Vizita mea în Anglia, pe repede-înainte (ziua II)

A doua zi în Anglia a debutat şi s-a petrecut, în mare parte, sub zodia autobuzului, deoarece căile ferate erau în reparaţii generale (anunţate, dar calea ferată, mai rapidă, ieftină şi comodă nu a fost din păcate disponibilă în ziua de duminică). Am plecat din Bath cu autobuzul până în Bristol, iar din Bristol am luat un alt autobuz pentru Wells, la catedrala arhiepiscopală (foto mai jos).

Acolo am asistat la ceremonia de depunere a jurământului de către noul şerif de Wells, în catedrala arhiepiscopală anglicană din Wells. Din păcate (dar previzibil), la ceremonia de „ungere” a  noului şerif accesul cu camere de filmat, aparate de fotografiat, telefoane mobile era  strict interzis, deci poze ioc, in afara celor făcute afară celor doi asistenţi călări ai şerifului – care au străjuit intrarea în catedrală  (mă fălesc că l-am surprins pe unul dintre asistenţi în timp ce vorbea la mobil, ceea ce îl făcea ridicol în procesiune).

Procesiunea a fost una tipic englezească : cucoane cu pălării cu boruri mari, domni în frac sau în ţinute oficiale („robes of state”), unele mai ridicole decât altele, însă o limbă engleză ireproşabil vorbită. Totul s-a desfăşurat cu precizie de ceas (exista un maestru de ceremonii care a condus întreaga procesiune în detaliu, până la a aşeza pe fiecare invitat pe locul prestabilit cu mare grijă de dinainte; locul nostru era undeva în fundal, pe margine, dar este normal, având în vedere cât de insignifianţi dpdv social eram şi cât de informal eram îmbrăcaţi, de pe drum venind …).

Am văzut trei lorzi (uşor de recunoscut după robele roşii tivite cu hermină), un judecător de High Court (probabil „the visiting judge”, recunoscut după robă roşie dar fără hermină, cu lavaliera meseriei juridice şi „silly whigs”, perucile alea caraghioase specifice ale englezilor în instanţă), judecători de „county court” cu robele lor violet cu negru şi „silly whigs”, barristeri în robe negre, cu lavaliera-guler şi „silly whigs”, ce mai, toată floarea juridică a ţinutului era în păr (şi peruci) prezentă. În rest, toate notabilităţile locale (primari, viceprimari, consilieri), dar nu i-am putut recunoaşte după colanele sau sceptrele purtate – probabil nici englezii sadea de rând nu pot, preoţime câtă frunză şi iarbă, toţi în „robes of state” sau în odăjdii de ceremonie, trompete şi surle şi trâmbiţe, procesiune care s-a desfăşurat într-o ordine imposibil de conceput pentru capul meu de român. 

Senzaţia generală a procesiunii de depunere a jurământului de către noul şerif de Wells a fost cea a unei societăţi engleze precis şi clar stratificate, cu locuri prestabilite pentru fiecare membru, cu privilegii care se perpetuează şi sunt păstrate de clasa de sus încă din feudalism până în ziua de azi cu ferocitate, de asemenea o imixtiune halucinantă a bisericii în politică şi viaţa socială (înalţii prelaţi fiind şi ea printre privilegiaţi).

Deşi ni s-a explicat că tradiţia desemnării de şerifi datează din secolul al XI-lea, că atunci numirea în funcţie fără procesiune religioasă nu se putea imagina iar ei fac, în virtutea tradiţiei, aceeaşi procesiune religioasă ca acum 1000 ani, mie tot mi s-a părut iritantă intervenţia Bisericii în procesul de numire în funcţie şi depunere a jurământului de către un funcţionar public (că doar asta este, în definitiv, şeriful, un funcţionar public, reprezentant al regelui în teritoriu, cu atribuţii mai mult ceremoniale şi caritabile în ziua de azi). Dar deh, Biserica anglicană este biserica de stat, care, de la Henric al VIII-lea încoace, jură credinţă suveranului la încoronare, deci pe undeva se putea susţine că autoritatea de stat a monarhului, Elisbabeta a II-a, se exercită şi prin biserica de stat al cărei şef este, că Elisbabeta era prezentă la ceremonia administrativ-religioasă prin prelaţi.

În concluzie, snobul din mine s-a gâdilat că a văzut episcopi, lorzi, primari, judecători, robe, peruci pudrate, culote şi ciorapi albi lungi, plastroane şi lavaliere, colane, sceptre şi distincţii, cucoane cu pălării cu boruri şi voaletă, fracuri, ţilindruri şi mănuşi albe, o ceremonie de investitură tipic englezească, cu surle, trâmbiţe şi maestru de ceremonii. Solemnitatea constipată a ceremoniei mi-a evocat, în mic, ceremoniile de învestitură din Parlamentul englez sau, de ce nu, dar în şi mai mic, ceremoniile de încoronare a suveranului britanic.

Totodată, mi s-au arătat direcţiile în care va evolua şi la noi Biserica ortodoxă, după ce rezervele de fariseism şi bigotism la români, atât de ubicuitare în prezent, se vor epuiza (cam într-o generaţie, cel mult două) : Biserica va lupta să dobândească o vizibilitate şi autoritate politică şi socială cât mai mare, dacă va pierde autoritatea religioasă. Iar puzderia de biserici clădite de-amprostea după Revoluţie vor ajunge ce au ajuns alte biserici în Anglia : cârciumi (mâncătorie, băutorie şi jocuri mecanice), aşa cum am văzut eu a doua zi în Exeter.

După învestitură, am plecat spre Exeter, drumul cu autocarul (din lipsă de trenuri aflate, cum spuneam, în revizie generală) mâncându-ne cam tot restul zilei. Dar despre Exeter şi ce gafă am comis acolo, în episodul următor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: