Rescrierea istoriei României conform cumetriilor lui Băsescu

24 iunie 2011

Infamiile debitate de Fermecător la academicianul Jack Cristoiu labeunu în emisiune m-au surprins, prin lipsa aparentă de motiv : de ce să se răţoie oare Fermecătoru’ la adresa MS Mihai I, care nu îi este adversar politic? Doar aşa, de amorul artei, ca să bifeze capital la electoratul frustrat care crede că Regele a plecat cu un tren de aur şi tablouri? Nuuu, pericolele erau prea mari pentru un capital electoral îndoielnic.

Plus că discuţia, aşa cum s-a văzut din înregistrare, a fost de o „spontaneitate” atât de prost regizată de Jack şi marele anal-ist Turcescu, că a fost clar că este o mârlănie premeditată. În plus, „ca din întâmplare”, în studio labeunu după Băsel a intrat nimeni altul decât Anagramă Lambrino, care a declarat aceeaşi mârşăvie fără margini faţă de MS Mihai I. Coincidenţă? Exclus, scenariu cu regie proastă, dacă şi eu m-am prins. Deci … intenţia lui Bălălău care a fost?

Hai să facem un scurt exerciţiu de memorie :

1. Pe 22 mai 2010, Băsescu îl boteza pe Carol Ferdinand, fiul lui Anagramă Lambrino şi Lia. Deci, cu alte cuvinte, Băsescu este cumătrul lui Anagramă Lambrino şi naşul lui Carol Ferdinand.

2. Pe 09.01.2011, Băsescu îi taie moţul finuţului său, fericit prilej pentru Anagramă şi Fermecător, cei doi cumetri, să petreacă şi să pună mizeria asta la cale.

3. Pe 17.06.2011, DNA, la solicitarea primului ministru Bok (sanchi, la ordinul lui Băsescu) a început cercetările prealabile faţă de învinuitul Călin Anton Popescu Tăriceanu, vinovat de fapte de abuz în serviciu şi corupţie (restituirea Palatului Peleş către Casa Regală reprezentată de MS Mihai I).

4. Corupţia şi abuzul în serviciu ale lui Tăriceanu constau în faptul că a restituit castelul Peleş şi Săvârşinul către MS Mihai I.  Cumătrul lui Băsescu, Anagramă, susţine că el este adevăratul moştenitor al lui Carol al II-lea, deci oricine restituie proprietăţile Coroanei Regelui Mihai I şi nu lui Anagramă este, normal şi legic, un corupt care abuzează de serviciu.

5. În concluzie, Fermecătoru’ începe un atac la adresa MS Mihai I, devenit brusc trădător de ţară. Astfel, coroborând declaraţia de labeunu cu ancheta DNA, devine clară intenţia Fermecătorului de a se împoseda de Săvârşin şi Peleş prin intermediul finului şi cumătrului ca oameni de paie. Că el este şi naş şi cumătru, deci are interese ca ancheta DNA să înceapă, este greţos de evident.

Totuşi, aş vrea să îi atrag atenţia Flatulentului că domeniul Săvârşin nu este casa din Mihăileanu şi că Anagramă nu este Nicolaide sau unul din mulţii falşi moştenitori pe care i-a împosedat el pe Legea 10/2001 cât a fost primar general la Bucureşti. Mai răsfirat, că ne-am prins, Fermecătorule. Repede, chiar.

PS : Anagramă Lambrino nu a fost, nu este şi nu va fi membru al Casei Regale, deoarece stimabilul său tată s-a născut BASTARD, în 1920, la un an după anularea căsătoriei dintre priapicul său bunic şi Zizi Lambrino al cărei nume îl poartă. După legea în vigoare la respectivul moment, tatăl sau nu este decât un bastard („son of a bitch” în sensul literal al cuvântului), fără drepturi la succesiunea lui Carol al II-lea, care oricum a renunţat la aceleaşi drepturi în favoarea fiului său legitim Mihai I. MS Mihai I este regele românilor, nu orice anagramă. Numai MS Mihai I şi membrii Casei Regale au dreptul la restituirea proprietăţilor confiscate lui de către comunişti, în 1947, nu orice anagramă bastardă.

PPS : Felicitări, academiciene Jack şi deontologule Turcescu! Mari jurnalişti, mari caractere, javrele naibii.

De aceea, Băsescu trebuie să-şi dea demisia! Nu putem totuşi rescrie istoria României după cumetriile lui Băsescu.

Reclame

Iulia Antoanella Motoc se face singură de cofetărie. Din nou. Tot prin opinie separată.

24 iunie 2011

A fost publicată ieri în MO 440/2011 Decizia CCR 799/2011 care, de facto, desfiinţează proiectul prezidenţial de modificare a Constituţiei României, pe întinsul a peste 20 pagini, care nu pot fi rezumate într-o postare pe blog (textul integral al MO 440[2011] aici).

Însă am urmărit cu interes opinia separată, dizidentă, a Iuliei Antoanella Moţoc, care susţinea că eliminarea prezumţiei de dobândire licită a averii din cuprinsul art. 44 (8) din Constituţie nu contravine securităţii raporturilor juridice (de parcă în opinia majoritară s-ar fi referit cineva la aşa ceva). Opinia majoritară a analizat pertinent faptul că protecţia juridică a dreptului de proprietate se completează firesc cu o prezumţie juris tantum de dobândire licită, care este susceptibilă de probă contrarie în caz de săvârşire de infracţiuni (care trebuie probate).

Totodată, autoarea opiniei separate citează şi jurisprudenţă CEDO în sprijinul afirmaţiilor sale. Jurisprudenţa CEDO citată de autoarea opiniei dizidente este nepertinentă şi nelalocul ei, fiind chiar contrară tezei susţinute prin opinia dizidentă (cazul Sunday Times vs. UK se referă la libertatea presei, libertatea de expresie şi nu are nici în clin, nici în mânecă cu dreptul de proprietate; prin contrast, cazul Hentrich vs. France demonstrează fix contrariul, şi anume că instituirea unor prezumţii legale de dobândire ilicită a averii – în speţă era vorba de o prezumţie de evaziune fiscală – este contrară atât Art. 1 Protocol 1 CEDO cât şi Art. 6, par. 1 CEDO, speţa o puteţi citi aici).

Apoi, autoarea opiniei separate se aventurează în a afirma că menţinerea prezumţiei caracterului licit al dobândirii averii va împieta asupra obligaţiilor asumate de România prin convenţii internaţionale (Palermo 2000) sau din calitatea sa de membru UE (decizia cadru 2005/212/JAI a Consiliului). Afirmaţiile sunt nefondate, fiind contrazise printr-o simplă lectură a textelor.

Astfel, potrivit art. 5 din Decizia-cadru 2005/212/JAI, „Prezenta decizie-cadru nu are ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor fundamentale, inclusiv în ce privește prezumția de nevinovăție, astfel cum sunt consacrate la articolul 6 (referitor la tradiţiile constituţionale ale membrilor UE, n.m.) din Tratatul privind Uniunea Europeană„.

La fel, Convenţia ONU de la Palermo 2000 prevede, la art. 12, par. 7, că „Statele părţi pot avea în vedere să ceară ca autorul unei infracţiuni să stabilească originea licită a produsului prezumat al infracţiunii sau a altor bunuri care pot face obiectul unei confiscări, în măsura în care această exigenţă este conformă principiilor dreptului lor intern şi naturii procedurii judiciare şi a altor proceduri. ” Deci cerinţa nu este imperativă, ci supletivă („statele părţi pot avea în vedere …”) şi numai în măsura în care respectiva solicitare este conformă principiilor constituţionale, deci art. 44 (8) din Constituţie nu poate contraveni în nici un caz Convenţiei Palermo 2000, deci argumentul trebuie înlăturat ca nefondat.

Spre final observ că autoarea opiniei separate nu are în vedere în nici un caz jurisprudenţa anterioară, constantă, a CCR pe marginea aceluiaşi subiect, deşi se referă la securitatea raporturilor juridice civile. Ne permitem să atragem atenţia autoarei opiniei separate că o jurisprudenţă constantă şi previzibilă garantează securitatea raporturilor juridice civile şi nu una care se schimbă cu fiecare motivare, în funcţie de conjunctură.

În final, menţionăm că autoarea a criticat decizia din prisma faptului că aparent numai România este membrul UE care prezumă caracterul licit al dobândirii averii. Chiar dacă este aşa, afirmăm că nici un text comunitar nu se opune unei protecţii sporite a dreptului de proprietate prin dreptul intern, ştiut fiind că integrare şi armonizare nu înseamnă în mod necesar uniformizare şi că statele pot recunoaşte, în dreptul intern, o protecţie mai sporită a drepturilor recunoscute la nivel comunitar, deci argumentul nu este pertinent pentru a fi luat în considerare.

Observăm, în treacăt, că autoarea opiniei separate se contrazice singură, de la opinie separată la opinie separată. Astfel, în opinia separată la decizia CCR privind OUG 50/2010 (MO 71/2011), autoarea părea a fi adepta înfocată a jurisprudenţei „Zo Lange I” şi „Zo Lange II” a Curţii Constituţionale a Germaniei; cum art. 44 (8) din Constituţia României oferă unui drept o protecţie mai extinsă decât cea existentă la nivel comunitar (deci argument „Zo Lange …”), ar fi bine ca judecătorii constituţionali să dea dovadă de coerenţă, consistenţă şi constanţă în opinii, fie ele şi opinii separate.

Concluzia este una tristă : se verifică (a câta oară?) faptul că Iulia Motoc a fost „unsă” la CCR pentru a inventa justificări teoretice (mai mult sau mai puţin fundamentate, dar să dea, acolo, o aparenţă de legitimitate) pentru aberaţiile băsesciene. Partea proastă este că astfel de motivaţii aiuristice nu conving pe nimeni care ştie drept şi care verifică argumentele, însă observ, din postări precum aceasta, că există rezerve inepuizabile de prostie (sau de mârşăvie coniventă) în România. Inclusiv în presă. Măi, presari deontologi de la „Gândul”, voi nu verificaţi informaţia pe care o publicaţi? De Hotnews nu mă mir, doar toată lumea ştie de ce.

PS : Doamna Motoc este şi rămâne o resursă inepuizabilă de stupizenii colosale debitate ritos. Partea proastă este că, prin dreptul la vot în plenul CCR şi prin dreptul la pix contribuie la transformarea Monitorului Oficial într-un fel de revistă Urzica sau Arici Pogonici. Foarte periculos pentru prestigiul CCR şi al statului român.