Noul Cod de Procedură Civilă – Conflictul de legi de procedură în timp. Ultraactivitatea legii vechi

24 august 2010

Una dintre opţiunile legislative cele mai diferite de vechiul cod, care frapează de la prima lectură a noului Cod de procedură civilă (NCPC) şi care m-a luat şi pe mine de nas aşa de tare că m-am hotărât să scriu pe această temă, este legată de soluţionarea conflictului de legi în timp.

Legiuitorul nostru a optat, în cazul NCPC (art. 24) ca legea de procedură nouă să se aplice numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare, spre deosebire de vechiul art. 725, alin. 1 CPC care consacra legislativ soluţia opusă, respectiv că legea nouă se aplică, de la intrarea ei în vigoare, şi proceselor şi executărilor silite începute sub legea veche. La fel, în cazul în care legea nouă schimbă competenţa instanţelor, în caz de casare cu retrimitere, procesele vor fi judecate în baza normelor referitoare la competenţă de la data începerii procesului (art. 25, alin. 2 NCPC), spre deosebire de soluţia diametral diferită existentă de lege lata, respectiv în art. 725, alin. 2 CPC.

Cea mai spectaculoasă modificare rezidă în legea aplicabilă hotărârilor. Astfel, potrivit reglementării actuale (art. 725, alin. 4 CPC) hotărârile sunt supuse căilor de atac şi termenelor prevăzute de legea sub imperiul căreia au fost pronunţate, neavând nici o relevanţă data începerii pricesului, pe când în noua reglementare s-a optat pentru o soluţie radical diferită, cuprinsă în art. 27 NCPC, potrivit cu care hotărârile sunt supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.

Reglementarea cea mai năstruşnică în NCPC este în materie de probaţiune. Astfel, potrivit art. 26, alin. 1 NCPC, admisibilitatea şi puterea doveditoare a probelor şi prezumţiilor legale sunt guvernate de legea în vigoare la data producerii faptelor juridice care fac obiectul probaţiunii. În concluzie, este foarte posibil, ba chiar probabil ca pentru acte şi fapte juridice înscrise în CF din Ardeal să aplicăm în 2012 Legea LX din 1881 sau Legea 115/1938 sau, de ce nu, legile de pe vremea Mariei Tereza, că doar atunci au început înscrierile în CF în Ardeal (mă refer la înscrierea de CF ca obiect al probaţiunii). Mai mult, dacă invoci o joncţiune de posesii începută înainte de 1950 (perfect posibil şi verosimil), ai putea să ceri proba cu jurământul… Dar nu, deoarece potrivit art. 26 (2) NCPC, administrarea probelor se face potrivit legii în vigoare la data administrării lor, deci proba cu jurământul, deşi admisibilă, nu poate fi administrată din lipsa prevederilor aferente acestui mijloc de probă, eliminat încă din 1950, din legea de procedură nouă, de la data administrării probei. Deci conflict irezolvabil de legi de procedură.

Eu mi-am muncit mintea întrebându-mă : oare ce demon le-a întunecat minţile celor din MJ de au susţinut o astfel de rezolvare a conflictului de legi în timp? Pentru că alegerea ca soluţie a ultraactivităţii legii vechi va naşte conflicte de legi în timp care vor tinde spre eternizare, mai ales cu regula aia idioată foc de la probaţiune. Totodată, vom avea probleme cu cunoaşterea şi aplicarea Legii LX din 1881 (eu recunosc că nu i-am văzut vreodată textul şi vă conjur pe voi, dacă îl aveţi sau ştiţi unde se găseşte, să vă milostiviţi şi de mine şi să mă scoateţi din ignoranţă şi suferinţă).

La sfârşit am înţeles : cei de la MJ au dorit să transpună în practică principiul procesului predictibil (art. 6 NCPC), astfel ca tot procesul să fie circumscris d.p.d.v. procedural legii în vigoare la data la care începe procesul, deci previzibil ab initio (PS : data începerii procesului este o noţiune neclară în NCPC; este cumva data demarării procedurii prealabile, dacă aceasta este obligatorie (art. 188 NCPC), sau data înregistrării la instanţă a cererii introductive de instanţă (art. 194 NCPC)? Sau data complinirii lipsurilor cererii introductive? Sau primul termen de judecată contencioasă, în condiţii de contradictorialitate autentică, fixat administrativ de judecător potrivit art. 196 NCPC?

Lucrurile nu sunt cu nimic mai clare cu data de începere a executării silite. Executarea silită începe la data cererii de învestire cu formulă executorie a titlului (art. 630 NCPC) sau la data cererii de executare silită (art. 654 NCPC), la data înregistrării cererii de executare silită la organul de executare (art. 655 NCPC) sau la data înregistrării la instanţă a cererii de încuviinţare a executării silite (art. 656 NCPC) sau la data încheierii de încuviinţare a executării silite?

Este bună predictibilitatea asta a procesului, dar şapte legi diferite de procedură concomitente pot genera diferenţe de tratament juridic semnificative şi nejustificate între justiţiabili (adică discriminare), în funcţie de data introducerii cererii sau intervenirii sau nu a vreunei casări cu retrimitere, plus că va genera ‘jde mii de conflicte de legi în timp. Bieţii de judecători, vor trebui să judece cu şapte-opt coduri de procedură civilă pe masă (codul în vigoare de la … până la …, apoi codul în vigoare din .. până în …, etc.). Mai adăugaţi şi vreo neconstituţionalitate constatată ex nunc de CCR şi borşul de legi va fi complet. Să vedeţi voi ce practică judiciară vom avea …

La final, m-a amuzat dispoziţia finală cuprinsă în art. 1119 NCPC, potrivit cu care NCPC va intra în vigoare la data (singular!!! s.n.) prevăzută de legea pentru punerea în aplicare a acestuia. Că acest cod va intra în vigoare succesiv, la mai multe date distincte, este evident, logic şi la mintea cocoşului,  până şi pentru un student în drept de anul I. Dar nu este la fel de evident şi pentru comisia de redactare a NCPC şi specialiştii de la MJ.

La atâtea nelămuriri ale mele poate aveţi domniile voastre răspunsuri, ca jurişti luminaţi şi informaţi ce vă aflaţi.


De ce prostul nu are niciodată dubii

24 august 2010

„- Numai idioţii n-au nici o îndoială.

– Sunteţi sigur?

– Absolut sigur!”

(Belinda Cannone – Triumful prostiei)

Ani de zile mi-am chinuit neuronul solitar şi plictisit de neuz din scăfârlie cu o întrebare : oare muzica clasică, atât de dragă mie, este sau nu este mai presus decât oricare alta, fiind doar o expresie a manierismului sistematizat în artă? Oare vocea de cap (a sopranei, tenorului etc.) este cu adevărat frumoasă sau este doar un joc secund, o reprezentare sau un cod acceptat pentru ceea ce credem noi că ar fi frumos? Oare bunica de la ţară, cu înţelepciunea şi bunul-simţ ţărănesc, neaoş, nu avea ea motivele ei să strâmbe discret din nas când o auzea pe Callas zbierând „Suicidio!”, ea preferând de la mare distanţă pe Ioana Radu, cu vocea ei potolită şi calmă, acestei manifestări de artă isterică şi zăludă?

Deci întrebarea care rămâne ar fi : merită oare efortul să îţi cultivi urechea şi creierul să decripteze „marea” muzică, în special muzica de operă? Merită să îţi rupi urechile-n cinşpe încercând să dai de urma melodiei continue şi armoniei bine ascunse de Wagner, cu Brunhildele şi Valkyriile lui, din Inelul Nibelungilor, ciclu de opere care durează peste 24 ore? Eu tindeam să zic că da,  dar pe lumea asta părerile pot fi aşa de împărţite …

Acum ceva timp am avut ocazia să intru în posesia Magnificatului de Bach în mi bemol BWV 243a (este identic cu Magnificat BWV 243 în re minor, numai că acesta din urmă este mai cunoscut). Însă, spre surpriza mea totală, Magnificatul  în mi bemol nu era executat de soprane şi altiste, ci de copii de cor (probabil a fost executat în altarul vreunei biserici catolice, unde nu are voie să pătrundă ‘parte femeiască’, ca şi la ortodocşi de altfel, aşa că au apelat la băieţi de cor).

Dar făcând comparaţia între vocea de copil, chiar aşa necoaptă cum e ea, cu vocea de soprană, am înţeles că vocea de cap este cea mai apropiată aproximare a clinchetului vocii cristaline şi pure de copil, care este aşa de aproape de vocea îngerilor. Astfel că „mierea de clopotniţă” a muzicii lui Bach mi s-a părut de zeci de ori mai bine exprimată, mai aproape de dumnezeire şi de absolut prin vocea curată a unui copil. (daţi click pe linkul de mai jos, deschideţi fişierul Power Point, daţi autoplay).

Johann Sebastian Bach 

Şi de atunci, ca orice idiot care se respectă, nu am nici un dubiu şi sunt absolut sigur că în vocea sopranei găseşti aripă de înger.