Să se lustreze, primesc, dar să nu se dezvăluie nimica, să nu se lustreze, primesc, dar să se dezvăluie toţi colaboratorii

Ideea acestui post o am de la o chestie superamuzantă. Într-o zi mă plimbam cu consoarta cu bicicleta, iar ea îmi atrase atenţia că stadionul pe lângă care treceam îmi purta numele : „Stadionul G. Petre”. I-am răspuns că sunt recunoscător belgienilor pentru onoare, dar puteau să mă invite şi pe mine măcar la tăiatul panglicii inaugurale.

În altă zi, tot la plimbarea cu bicicleta, văzui că am şi casă memorială :

Apoi m-am interesat cine a fost domnul Georges Petre, care este aşa de stimat în zilele de astăzi. Domnia sa a fost primarul (burgmeester) comunei Sint-Joost-ten-Node şi a fost unul dintre puţinele oficialităţi necolaboraţioniste ale Belgiei, ba chiar mai mult, a condus activităţi subversive intereselor ocupantului german care au atras asasinarea sa, în propria lui casă, în 1942. Normal că după război a fost declarat erou, cu case memoriale şi plăcuţe comemorative, stadioane numite după el.

Atunci m-am întrebat : de ce colaboraţionismul cu Germania este aşa o ruşine aşa mare în Belgia, că a determinat o abdicare (Leopold al III-lea, după război) dar încă mai prezintă importanţă în ziua de azi? Că sute, mii de românii au colaborat bine mersi şi cu nemţii şi cu ruşii, ba chiar şi cu Securitatea şi nu îi arată nimeni cu degetul. Însă în Belgia colaboraţionismul cu naziştii este perceput ca o complicitate la ororile războiului sau la genocidul de la Dachau sau Auschwitz. Numai că modalitatea de devoalare a colaboraţioniştilor a fost diferită : dacă în Flandra, epiderma politicii s-a curăţat prin „spargerea bubei” şi eliminarea puroiului, în Wallonie s-a preferat compresa cu rivanol în locul intervenţiei radicale.

De-aia titlul. Nu, nu este din Caragiale, este ce se întâmplă în Belgia de azi. Conducătorul partidului flamand NVA, Bart de Wever, este citat pe trei pagini de cotidianul belgian „Le Soir”, ca aducând acuze francofonilor valoni că-şi „ocultează” trecutul de colaboratori cu naziştii în perioada ocupaţiei germane în 1940-1945. În replică, francofonii răspund cu argumente emoţionale şi amintesc flamazilor că şi ei au avut propriul partid colaboraţionist, VNV, şi că bunicul domnului de Wever a fost un fervent colaboraţionist (strategia „play the man, not the ball”). Oameni calmi, cărora emoţia nu le zice de multe ori nimic, flamanzii răspund că ei au spart buboiul colaboraţionist de mult, divulgând numele colaboraţioniştilor cu naziştii, pe când valonii au procedat cam ca CNSAS în România, adică n-au găsit cam pe nimeni din clasa politică să fi fost colaboraţionist.

Ce este uimitor este că, probabil, mai sunt 50-100, maxim 500 de colaboraţionişti cu naziştii în viaţă, însă problema încă mai inflamează politica belgiană, dând naştere la atacuri vitriolare, argumente emoţionale şi inclusiv lovituri sub centură (la faptele ascendenţilor, de parcă ele ar fi imputabile nepoţilor sau strănepoţilor).

De aceea cred că deconspirarea securiştilor, totală, este necesară. Obrazul politicii nu se curăţă cu comprese gen CNSAS, ci cu deconspirarea totală, adică cu spargerea buboiului şi eliminarea puroiului din viaţa politică, probabil începând cu stafilococii mai mari gen Iliescu sau Băsescu, dar şi a vibrionilor mai mici ca Vadim Tudor.

Caeterum censeo Basescu esse delendum!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: