Rămâi, o, clipă, că eşti aşa frumoasă …

Nu mă pricep la pictură, sculptură sau alte arte vizuale, dincolo de nivelul de „cultură vagă„, „civilizare – urme fine” sau „snobilism” – specia aia de cultură făcută din idei de-a gata, de-ale altora, gen pui rahitic care stă cu ciocul deschis să primească de la alţii digerată gata estetică la kil, eventual la promoţie, să îi crească glanda estetică dintr-o sărciuială pe internet cât altora dintr-o viaţă în bibliotecă.

Dar la Viena, la Kunsthalle, era, fix în perioada sejurului meu pe acolo, o expoziţie Dalli, denumită de organizatori „Le surréalisme c’est moi„. Ca orice snob sfertodoct (că semidoct ar însemna doct pe jumătate, ceea ce e deja mult prea mult în comparaţie cu cunoştinţele şi competenţele mele în materie de pictură, mai ales suprarealistă), mi-am propus să văd şi eu, cu ochii mei, măcar un original, două, semnate de Dalli. Voiam să văd un Dalli de la un metru, nu de alta, dar reproducerile din Dalli, pe care le văzusem într-o carte primită cadou (eu nu mi-aş cumpăra una, de filistin ce sunt) îmi plăcuseră destul de mult. Bineînţeles că respectivul album cu reproduceri primit cadou fusese răsfoit o singură dată, câteva minute, apoi începuse, discret, să adune praf în bibliotecă, unde zăcea nemişcat şi nebăgat în seamă de ani buni.

Ce am văzut însă la Kunsthalle, în cartierul de muzee al Vienei, m-a uimit. Nu îmi venea să cred că se poate aşa ceva. Nu îmi venea să cred că eu, filistinul, pot sta minute întregi în faţa unui singur tablou fără să mă mişc, ca apoi să mai stau câteva minute din alt unghi, din altă lumină, şi apoi alt unghi, şi iar … şi iar …

Expoziţia era una cam sărăcuţă după criteriile mele de amator snobil de artă (fix cinci tablouri de Dalli, restul schiţe de Dalli în creion, frumoase şi alea, totuşi. Erau mulţi discipoli şi epigoni care fie nu mi-au plăcut – cu o singură excepţie, reprodusă mai jos – fie glanda mea estetică, snoabă, se excită doar la nume mari). Dar, chiar şi aşa, sărăcuţă, cu cinci tablouri, mi-a plăcut mai mult decât marele Muzeul de Artă din Viena, cu artileria lui grea cu tot (Holbein, Durer, tonele de Rubens, Veronese, Carravaggio şi muuuuulţi alţii). 

Dintre tablourile de Dalli, am rămas fără grai în faţa a două tablouri. Primul, „Colosul din Rhodos„, m-a uimit cu stăpânirea spaţiului, spaţialitatea ca de joc video 3D magnific stăpânită, lumina incredibilă, cu adevărat suprarealistă a insulei, cu omul care luase dimensiuni de uriaş şi ajunsese zeu pentru toţi oamenii turtiţi de dimensiunile lui urieşeşti pe treptele statuii. Ce Nietzche, ce amurgul zeilor, ce braşoave tot îndrugă şi lălăie literaţii şi filosofii? Nu îmi venea să cred că un tablou, mut, juma’ de metru pe un metru, le putea zice mai bine decât zece cărţi filosofeşti şi mii de cuvinte.

Al doilea însă, m-a făcut să suspin: nu-mi credeam ochilor!!! Cum se poate crea ceva atât de frumos, simplu, original şi desăvârşit? „Cuplu cu nori în cap” m-a făcut să îmi aduc aminte de vremurile când aveam mulţi nori în cap, să mă întreb dacă mai am sau mai pot avea, dacă mai visez la girafe incendiate şi incendiare … În faţa respectivului tablou, nu am mai putut zice decât : Rămâi, o, clipă, că eşti aşa frumoasă … Nu, nu ridicasem diguri precum Faust, nu rezolvasem problema pietrei filosofale, dar impresiile generate de flinticul ăla pictat erau aşa de puternice şi plăcute, că aş fi vrut să nu părăsesc sala respectivă pe veci. Şi cum nu puteam să fur tabloul respectiv pentru cel mai egoist uz cu putinţă, şi anume plăcerea mea personală exclusivă, am făcut ceva ce îmi fusese clar interzis de la intrare : am fotografiat tabloul, deşi, de felul meu, sunt guguştiuc docil cu respect faţă de consemn. Pentru că zăcusem mut în sală deja de ceva  timp, am observat ciclicităţile rondului de supraveghere al curatorului, care revenea la fiecare două-trei minute. Aşa că am încălcat consemnul, din motive evident egoiste şi pot să vă ofer o copie palidă de tot, făcută cu telefonul, fără lumină adecvată, fără blitz (normal), din ceea ce eu numesc „Rămâi, o, clipă, că eşti aşa frumoasă” :  „Cuplu cu nori în cap„. Cu menţiunea că în poza (execrabilă, făcută de mine cu frica-n sân) nu se vede mai nimic din ce se vede în sală.

Iar, în final, o lucrare fotografică a unui epigon de-al lui Dalli : Gala văzută de Dalli. Într-adevăr, beauty is in the eye of the beholder. Cincizeci de tratate de estetică sau ‘jde de poezele despre reflectarea de joc secund, mai pur, a cirezilor agreste nu pot să exprime mai bine conceptul decât fotografia suprarealistă de mai jos.

PS 1 : Ştiu cel puţin o carte, din bibliotecă, de pe care va dispărea praful.

PS 2 : De acum încolo mă voi lăsa sedus mult mai uşor de afişele care te invită, te cheamă şi ademenesc spre muzeu. Cine ştie, poate clipa va reveni …

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: