De ce prostul nu are niciodată dubii

„- Numai idioţii n-au nici o îndoială.

– Sunteţi sigur?

– Absolut sigur!”

(Belinda Cannone – Triumful prostiei)

Ani de zile mi-am chinuit neuronul solitar şi plictisit de neuz din scăfârlie cu o întrebare : oare muzica clasică, atât de dragă mie, este sau nu este mai presus decât oricare alta, fiind doar o expresie a manierismului sistematizat în artă? Oare vocea de cap (a sopranei, tenorului etc.) este cu adevărat frumoasă sau este doar un joc secund, o reprezentare sau un cod acceptat pentru ceea ce credem noi că ar fi frumos? Oare bunica de la ţară, cu înţelepciunea şi bunul-simţ ţărănesc, neaoş, nu avea ea motivele ei să strâmbe discret din nas când o auzea pe Callas zbierând „Suicidio!”, ea preferând de la mare distanţă pe Ioana Radu, cu vocea ei potolită şi calmă, acestei manifestări de artă isterică şi zăludă?

Deci întrebarea care rămâne ar fi : merită oare efortul să îţi cultivi urechea şi creierul să decripteze „marea” muzică, în special muzica de operă? Merită să îţi rupi urechile-n cinşpe încercând să dai de urma melodiei continue şi armoniei bine ascunse de Wagner, cu Brunhildele şi Valkyriile lui, din Inelul Nibelungilor, ciclu de opere care durează peste 24 ore? Eu tindeam să zic că da,  dar pe lumea asta părerile pot fi aşa de împărţite …

Acum ceva timp am avut ocazia să intru în posesia Magnificatului de Bach în mi bemol BWV 243a (este identic cu Magnificat BWV 243 în re minor, numai că acesta din urmă este mai cunoscut). Însă, spre surpriza mea totală, Magnificatul  în mi bemol nu era executat de soprane şi altiste, ci de copii de cor (probabil a fost executat în altarul vreunei biserici catolice, unde nu are voie să pătrundă ‘parte femeiască’, ca şi la ortodocşi de altfel, aşa că au apelat la băieţi de cor).

Dar făcând comparaţia între vocea de copil, chiar aşa necoaptă cum e ea, cu vocea de soprană, am înţeles că vocea de cap este cea mai apropiată aproximare a clinchetului vocii cristaline şi pure de copil, care este aşa de aproape de vocea îngerilor. Astfel că „mierea de clopotniţă” a muzicii lui Bach mi s-a părut de zeci de ori mai bine exprimată, mai aproape de dumnezeire şi de absolut prin vocea curată a unui copil. (daţi click pe linkul de mai jos, deschideţi fişierul Power Point, daţi autoplay).

Johann Sebastian Bach 

Şi de atunci, ca orice idiot care se respectă, nu am nici un dubiu şi sunt absolut sigur că în vocea sopranei găseşti aripă de înger.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: