Noul Cod Civil : Regimul matrimonial (I)

Era mai mult decât necesară, prin Noul Cod Civil (NCC), reformarea regimului matrimonial în România. Regulile referitoare la singura posibilitate existentă de lege lata, în Codul familiei, adică comunitatea legală de bunuri, fără derogare, cu partajarea în părţi egale a bunurilor comune la data încetării comunităţii de bunuri, erau reguli de o invariabilitate şi inflexibilitate nepotrivite cu o societate în care acumularea personală de bunuri devine deziderat social. Pe de altă parte, probabil că specialiştii din Ministerul Justiţiei au ţinut să scoată regimul matrimonial din era socialistă a egalităţii perfecte dintre soţi (deşi din punctul de vedere al impedimentelor la căsătorie, Codul civil este rămas în evul mediu, art. 277, alin 2 si 3 NCC fiind, de altfel, de râsul curcilor din perspectiva dreptului internaţional privat).

Să nu ne grăbim să salutăm apariţia regimului matrimonial convenţional, deoarece lucrurile sunt făcute, cel puţin din punctul meu de vedere, pe jumătate, aspectele cele mai importante ale regimului matrimonial fiind, din păcate, nesoluţionate.

1. Convenţia matrimonială.

Deşi, în maniera prolixă cu care ne-a obişnuit Noul Cod Civil, există o multitudine de articole referitoare la convenţia matrimonială (art. 329-338, dar şi 366-369 NCC), nu există o definiţie legală a convenţiei matrimoniale, astfel încât, pe lângă descrierea efectelor pe care le poate produce, se pune întrebarea : ce fel de act este convenţia matrimonială,  act cu titlu gratuit sau act cu titlu oneros? Răspunsul nu este deloc facil. În primul rând, având în vedere că respectiva convenţie matrimonială are ca obiect de reglementare modalitatea de constituire, gestionare, dispoziţie, lichidare a bunurilor comune şi proprii ale soţilor, convenţia este, din punctul de vedere al obiectului său, cu titlu oneros, deoarece vizează latura patrimonială a raporturilor dintre soţi. Dar această analiză poate întâmpina dificultăţi la aprecierea comutativităţii cauzei convenţiei (în sensul de causa remota) dar şi a unor clauze specifice, cum ar fi clauza de preciput (art. 333 NCC) sau clauza de aport bunuri proprii în comunitate (art. 367, lit. a NCC) care sunt, indiscutabil, convenţii fără contraprestaţie pentru patrimoniului propriu al soţului stipulant sau aportant, deci similare donaţiei (de altfel clauza de preciput este asimilată de NCC cu liberalitatea – art. 333, al. 2 NCC, ceea ce nu este neapărat just, mai ales în condiţiile preciputului reciproc recunoscut soţilor).

Chiar şi incluzând clauza de preciput sau cu clauza de aport de bunuri proprii la regimul comunităţii, convenţia matrimonială este şi rămâne, esenţialmente, act  cu titlu oneros, sinalagmatic, deoarece respectivele clauze au caracter de accesorialitate faţă de convenţia principală, care se referă la modalitatea de constituire, gestionare, dispoziţie şi lichidare a bunurilor comune ale soţilor. Aşa fiind, prezumţia legală a caracterului liberal al convenţiei de preciput este discutabilă, dacă preciputul este recunoscut, sinalagmatic, în favoarea ambilor soţi, în caz de supravieţuire, pentru bunuri comune văzute ut singuli.

2. Principiul imutabilităţii regimului matrimonial suferă în reglementarea dată de NCC. Principial, după un an de la încheierea căsătoriei şi, eventual, de cincisprezece ori pe an în anii următori, soţii pot înlocui regimul matrimonial existent sau pot să îl modifice, opozabilitatea modificării fiind realizată prin înscrierea actului în registrul naţional notarial al convenţiilor matrimoniale, în registrul de stare civilă sau în alte registre de publicitate (cartea funciară, registrul comerţului etc.). Creditorii prejudiciaţi de schimbarea sau modificarea regimului iniţial pot introduce acţiunea pauliană în termen de 1 an de de la data la care au luat cunoştinţă sau de la data realizării formalităţilor de înscriere în registru (termenul îmi pare a fi termen de decădere, deci nesusceptibil de suspendare sau întrerupere, deci se pot envizaja lesne multitudine de exercitări abuzive ale acestui drept …).

Tot astfel, regimul ales nu prea este obligatoriu pentru soţi, deci toată reglementarea are caracter prolix, deoarece, pe de o parte, soţii căsătoriţi în regim de separaţie de patrimonii pot dobândi bunuri împreună (art. 362 NCC, e drept că în coproprietate indiviză pe cote-părţi, dar din punctul de vedere al creditorului urmăritor al unuia dintre soţi nu există diferenţe semnificative faţă de devălmaşie). Pe de altă parte, soţii în regim de comunitate convenţională de bunuri pot deroga de la regula de principiu a comunităţii de bunuri (stipulând comunitatea la bunuri bagatelare sau nesemnificative sau disimulând după plac bunurile proprii în bunuri comune). La fel, soţii căsătoriţi în regim de comunitate legală de bunuri pot lichida, oricând în timpul căsătoriei, comunitatea prin partaj voluntar, chiar dacă ar epuiza bunurile comune (art. 357 NCC), deci efectele comunităţii legale de bunuri depind de voinţa soţilor de a lichida sau nu comunitatea de bunuri prin partaj voluntar (aproape o condiţie pur potestativă, aplicată nu la o dispoziţie contractuală ci, mai grav, la prevederile legale care reglementează comunitatea de bunuri). La fel, nu există nici o formalitate legală pentru dobândirea unui bun propriu în timpul comunităţii de bunuri prin subrogaţie reală cu titlu particular (înlocuirea unui bun propriu cu un alt bun propriu) de grad I sau II (l’emploi ou le remploi), declaraţia achizitorului că bunul achiziţionat se face cu bani proprii sau provenind din vânzarea unui bun propriu fiind de ajuns pentru art. 340, lit. g NCC); partea proastă este că o astfel de declaraţie nu poate beneficia de prezumţia de autenticitate a actului în care este înscrisă (deoarece nu este constatataă de notar ex propriis sensibus, ci doar consemnată de acesta) astfel încât, pentru terţii creditori, nu este decât un fapt juridic, deci nu face dovada proprietăţii, ca bun propriu, terţii putând să îl considere comun şi să îl urmărească pentru plata unei creanţe comune.

Apreciem, în consecinţă, că nerespectarea principiului imutabilităţii regimului matrimonial, prin lejeritatea formalităţilor de schimbare şi sau modificare a acestuia, coroborat cu pleiada de excepţii de la regulile de bază ale fiecăruia dintre regimuri, vor conduce la o incertitudine a circuitului civil şi la posibilitatea de exercitare abuzivă de drepturi, nerespectarea principiului imutabilităţii regimului matrimonial fiind, de departe, cel mai mare defect al regimului matrimonial propus de NCC.

3. Bunurile comune ale soţilor în regim de comunitate legală sunt toate cele dobândite în timpul căsătoriei, cu excepţia celor stabilite de lege ca fiind proprii (art. 339, 340 NCC). Partea cu adevărat proastă este că numerotarea bunurilor proprii a unui soţ, de la art. 340 NCC, deşi declarată exhaustivă, nu este şi nu poate fi astfel.

E de remarcat contradicţia evidentă, de la articol la articol, dintre art. 340, lit. d) referitoare la drepturile patrimoniale de creaţie intelectuală care sunt bunuri proprii, coroborat cu art. 341, care stabilesc că veniturile cuvenite în temeiul unui drept de proprietate intelectuală reprezintă bun comun, dacă veniturile sunt exigibile în timpul căsătoriei. Deşi textele pot fi „împăcate”, considerând că dreptul patrimonial de proprietate intelectuală aparţine soţului creator (ca şi drepturile nepatrimoniale de autor, de altfel) în timp de emolumentul lui, cules în timpul căsătoriei, cade în comunitatea de bunuri, vă invit să explicaţi asta unui soţ plătit din drepturi de autor (sunt mulţi) pe cale de a divorţa (iarăşi, artiştii divorţează mai des) … să vezi litigii! Oricum, evitarea referirii la „drepturi patrimoniale” din art. 340, lit. d) ar fi fost de natură să evite confuziile.

4. Nu înţelegem de ce fructele şi veniturile bunurilor proprii nu intră în comunitate (art. 340, lit. f, NCC) pe când toate veniturile din salarii, profesie, pensii, proprietate intelectuală etc. da. Soluţia aleasă de legiuitor este ciudată, mai ales că filiera (franceză) de inspiraţie a reglementării este evidentă. Potrivit Codului civil belgian (art. 1402, pct. 2 C.Civ. belgian), fructele, veniturile şi dobânzile produse de bunurile proprii sunt bunuri comune, al doilea izvor ca importanţă al patrimoniului comun după veniturile din activitatea profesională sau salarială. Prevederea conţinută de art. 340, lit. f) NCC este de natură să lipsească patrimoniul comun de veniturile bunurilor proprii, prevedere deci în favoarea respectivului soţ şi în defavoarea familiei şi comunităţii, care pune de asemenea în discuţie existenţa sau întinderea lui affectio maritalis în noua reglementare dacă soţul nu contribuie la cheltuielile comune şi cu veniturile bunurilor proprii.

5. Ceea ce lipseşte cu desăvârşire din conţinutul art. 339  şi urm. NCC, este reprezentat de regimul juridic al acţiunilor, părţilor de interes sau părţilor sociale nominative, dobândite de unul din soţi înainte de căsătorie. Veniturile din dividende (atât de frecvente), într-o astfel de situaţie, sunt bunuri proprii sau comune? Cu ce ar putea fi asimilate mai uşor, cu veniturile din activitatea profesional-ocupaţională a respectivului soţ (caz în care ar cădea în regimul comunităţii, art. 339 NCC) sau cu fructele bunurilor proprii (art. 340, lit. h NCC, caz în care ar fi proprii)? Înclinăm să apreciem că ultima teză ar fi întemeiată, dividendele fiind accesoriu al acţiunii, deci un fruct civil al acesteia, ceea ce subliniază încă o dată caracterul injust al excluderii fructelor bunurilor proprii din regimul comunităţii legale.

6. Ca să complicăm şi mai tare cazul de  mai sus, care este soarta acţiunilor, părţi sociale sau de interes nominative, dobândite în timpul căsătoriei? Păi, simplu, cad în regimul comunităţii de bunuri, deci supuse partajului. De acord, dar cum putem împăca partajul, deci schimbarea titularului înscris pe acţiunea nominativă, cu caracterul intuituu personae al unei societăţi de persoane sau, de ex., cu clauza de preempţiune stabilită statutar sub sancţiunea nulităţii înstrăinării? Regula este la fel de absurdă ca şi actuala reglementare, existentă de lege lata în Codul familie. Mai mult, care este soarta rezervelor, provenite din nedistribuirea dividendelor în timpul căsătoriei dar încorporate în valoarea de activ net a acţiunii nominative respective?

7. Alt reproş major este că NCC nu cunoaşte noţiunea de bun mixt sau de datorie comună imperfectă, deşi ele sunt recunoascute de doctrina şi legislaţia de inspiraţie franceză (în Codul civil belgian au fost introduse încă din 1976). Cu alte cuvinte, un bun poate fi propriu, dar poate fi finanţat parţial prin fonduri comune, deci patrimoniul comun ar avea o creanţă, un debitum cum re junctum faţă de respectivul bun care rămâne propriu faţă de terţi; la fel şi o datorie, spre exemplu datoriile contractate de numai unul din soţi pentru necesităţile menajului dacă antrenează sarcini excesive în raport cu resursele cuplului (art. 1414 C. civ. belgian), care este o datorie comună, dar care angajează numai patrimoniul comun dar si patrimoniul soţului contractant, neputând angaja patrimoniul propriu al soţului necontractant, „inocent” de contractarea unei datorii excesive în raport cu posibilităţile materiale ale cuplului.

Cu alte cuvinte, NCC nu distinge între ceea ce doctrina de inspiraţie franceză numeşte, la o datorie comună, „obligation a la dette” (întinderea recursului terţilor creditori faţă de patrimoniul comun şi/sau patrimoniul propriu al unuia dintre soţi sau al ambilor soţi) distingând-o de „contribution a la dette” (modalitatea de lichidare definitivă a creanţei respective între soţi). În exemplul de mai sus, al unei creanţe comune excesive făcute în interesul menajului (doamna achiziţionează, fără ştirea soţului, un Q7, cu scopul de a putea duce copiii la creşă, mult peste posibilităţile cuplului, să zicem),  prin „obligaţia la plata datoriei” se înţelege care dintre patrimonii pot fi urmărite de dealerul maşinii (răspunsul fiind patrimoniul comun şi patrimoniul propriu al soţiei, dar nu şi patrimoniul propriu al soţului necontractant). Invocând că el, soţul, nu a generat creanţa excesivă, adică prin mecanismul de „contribuţie la plata datoriei”, soţul inocent poate solicita la partaj, ca patrimoniul propriu al soţiei să achite patrimoniului comun supus partajului o indemnitate (recompensă) echivalentă cu contravaloarea caracterului excesiv al achiziţiei (diferenţa dintre un Q7 şi un Logan, să zicem).

Prin „obligation a la dette” sunt protejate interesele creditorilor (ceea ce este bine) iar prin „contribution a la dette” sunt protejate interesele pecuniare ale soţilor unul faţă de celălalt.

Dar mai multe despre „obligation a la dette”, „contribution a la dette”, clauza de preciput, clauza de atribuire inegală a patrimoniului comun, aportul de bunuri proprii la patrimoniul comun, lichidarea şi partajul prin conturi de recompensă între soţi şi patrimoniul comun (o minunată aplicare a mecanismului îmbogăţirii fără justă cauză la regimul matrimonial), într-o postare ulterioară.

3 răspunsuri la Noul Cod Civil : Regimul matrimonial (I)

  1. Constantin Savinescu spune:

    doi soti divorsati ambii medici unul lucreaza in spital celalalt in cbinetul de consultatii comun in ce conditii cel care ca loc de munca cabinetul medical il poate obtine integral mentionez ca are in ingrijire un copil.

    • cristipetre spune:

      Divortul este pronuntat la ce data? Cu alte cuvinte, sub imperiul carei legi a produs casatoria efecte? Banuiesc ca su imperiul legii vechi, a Codului Familiei si nu a actualului Cod Civil, nu este asa?

  2. Constantin Savinescu spune:

    normal cel care isi castiga existenta pentru sine si copil trebuie sa detina proprietatea intrgului cabinet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: