Preşedintele-notar (II) : Une fois n’est pas coutume

Une fois n’est pas coutume” este un adagiu cunoscut, creaţie a doctrinei juridice franceze, apărut ca urmare a studiului cutumelor constituţionale ale Franţei. Exemplul clasic, de şcoală, care reprezintă ilustraţia perfectă a adagiului, este dat de copilăria Republicii Franceze de după Napoleon al III-lea, mai precis din anul 1877. Alegerile din anul 1876 conduseseră la o înfrângere a dreptei şi o majoritate republicană se constituise în Parlament. Preşedintele ales al Republicii, Mareşalul Mac Mahon îl desemnează pe liderul noii majorităţi parlamentare, Jules Simon, să fie preşedinte al consiliului de miniştri (adică prim-ministru). Măsurile republicane luate de Simon au deranjat pe preşedinte, astfel că acesta îl demite şi, la 16 mai 1877,  îl numeşte în locul său pe conservatorul duce de Broglie care să prezideze un nou cabinet. Bineînţeles că noul cabinet, fără majoritate parlamentară, este buşit printr-o moţiune de cenzură (motion de méfiance) şi Camera cere preşedintelui să desemneze  un candidat cu susţinerea majorităţii. Preşedintele refuză şi dizolvă Camera, provocând alegeri anticipate. Stânga republicană se coagulează imediat iar Gambetta, în campania electorală, rosteşte cuvintele care au făcut istorie : Quand  la France aura fait entendre sa voix souveraine, il faudra se soumettre ou se démettre. Stânga câştigă din nou alegerile, preşedintele Mac Mahon este din nou tentat să dizolve Camera, însă Senatul privea ca inacceptabilă o a doua dizolvare, în condiţiile în care voinţa suverană a populaţiei alesese de două ori partidele de stânga. Preşedintele Mac Mahon se vede silit să se declare învins şi să desemneze un premier de stânga. De atunci, incidentul de la 16 mai 1877 este privit în Franţa drept accident de tip „never again„, care nu mai trebuie repetat vreodată sau „une fois n’est pas coutume„.

Păi şi care este relevanţa acestui incident cu Românica noastră? Semnificativă, aş zice. Pe de o parte, vă las să observaţi asemănările speţei dintre fragila (pe atunci) democraţie a Franţei cu încă fragila democraţie a României, mai ales cu perioada sept.-decembrie 2009 (căderea guvernului Boc din lipsă de sprijin parlamentar, nesocotirea majorităţii parlamentare cu soluţia „Iohannis”, propunerea din partea lui Bălălău de premieri imposibili gen Croitoraşul cel viteaz sau Livache, pentru ca apoi să fie impus acelaşi Boc care fusese buşit mai înainte). Există însă şi mari deosebiri. Cea mai semnificativă este că fosta majoritate nu are personalităţi de talia lui Gambetta ci mai degrabă personulităţi. Altfel nu ar fi reuşit Chiorul să facă piş cu boltă pe ei şi pe majoritatea lor.  

Am mai scris că şeful statului nu poate decât să ia act de voinţa Parlamentului , aici, dezavuând justificările pupincuriste ale lingăilor de serviciu ai prezidelului Bălălău. Un organ unipersonal nu poate să nesocotească voinţa organului democratic deliberativ, parlamentarismul fiind de natura şi esenţa democraţiei. Problema este de maximă actualitate, dacă se are în vedere efortul USL de a obţine şi negocia o nouă majoritate parlamentară dar şi din prisma alegerilor din 2012 care nu par a fi de bun augur pentru actuala putere. Fie în viitorul apropiat, fie în 2012, Mac Matol al nostru va fi confruntat cu aceeaşi problemă şi va trebui să îi spunem că dacă i-a mers o dată, a doua oară nu se mai poate. „Une fois n’est pas coutume„. Il faut se soumettre ou se démettre.



De aceea, Boc şi Băsescu trebuie să-şi dea demisia!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: