Chestii, trestii, bagatele, dar mai subţiri, de duminică …

Dacă nu e şi fudul, prostul nu e prost destul. Iar eu, ca să vă demonstrez cu asupra de măsură şi dincolo de orice dubiu rezonabil că sunt prost cât cuprinde, mă voi fuduli cu ce am descoperit (de fapt nici măcar nu am descoperit eu, ci nevastă-mea) pe un raft din FNAC.

Este vorba despre ultimul răcnet al celor de la Monty Python, şi anume „Not the Messiah (He’s a Very Naughty Boy)” (2010, Sony Pictures), care este de fapt un remake al clasicului „The Life of Brian” (1979, cu aceiaşi Monty Python). Mie personal „The Life of Brian” mi s-a părut cel mai hulitor film la adresa teologiei creştine şi totodată unul dintre cele mai bine „acoperite” filme care să fi băşcălit vreodată Biserica. Din distribuţie lipseşte însă John Cleese din motive care îmi scapă, dar şi Graham Chapman (intrat în circuitul carbonului încă din 1989).

(foto : BBC)

Remake-ul din 2009, lansat pe piaţă în 2010, odată cu digitalizarea originalului Life of Brian este însă de un insolit total, deoarece filmul clasic este povestit sub forma unui „oratoriu comic„.  Ca orice oratoriu care se respectă, este executat de o orchestră (chiar una din 80 de instrumentişti), cor (uriaş, 140 persoane), cinci solişti (soprană, mezzo, tenor, bass şi, nesperat, Eric Idle pe post de bariton). Bineînţeles că există şi un narator, un Pilat din Pont şi un tăietor de lemne (toţi interpretaţi de Michael Palin, inclusiv în travesti).

Ce este fabulos este că englezii aştia au trei secole de tradiţie în materie de oratoriu, iar genul este aşa de bine întipărit în conştiinţa publică, încât îl pot băşcăli lesne astfel încât lumea să guste poantele, dar să şi umple Albert Hall Theater (la noi nu s-ar umple nici sala mică de la Teatrul Act la un oratoriu în băşcălie). Iar „know-how”-ul a trei sute de ani de oratoriu se vede : oamenii ştiu ce este muzica, inclusiv atunci când o băşcălesc. De exemplu, mai jos un link cu soprană şi mezzosoprană în falset, urmaţi în imitaţie de tenor cu basul în falset, ca în final soprana să încheie în tril exact cam ca într-o missă clasică (linkul aici, melodia numindu-se ridicol „Oh God you are so big…”), dar ridicolul textului şi comedia de situaţie implicită fac melodia şi armonia clasică să fie de zece ori mai savuroase. Să vă mai zic de „The Less Than Immaculate Conception” …, pe englezi cred că nu îi bate nimeni la băşcălirea prin eufemism …

La fel, punerea pe muzică a replicii clasice : „What Have the Romans Ever Done for Us?”, este remarcabilă şi ca inventivitate muzicală, dar şi ca orchestraţie şi umor (link aici). Însă de la distanţă, cea mai valoroasă parte mi se pare „Baroque and Roll„, unde stilul de oratoriu emfatic şi constipat al lui Haendel este luat în râs cu asupră de măsură (regret, dar pe Youtube nu am găsit „Hail to the Shoe”, scris fix în stilul lui „Halleliuah” din oratoriul Messia de Haendel, delicios de-a dreptul). Nici Bob Dylan nu scapă de băşcălire (Individual) dar şi vodevilul, gospelul, muzica mexicană şi încă multe altele …

Dar nu pot să vă las să nu vă zic despre cireaşa de pe tort (pasajul în care se băşcăleşte coloratura din muzica clasică, linkul îl găsiţi aici). Nu serios, oare coloratura şi contra-solul la soprană sunt oare reformulări artistice, „joc secund” al „matratzensport”, al sportului în cuplu la orizontală? Oare ăsta este rolul şi funcţia muzicii, refularea de dorinţe sexuale? Păăăi, dacă stau să mă gândesc că aproape orice arie celebră de muzică clasică se termină într-un climactic do de sus pentru tenor şi un contra-mi sau chiar contra-sol pentru soprană, oare asta vrea să fie o reflexie, aproape străvezie, dar tot cirezi agreste, a pitecantropului preistoric care, neputându-se acupla, a defulat frustrarea sexuală în muzica pe care a inventat-o? Oare de aia erau şi sunt aşa de apreciaţi muzicienii de către femei? Păi dacă e aşa, ar trebui să mă îngrijorez, deoarece îmi plac la nebunie notele înalte de la sfârşitul fiecărei arii (aşa de perfecte că îţi vine cheful de ţigara de după), mă dau în vânt după „Sempre libera” din Traviata cu Callas, aia din 1953 (aia când ajungea în contra-mi), ar trebui să mă caut prin doctori. Da, să mă caut prin doctori, că îmi place nu numai Callas sau Gheorgiu, ci şi Alagna sau Pavarotti de prin 1975 …

Şi, parafrazându-i pe cei de la TNR zic şi eu că „Postarea lungă, sărăcia omului„, aşa că vă las cu o întrebare retorică : oare cei de la Divertis, de ex., vor reuşi, prin 2020 (adică pe când ar aniversa şi glumele lor frumoasa vârstă de 40 de ani), ceva asemănător băieţilor de la Monty Python? Dacă da, o să înţelegem că educaţia desăvârşită oferită de Cambridge (unde au studiat Cleese, Chapman şi Idle) este doar un mit.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: