contractul social, chiar el. Nu ştiam că a „cochetat” cu muzica, deşi se pare că a fost mai mult decât cochetărie, a fost o activitate lucrativă în sine a filosofului şi scriitorului.

Opera „Le devin du village” se pare că a fost un „hit” uriaş în epocă, la fel ca şi romanul Emile de mai târziu. Ludovic al XV-lea a adorat lucrarea, iar legenda spune că Ludovic al XV-lea ar fi intepretat prima arie din lucrare în cel mai fals mod cu putinţă. La fel, legenda spune că Ludovic al XV-lea i-ar fi oferit lui Rousseau o pensie pe viaţă pentru compoziţia sa, pensie pe care Rousseau ar fi refuzat-o, din admiraţie pentru opera italiană, fiind singura persoană care ar fi avut faima sumbră la acea vreme de a fi refuzat un favor al monarhului absolut Ludovic al XV-lea. Regele Franţei a reuşit să depăşească afrontul refuzului şi a comandat, printre altele, ca opera să fie interpretată cu ocazia căsătoriei Delfinului cu Marie-Antoinette (ce coincidenţă lugubră … Rousseau, prin Contractul social,  a legitimat mai târziu regicidul şi decapitarea lui Ludovic al XVI-lea şi Mariei Antoinette, după ce muzica sa servise de decor festiv pentru celebrarea căsătoriei lor … ironie lugubră a sorţii …).

Opera lui Rousseau mi se pare facilă, categoric graţioasă, cu urme evidente a tradiţionalei ornamentaţii franceze şi cu aceleaşi „lipsuri” ca şi la Gossec sau Grétry : melodii cam căznite, un pic cam scremute iar armoniile ori enervează pe de-a dreptul ori sunt, în cel mai bun caz, şcolăreşti pentru urechile contemporaneităţii, obişnuite cu vienezii epocii. Vă poftesc să ascultaţi uvertura pe care o găsiţi aici.

Idila pastorală „Le devin du village, uşurică şi à la bergère, compusă în 1752 de un Rousseau în floarea vârstei, la 40 ani, a făcut obiectul unei pastişări făţişe din partea adolescentului Mozart, care, la numai 12 ani, în 1768, scrie „Bastien şi Bastienne” (în fapt, o translucidă aluzie batjocoritoare prin modificarea numelor personajelor iniţiale, care nu mai sunt Colin şi Colette, ci Bastien şi Bastienne, numele ghicitorului Colas fiind de altfel nemodificat). Libretul iniţial (scris de Rousseau însuşi) este de asemenea caricaturizat cu ocazia traducerii în germană, rezultatul final – singspiel-ul „Bastien şi Bastienne” de Mozart fiind un exemplu de băşcălia pe care o făceau nemţii, de mici, de muzica franţuzească.

Opera „Bastien şi Bastienne” a lui Mozart, născută din băşcălia copilului minune al muzicii faţă de libretul preţios şi muzica scremută ale lui Rousseau, are însă o uvertură care a fost „împrumutată” de Beethoven (procedeu care azi s-ar numi plagiat dar în epocă era frecvent) pentru a fi folosită ca temă primă pentru prima mişcare din Simfonia Eroica. Ca o nouă ironie a sorţii, simfonia Eroica a fost dedicată de Beethoven lui Napoleon Bonaparte. Cu alte cuvinte, băşcălirea mozartiană a lui Rousseau a fost dedicată, prin prelucrare beethoveniană, însuşi copilului teribil al Revoluţiei franceze, rodul gândirii lui Rousseau însuşi. Napoleon, fructul gândirii progresiste a lui Rousseau, a fost cel care l-a răzbunat, umilind Austria.

De altfel, melodiile scremute şi ariile de operă urlate ale francezilor (aprecierile nu sunt ale mele, ci ale lui JJ Rousseau însuşi) au stat la baza a numeroase prelucrări realizate de vienezii care nu ezitau să râdă cu gura până la urechi de muzica vecinilor lor. Spre exemplu, lied-ul din partea mediană a Simfoniei nr. 85 de Haydn (melodia favorită a reginei Marie Antoinette, care a dat astfel supratitlul simfoniei ca fiind „Regina”) sau tema a doua din mişcarea secundă din Concertul pentru pian şi orchestră nr. 24 KV 491 de Mozart, care este plagiată după o arie din opera „Lucille” de Grétry. Beethoven a considerat concertul nr. 24 de Mozart ca fiind modelul-modelelor de urmat şi, indirect, a preluat muzică franţuzească în concertele sale. Iată astfel s-au născut minuni numite Concertul pentru pian şi orchestră nr. 3  şi Concertul pentru vioară op. 61 de Beethoven, din lucrări mozartiene care se bazau, cel puţin în parte, pe preluări franţuzeşti.

Beethoven a dedicat simfonia Eroica, aşa cum am mai zis, după finalizarea sa, lui Napoleon, supraomul răsărit din focul Revoluţiei Franceze precum Venus din spuma mării. Aflând însă, în 1804, despre încoronarea lui Napoleon ca împărat, Beethoven a rupt cu furie dedicaţia, zicând : „Încă un tiran„. Doi ani mai târziu, Napoleon umilea şi spulbera Austria la Austerlitz, iar Austria înceta să mai existe.

Ca o ultimă ironie a sorţii, la Congresul de la Viena din 1814-1815, cel care a retrasat Europa de după învingerea lui Napoleon, s-a cântat, în cinstea victoriei, Uvertura 1812 de Beethoven (una dintre cele mai uşurele lucrări de Beethoven, atât de uşurică încât până şi Metternich a priceput-o, astfel că i-a acordat lui Beethoven o pensie viageră; spre deosebire de JJ Rousseau, Beethoven a acceptat pensia, deşi ştia că lucrarea care i-o asigurase este execrabilă).

De aceea, istoria, care este cam uitucă şi năucă şi nu ţine minte decât punctul de vedere al învingătorului, vorbeşte de clasicismul vienez şi de cei trei mari : Haydn-Mozart-Beethoven. Poate că, dacă ar fi învins Napoleon la Waterloo, am fi vorbit cu toţii despre clasicismul parizian şi de cei trei mari : Gossec-Grétry-Gluck. Poate.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: