Culmea este că ciumpalacii de la Scânteia Hotnews prezintă dezastrul ăsta ca fiind o mare realizare (luaţi de citiţi ştirea de aici). Cică “România ar fi bine văzută de investitorii americani“, titrează idioţii de la Scânteia nouă. Atât de bine văzută, că MFP nu a putut să se împrumute de cele două miliarde de USD  pe care le viza, fiind obligată să se mulţumească cu numai 1,5 miliarde de lei. Apoi, rata de dobândă este URIAŞĂ – este vorba de 6,87%. E drept, nu trebuia neapărat să se înghesuie americanii să ne crediteze pe noi exact cu 2% ca pe guvernul SUA sau Bundesregierung, dar de la 2% până la 6,87% este distanţă lungă. 6,87% este o dobândă de persoană fizică, nu de corporaţie sau de stat, eşecul este răsunător.

De asemenea, ciumpalacii de la Scânteia electronică Hotnews fac prostia să reafirme că dobânzile obligaţiunilor statului român, denominate în EUR, lansate pe piaţa europeană, au ajuns la 5,29%.

Concluzia logică este următoarea : de ce să ne împrumutăm în EUR la 5,29% pe cinci ani, când putem să ne împrumutăm în USD, pe 10 ani, cu 6,87% ? De ce să alegem ce ne costă mai puţin când putem nenoroci pe fraierii care vin după noi să plătească oalele sparte?

Mai mult, dacă dobânda BCE este de 1,25% acum, asta înseamnă că, în termeni reali, creditul pe pieţele europene nu costa decât 4%, pe când cel american tot 6,87% costă, deoarece FED are dobândă zero. În concluzie, după Isărescu şi Ministerul de Finanţe, mai bine este pentru ţară 6,87% pe zece ani decât 4% pe cinci ani. Mie îmi e clar ce mari specialişti în finanţe sunt ăştia dacă fac o eroare pe care nici nea Gheorghe de la coada vacii n-ar face-o dacă ar călca în bancă prima oară.

Ce este şi mai rău este gândirea americanului investitor sofisticat mediu. Americanul investitor, dacă investeşte în bonduri de stat, va cumpăra şi un CDS, aşa, de asigurare, de control, pentru siguranţă. Este o normă firească să acoperi riscul de credit. CDS-ul ăla va fi tranzacţionat separat ca derivativ, va avea cotaţii separate a căror valoare va influenţa cursul obligaţiunilor primare. Căderea CDS-urilor va atrage falimentul obligaţiunilor şi apoi falimentul de stat. Exact ca în Grecia. Exact ca în Irlanda. Exact ca în Italia. Exact ca în Spania.

În 2008, BNR se împăuna să afirme că economia României este ferită de criză, neavând expunere la produsele toxice ale derivativelor, ale CDO şi CDS, aceste bombe financiare de ucidere în masă, care ucid popoare întregi. Acum nu mai este cazul, bugetul de stat însuşi este supus riscului financiar letal al derivativelor.

În concluzie, dacă Băsescu şi Boc nu vor reuşi să ne extermine, va reuşi să ne sufoce cu totul o datorie publică în creştere alarmanta, contractată la dobândă împovărătoare şi CDS-urile aferente. Culmea este că ambele îmbogăţesc pe licuriciul pretenar al Prezidementului şi ne condamnă pe noi la sărăcie, foame şi mizerie, generaţii întregi.

PS : Pe bune, dacă vom lăsa pe autorii mizeriei ăsteia financiare nepedepsiţi, ne merităm soarta. Pe Băsescu, Boc şi BNR, care au luat TOATE, dar TOATE măsurile anticiclice, procriză sau de adâncire a crizei, toate măsurile posibile pentru a nenoroci definitiv România. Până acum am scăpat, pregătesc exterminarea prin arme financiare de ucidere în masă. Ceauşescu a fost pedepsit blând faţă de ce cred eu că merită Băsescu şi gaşca lui de pedelepre.

Mie mi se părea evident că se urmăreşte tracasarea lui Năstase de două ori pe săptămână, pentru audierea a 950 martori ai acuzării. Însă rezultatul procedurii judiciare, achitarea lui Năstase, mi se părea previzibil şi clar, nu putea fi altul : acuzaţia era imbecilă, fără suport legal. Aveam certitudinea că Năstase este asasinat mediatic dar, strict penalmente vorbind, eram sigur că el face plimbări de sănătate, ce-i drept cam dese, la ÎCCJ. Achitarea lui mi se părea că se impune, deoarece, prin raportare la temeiul de drept pentru inculpare şi condamnare – art. 13 din Legea 78/2000, fapta nu există sau nu îndeplineşte elementele constitutive ale unei infracţiuni.

Haideţi să vedem cu ce se mănâncă textul de lege – “capul de pravilă”, cu care i se dă lui Năstase peste bot şi în baza căruia este trimis doi ani cu executare la bulău, şi anume art. 13 din Legea 78/2000 : “Fapta persoanei care indeplineste o functie de conducere intr-un partid, intr-un sindicat sau patronat ori in cadrul unei persoane juridice fara scop patrimonial, de a folosi influenta ori autoritatea sa in scopul obtinerii pentru sine ori pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite, se pedepseste cu inchisoare de la unu la 5 ani“.

Dacă analizăm textul de lege, reţinem că inculpatul nu poate fi decât o persoană cu funcţie de partid, şi anume o persoană care îşi utilizează influenţa de partid pentru a obţine foloase necuvenite pentru sine. În concluzie, funcţia de stat (prim-ministru, deţinută de Năstase în 2004), nu are nici o relevanţă, ce contează este influenţa lui Năstase ca preşedinte PSD . Nu râdeţi, contează calitatea în care a acţionat Năstase, legea interzice actele preşedintelui de partid, deci ”a matter of hats“, cum ar zice englezul. Dacă fapta aparţine lui Năstase în calitate de premier, ea nu îndeplineşte condiţiile legale pentru a fi reţinută, ci numai fapta lui Năstase în calitate de preşedinte PSD.

Or preşedintele PSD nu are nici o legătură cu simpozionul Trofeul calităţii în construcţii, ci primul-ministru care ar fi aprobat, prin Hotărâre de Guvern, organizarea respectivului eveniment de către ISC. Subtilitatea juridică a “pălăriilor” este esenţială, deoarece legea sancţionează numai fapta preşedintelui de partid, adică numai activitatea de lobby, de corupere a deciziei politice de către un politician cu influenţă, de influenţare din culise a deciziei altui actor politic este incriminată, nimic altceva.

Pe de altă parte, aşa cum judicios s-a arătat de către avocaţii lui Năstase în concluziile scrise (le puteţi studia, dacă vă interesează, în detaliu, aici), acelaşi text de lege incriminează fapta comisivă şi nu abstenţiunea (“fapta … de a folosi influenţa ori autoritatea sa …”), ori din rechizitoriu nu rezultă, demonstrat, nici o fapta comisivă, ci eventual una omisivă (fapta preşedintelui PSD Adrian Năstase de a nu îl fi oprit pe primul ministru, Adrian Năstase, de a decide continuarea la nivel naţional a “Trofeului Calităţii”).  Deci verbum regens din textul incriminator nu este satisfăcut (faptă comisivă care nu a fost demonstrată de acuzare, deci dubiu penal, deci achitarea ar fi fost firească, dar nu în Românica noastră ..).

Sunt unul dintre puriştii principiului legalităţii incriminării. Dacă fapta lui Năstase nu este prevăzută, la virgulă, de legea penală, el trebuie achitat. Punct. Nici o excepţie. Legea penală este de strictă interpretare, ea nu se poate extinde ca un elastic la alte fapte, situaţii şi ipoteze pe care ea nu le prevede.

Aş opina că acum plătim erorile judiciare ale epocii Ciorbea. Îmi amintesc raţionamentul Înaltei Curţi (pe atunci CSJ) în condamnarea lui Miron Cozma, în 1998, pentru mineriadele din 1990, 1991 – ultima soldată cu căderea guvernului Roman -  cum a întins atunci instanţa supremă conceptul de “acţiune armată” către nişte mineri, indiscutabil civili ca apartenenţă declarată. De atunci, în procesele sensibile, instanţa supremă foloseşte legea penală pe post de ciungă, de elastic, de praştie, că o tot întinde nepermis (şi nelegal) de mult. Atunci ne-a convenit pentru că uram cu toţii mineriadele, am aprobat fondul deciziei deşi am mârâit puţin, înfundat, prin universităţi şi medii academice, dar foarte încet şi în surdină, despre condamnarea politică a lui Miron Cozma, lipsită de fundament legal. Nu ne-a deranjat prea tare folosirea legii penale pe post de gumilastic, pentru că era vorba de Miron Cozma şi locotenenţii lui şi, în esenţă, de o infracţiune catalogată de însuşi Codul penal ca fiind infracţiune politică (art. 162, 166 indice 1 C.pen., parcă, dacă nu mă înşeală memoria).

Nu l-am iubit deloc pe Năstase în perioada partidului-stat, anii 2000-2004, dar acum încep să îl simpatizez (de fapt recunosc că am început de ceva vreme să îl simpatizez) din cauza victimizării sale continue, a hărţuielii neîncetate la care a fost supus de către oranjgutani în ziua de azi. Nu cred nici în ruptul capului că “montajul financiar” al sifonării banilor de la evenimentul “Trofeul calităţii” către tipografia afişelor electorale “Eurografica” este un aranjament cristalin de curat şi oblu. Ceva este putred acolo şi cred că ştiu şi ce. Dar, în mod cert, malversaţiunea din respectivul dosar nu este şi nu poate fi infracţiunea prevăzută de de art. 13 din Legea 78/2000, precitată, pe baza căruia Năstase a fost condamnat, pe bază de orice alte criterii decât cele legale.

Cred că cei care îşi strigă năduful faţă de actuala clasă politică în Piaţa Universităţii ar putea să scandeze şi împotriva proceselor vădit politice, să ceară o justiţie profesionistă şi cu adevărat independentă la astfel de sforării judiciare. Nu de alta, dar Adrian Năstase, ca orice cetăţean român, are dreptul la aceeaşi protecţie faţă de legea penală, are şi el dreptul la un proces echitabil. Inclusiv el, altminteri nici noi nu vom avea vreo protecţie faţă de aritrariul judiciar al proceselor fabricate pe bază de învinuiri inventate.

PS : Ar merita să reflectăm mai serios la acest dosar – şi la altele asemănătoare - de ce nu demisionează politicienii români când le este demonstrată implicarea în acte de corupţie? De ce trebuie să ajungem la penal? D ce permitem fabricarea de dosare din acestea, vădit politice, să fie judecate de instanţe într-o societate pretins democrată, fără să ne revoltăm? Cât mai tolerăm fabricarea de dosare politice?

Acum, experienţa personală mă determină să revin la acest subiect. Avioanele F16 nu sunt nişte lighene zburătoare, uzate fizic şi moral, cum în mod nejustificat le-am preamărit eu în postul menţionat mai sus, ci sunt, de-a dreptul, OBIECTE DE MUZEU. Dovada am găsit-o vizitând muzeul armatei belgiene de la Cinquantenaire/Jubelpark, Brussel, unde era expus şi un avion F16, printre alte glorii trecute ale aviaţiei : Mirage-ul franţuzesc, Spitfire-ul englezesc, DC3, “Fortăreţe zburătoare B-26″, Junkers etc. etc. ….

Americanii aruncă avioanele F16 la gunoi, aliaţii din NATO le tupilesc prin muzee şi noi, cu Băsescu în frunte, ce facem? Ne oferim să le cumpărăm la preţuri de avioane noi!!! Ceeeeee? Lucruri de muzeu? E ca şi cum ai cumpăra la preţ de Ferrari o Dacie 1300, fabricaţie ’68, ca să participi cu ea la o cursă de Formula 1.

Băsescu trebuie cercetat penal pentru lobby-ul neruşinat de penal (abuz în serviciu, fals intelectual) pe care îl face pentru nişte OBIECTE DE MUZEU pe care ni le prezintă ca fiind TEHNICĂ DE APĂRARE pe care trebuie să o plătim cu bani publici MULŢI. Ai mei, ai dumneavoastră. De tupeul lui Băsescu de a minţi de îngheaţă apele, nu mai vorbim, este supercunoscut. Dar despre consecinţele juridico-penale ale nesimţirii lui putem vorbi şi cred că trebuie să vorbim : dacă prezentarea unor vechituri de muzeu, care pun probleme de casare americanilor, ca fiind tehnică de apărare indispensabil necesară românilor, este sau nu este pentru şeful CSAT abuz în serviciu în formă calificată, mai ales din prisma faptului că specialiştii din apărare au susţinut că nu-s bune de nimic. De preţul exorbitant al lighenelor nu mai vorbim, ci doar să ne întrebăm cât le intră Prezidementului şi camarilei în buzunare, că doar nu fac lobby pe gratis.

VĂ RUGĂM SĂ NE SCUZAŢI, NU PRODUCEM CÂT FURAŢI!

La fel şi cu preşedintele – lăsând deoparte unele scandaluri referitoare la numărătoarea voturilor – a fost ales prin vot universal, egal, secret şi liber exprimat. În aceeaşi linie de consideraţii, avem o Constituţie care consacră principiile democraţiei, separaţiei puterilor în stat, care organizează un mecanism instituţional de tip democratic – Constituţia României fiind, cel puţin la un nivel teoretic şi declarativ, printre unele dintre cele mai evoluate din Europa. Am avut alternanţă la guvernare – indicatorul funcţional al pluripartidismului.

Din considerentele de mai sus, România este un stat democratic, cu alternanţa la putere, cu alegeri libere, cu cadru instituţional democratic, ce mai, tot tacâmul. Realitatea concretă a ultimilor ani vine să sugereze o altă interpretare.

Parlamentul, ca for legiuitor suprem, nu funcţionează, fiind redus la rolul de apendice al guvernului, la funcţia de for care aprobă ordonanţele guvernului şi care asistă, ca la spectacol, la asumările de răspundere ale guvernului. Deci dezbateri nema, deci esenţa democraţiei parlamentare, ioc.

O altă pervertire a votului popular dat pentru forul legiuitor, Parlament, este ilustrată de posibilitatea larg deschisă aleşilor de a nesocoti votul de învestitură, de a trăda şi de a reformula majoritatea parlamentară rezultată din votul popular prin trădare şi schimbarea partidului. Cu alte cuvinte, nu contează ce partide votează poporul, ci cum trădează aleşii, deci democraţia reprezentativă este pervertită letal de trădări şi schimbări de tabere, după ciolanul cel mai mare pe care îl obţine alesul.

Acum, că ne-am convins de imperfecţiunile vădite ale democraţiei parlamentare (ne)reprezentative, ne îngrozim de prerogativa Preşedintelui de a desemna premierul după alegeri, în funcţie de rezultat şi, mai ales, de trădari. Dacă trădarile sunt suficiente ca să formăm majoritatea în Parlament, votul popular iarăşi nu contează -  nici executivul nu este reprezentativ prin raportare la populaţie. De justiţie nu mai zic, dacă puterea poate să se răţoie la judecători despre modul de soluţionare a dosarelor? Başca faptul că se promovează acte normative prin care guvernul se pişă pe hotărârile definitive ale justiţiei şi pe justiţiabili.

Dacă mai adăugăm un preşedinte care numeşte judecători la Curtea Constituţională şi la investitură le trasează indicaţii preţioase despre ce au de făcut în executarea mandatului de judecător CCR, pe faţă, nemijlocit, fără jenă, mai numărăm încă o instituţie constituţională care este disfuncţională. La asta se pune şi faptul că, prin jocul parlamentar al abuzului de majoritate, partidul cu 30% din voturile naţiunii a desemnat 100% cei 3 judecători CCR care se preschimbau în 2009 (Petre Luzăroiu, de altfel, a fost numit pe un mandat de 9 ani după ce deja executase un mandat interimar de 1an jumătate, în dispreţul Legii 47/1992 care limitează mandatul MAXIM al judecătorilor CCR la 9 ani). Deci cea mai mare instanţă din România este NELEGAL constituită şi mai este şi NEREPREZENTATIVĂ, să ne mire că este disfuncţională şi primeşte indicaţii preţioase?

În final, pervertirea cea mai mare a democraţiei şi a noţiunii de alegeri libere este reprezentată de aparatul propagandistic de stat. Aparatul este uriaş : serviciile secrete aservite unei singure persoane (preşedintele), acoperiţii serviciilor secrete din presă, societatea civilă, blogosferă, intelectualii ”de curte” -  toţi creează un vacarm propagandistic care acoperă, sufocă, înăbuşă orice liberă exprimare a opiniei prin volumul lor. Dreptul la opinie presupune nu numai dreptul de a vorbi, ci şi dreptul de a recepta opinia altuia. Câtă vreme poporul nu poate auzi vocile dizidente, critice, din cauza mugetului asurzitor al corului uriaş de aplaudaci, dreptul la opinie este o glumă proastă iar fără informare votul dat este, în fapt, furat prin dezinformare şi propagandă. Aici este buba a mai mare a democraturii româneşti, exact hiba maximă care deosebeşte pe românii cei neinformaţi şi neobişnuiţi să gândească de restul lumii pretins civilizate.

Concluzia unui post lung şi searbăd, deoarece zice ce lumea ştie demult : România are aparenţele formale ale unei democraţii, dar în substanţă nu este o democraţie. Este o formă fără fond, o democraţie fără democraţie care nu este nici dictatură : este o democratură. Astfel păstrăm proprietatea termenilor, lucru aşa de drag pupinbăsistului Pleşu. Este bine că protestăm în Piaţa Universităţii şi la TNB împotriva regimului democratorial, împotriva taxei auto, a legii sănătăţii, a comasării alegerilor etc., dar nu trebuie să uităm să revendicăm puterii şi opoziţiei :

- să interzică traseismul sub sancţiunea pierderii locului în Parlament. Nu se poate să te pişi pe votul celor care te-au ales şi să se altereze rezultatul votului democratic după matematica ciolanului.

- să reflectăm la limitarea atribuţiilor preşedintelui (ar fi cazul ca Guvernul să fie desemnat de Parlamentul care îl poate demite), la desemnarea membrilor CCR prin reprezentativitate, la  imixtiunile puterii executive (preşedinte inclus) în activitatea de judecată, CCR, DIICOT, DNA prin indicaţiile preţioase date de putere unor judecători constituţionali, procurorilor sau judecătorilor de drept comun.

- la regândirea procesului de consultare populară şi transparenţă decizională în cazul adoptării de legi cu impact asupra României în ansamblul său (codul muncii, asigurări sociale, sănătate, educaţie) – în definitiv autoritatea aleşilor vine din consensul celor guvernaţi nu din constrângerea acestora.

- necesitatea scrutinului parlamentar extins si atent asupra activităţii serviciilor secrete (şi bugetelor lor). Faptul că STS-ul lui Opriş are un buget mai mare decât Poliţia şi Jandarmeria la un loc mă face să spumeg de furie.

- inserarea unei obligaţii legale de divulgare a tuturor contractelor de imagine, promovare, publicitate încheiate de autorităţi cu presa scrisă şi online, sub sancţiuni penale. Eu vreau mai mult ca orice să aflu salariul şi beneficiile lui Patapievici la ICR, căt a plătit Udrea către Hotnews pentru “promovare de frunzuliţă” şi nu numai, din ce bani este tipărit EvZ, cât ne-a costat TVR Info – a se citi propaganda lui Culcer, Marian şi Pora. Să nu vă mire, vă zic eu de dinainte, mai mult decât toate tăierile de pensii şi salarii de la amărâţi.

Să nu uităm să cerem şi asta în Piaţă! Ştiu, şi legea sănătăţii sau taxa auto sunt importante, dar democraţia este cea mai importantă! Eu protestez, cum pot, împotriva traseismului politic, abuzului de majoritate, prostirii populaţiei pe faţă!

Salonul cu pacienţi România a sorei-şefe Traian Băsescu ar fi continuat rutina umilirilor pacienţilor, batjocoririi opiniei majoritare şi democraţiei, măsluirilor de adevăr, incriminărilor false exact precum în salonul condus de sora Wratched de care vă tot vorbesc, tocmai pentru că pâcla din capul oamenilor era prea densă iar manipularea abilă.

Însă, după uciderea lui Bibbit (nevroticul Bibbit este jucat, la noi în salon în Românica de dr. Raed Arafat) din cauza cruzimii şi poftei nesătioase de putere absolută a sorei Traian, pacienţii se revoltă, se răscoală şi expun slăbiciunea sistemului : sora Traian Wratched nu este omnipotentă! Poate fi suguşată, sugrumată, chiar ucisă de o mână furioasă! 

Exact asta cred eu, de la 2300 km distanţă, că s-a produs ieri în România : Bălălău a simţit, în propria lui beregată, cum se încleştează mâna unui McMurphy popular, spontan şi neregizat. Şi şi-a umplut chiloţii de sustanţă maro, moment în care a cedat îngrozit şi a retras proiectul de lege de “reformă” a sănătăţii. Mitul atotputerniciei lui Băsescu s-a spulberat. Omul nu (mai) poate livra, întocmai şi la timp. La fel ca şi Rabbi Mordechai, cred ca, de acum, Băsescu va fi mârâit intens în propriul partid, dacă nu sfâşiat, ceea ce îi doresc din inimă, să fie abandonat la fel ca sora Wratched.

Protestele din Piaţa Universităţii au fost înăbuşite ieri, 14.01.2012, cu pulanul şi lacrimogena, prin violenţă, exact cum sora Wratched l-a lobotomizat pe McMurphy. Trebuie deci să găsim în noi puterea, rectitudinea, civismul de a rupe, de a sfărâma în bucăţi dulapul cu robineţi de inox ai sistemului şi să ne croim drumul spre libertate. Să nu aşteptăm personaje mesianice, să nu ne aşteptăm ca această lucrare să fie făcută de vreun Ponta sau Antonescu (de altfel, au fost desincronizaţi şi penibili, mai ales Ponta), transformarea trebuie să vină dinăuntrul nostru. Este schimbarea care trebuie să se producă în noi.

PS : Cu un tupeu halucinant, senatorul PDL Iulian (sub)Urban i-a numit pe protestatarii din Piaţa Universităţii “viermi care îşi merită soarta“. Insulta (art. 205 Cod Penal) săvârşită de un avocat la adresa unor oameni care se fac vinovaţi de alte opinii politice decât domnia sa pe tema legii sănătăţii (deci o reacţie exagerată, cu vădite valenţe penale, venită din partea unui avocat) mă îndreptăţeşte să suspectez că avea interese pecuniare semnificative la operaţiunea de privatizare a ambulanţelor, spitalelor şi policlinicilor, altfel nu se explică derapajul înspre emoţional al discursului domniei sale.

Regret că, din cauza distanţei, nu am putut participa la manifestaţie, dar mă mândresc să fiu “VIERME”. “VIERME” a ajuns, aşadar, un titlu de nobleţe, o distincţie, o medalie, un pedigree, exact ca “GOLAN” pe vremuri nu demult apuse.

Semnează,

UN VIERME

Aş fi trecut peste ridicolul sublim al “bateriilor intelectuale“, obligatorii apud Tismăneanu pentru supravieţuirea creierului şi glandei gândirii, zâmbind amuzat în faţa prostiei ritoase şi găunoase, ex cathedra, a preopinentului, dacă nu aş fi zărit, în articol, mostre de prostie pură, din specia aceea de prostie sublimată, cristalină, de 24 carate.

În mod firesc, părerea mea despre domnul Tismăneanu pendulează între “dl. profesor Tismăneanu“, academician citit, erudit şi cercetător al comunismului şi ororilor lui şi “Clismăneanu“, pupincuristul băsist şi oportunistul sinistru, devoalat publicului în laşitatea sa coniventă, în lipsa totală de reacţie la mârlănia băşidenţială din 21 iunie 2011 la adresa MS Regelui (ce mare profesor de istoria comunismului este lingăul ăsta dacă nici măcar o dezamăgire, o deziluzie, o notă discordantă, o demarcare, ceva … nu critică făţişă, nu poate măcar să articuleze când Băsescu zvârle un hârdău de lături istoric inadvertente la adresa Regelui). Dar, mă rog, divaghez de la cărţile citite de alţii.

M-au uimit, dincolo de cuvinte, calcurile preţioase şi ridicole din franceză  ”Ma mefiez de pesimismul neo-spenglerian si de alte scenarii apocaliptice“. Cuvinte româneşti de tipul “n-am încredere“, “exprim rezerve“ îi put intelectualului de Maryland, dar preţiozitatea asta ascunde perfect lipsa de conţinut concret a comunicării. “Nu cred ca Marx are raspunsuri la provocarile timpurilor noastre“, adaugă domnia sa. Argumentele lipsesc, crezurile sunt însă afirmate cu tărie şi repetat. Dubios, sună a propagandă să afirmi un crez fără argumente. “Nu cred ca marxismul ori anarhismul, in oricare din incarnarile lor, pot oferi altceva decat ceea ce Max Weber numea excitatie sterila“.

Aşa să fie? O fi oare Occupy Wall Street doar o irosire de energii aiurea în tramvai, fără repercursiuni? Mă îndoiesc. La fel s-a zis şi de Flower Power la începutul anilor ’70 şi totuşi mişcarea a avut un impact uriaş, atât în decada respectivă cât şi în cele următoare. Ce ne facem dacă mişcarea Ocuppy devine un mod de a gândi generalizat? Oamenii acolo au demonstrat împotriva profiturilor, au scandat “People, not profits!”. Or, ce enunţ mai clar al pericolului de recrudescenţă a marxismului vreţi? Profitul este inima economiei capitaliste, este menirea afacerii de a fi, iar aceşti oameni pun însuşi acest fundament economic şi politic în discuţie, ce dovada mai mare de marxism/anarhism doreşte filosoful? Dl. Tismăneanu ori gândeşte cu capul adânc înfipt în nisip precum struţul, rupt de realitatea evidentă ori are sarcină de serviciu, consemn pe unitate, să bagatelizeze impactul mişcării Occupy? Vă las pe dvs. să decideţi care din ipoteze vi se pare justă.

“Cred ca dezideratul retestarii “ipotezei comuniste” este absurd, iresponsabil si cinic. Pe scurt, obscen“.  Nu înţeleg semantica subtilă a termenilor tismăneneşti (adică în ce fel “absurd”, “iresponsabil”, “cinic” însumează, prescurtat, “obscen”, pentru că definiţia mea pentru “obscen”  -ca şi a DEX, de altfel- este una care nu are nimic de a face cu cinismul, iresponsabilitatea sau absurdul), eu am impresia unor catalogări propagandistice în slujba actualei plutocraţii, făcute sub acoperire îndoielnică ex cathedra. Etichete de propagandă, adjective-epitet fără argument.

Şi acum, la chestiile serioase, adică la cărţile deja citite de alţii – de dl. Tismăneanu, în speţă. Remarc, în articol, o limbuţă scurtă apariţiilor editoriale ale lui Aligică, Pătrăşconiu, Tapalagă, etc., personulităţi care îi vor datora, la rândul lor, o limbă, un elogiu, o osana, ceva la următoarea carte a politologului de Maryland.

1. Mircea Mihăeş – Ultimul Judt, Polirom. Acuma, utilitatea demersului de a citi o carte despre Judt, scrisă de Limbăeş, comparat cu citirea directă a operei lui Judt, este marginală din start. Ce este clar este că Judt şi Mihăeş se cunosc de la brânză, vorba lui Dinescu. Judecând după fracturile de logică din editorialele lui Mihăeş din EvZ, n-aş prea citi cartea cu pricina, dar Tismăneanu ne declară, pe cuvânt de pionier, că ea reprezintă ”O carte care adanceste perspectiva noastra asupra raportului dintre intelectuali si politica in lumea de azi“. Cum dl. Limbăeş nu îşi poate desprinde limba împlântată cu sete, cu cap cu tot, în curul prezidenţial, o carte care adânceşte (sic!) această perspectivă a raportului intelectualului Limbăeş cu curul prezidenţial trebuie să fie de-a dreptul comică.

2. “Marta Petreu, De la Junimea la Noica. Studii de cultura romaneasca, Polirom. O carte exemplara prin acuitatea, franchetea si prospetimea judecatilor critice“. Pe vremea mea, opiniile “proaspete“, rostite “cu francheţe“, însemnau, în codul elegant White House/Humphrey Appleby, nimic altceva decât muci în fasole, idioţenii sinistre debitate ritos, atât de clar încât mă întreb dacă Tismăneanu a lăudat cartea de nevoie/din obligaţie/din pilă/din silă, dar prin înjurături voalate. Voalate prost. Cartea ar trebui citită, pentru edificare.

3. Cristian Vasile, Politicile culturale in timpul regimului Gheorghiu-Dej, colectia “Istorie Contemporana”, Humanitas. Mie cartea, din titlu, îmi sugerează o eroare, prin folosirea pluralului, “politici“. Care, politici? Au fost mai multe? Nu, că s-ar confunda letargia cu strategia şi reacţiunea cu acţiunea. Nu îmi trebuie o carte ca să aflu că, după plecarea ruşilor din România şi ajungerea cu adevărat a lui Dej la butoanele puterii, stalinismul sovietic a fost înlocuit cu stalinismul nationalist neaoş. S-au schimbat stăpânii, s-a schimbat şi direcţia pupincurismului. Chiar trebuie să citesc o carte despre asta?

5. Mircea Cartarescu, Zen. Jurnal 2004-2010, Humanitas. “O carte pe care nu o poti lasa din mana, o avalansa de trairi, nostalgii, febre, anxietati si viziuni, de patimiri interioare si nevroze inavuabile, o carte despre mari iubiri si mari disperari…“. M-am strâmbat de râs când am văzut logica siluită la patimile şi nevrozele inavuabile, dar însemnate voluntar cu acribie într-o carte - cu drepturi de autor (banul să iasă). Parafrazând pe Caragiale, “Curat inavuabil, dar tipăriţi-l!”. La fel, fractura logică dintre titlul lucrării - ”Zen” – şi conţinutul recenzat – “trairi, nostalgii, febre, anxietati si viziuni, de patimiri interioare si nevroze ” care exclud starea de Zen, adică orice numa’ Zen nu. În regulă, mai are Băsescu ce citi, încă două’jde ani de aici încolo, putem să îl realegem pe viaţă preşedinte că autorul lui preferat a mai livrat un opus.

7. Cristian Preda, Rumanii fericiti. Vot si putere de la la 1831 pana in prezent, Polirom. ”Nimeni nu cunoaste mai bine si mai profund decit Cristian Preda aventurile spatiului electoral romanesc din ultimele aproape doua sute de ani“. Fără comentarii, că mi-e greaţă cât nu pot exprima cuvintele, despre acest “manual interpretativ al vietii politice romanesti de la debutul modernitatii democratice si pana astazi“. Manual, aţi priceput? Interpretativ, în sensul că orice altă interpretare decât cea din manual este proscrisă. Faptul că votul cenzitar s-a introdus după Regulamentele Organice mă face să simt, din plin, fericirea de a fi rumân votant la alegerile europarlamentare care aleg Ebe, colege cu eruditul autor. Dacă mă gândesc la data introducerii votului universal, leşin de interes pentru manualul interpretativ, esenţial pentru glagorie şi gnoză, scris de distinsul MEP.

Remarc, cu scârbă, spre final, recenzarea unor cărţi din străinezia cu anul apariţiei 2012 (sic), deci care, logic, nu au apărut încă şi, pe cale de consecinţă, nu le putem consulta şi trebuie să îl credem pe cuvânt pe orator, că suport de confruntare nema. Aşa doxă şi sapienţă, cu argumente numai de orator ştiute, am mai văzut, se pare că este o modă la ‘telectualii de azi ca să poată să afirme şi ei ceva si să nu îi poată contrazice nimeni, lăsând şi impresie de oameni citiţi ca nimeni alţii.

În final, vă rog să aveţi în vedere că aceste rânduri sunt scrise de o persoană care se recunoaşte sfertodoct snobil. Dacă am sa nu bun simţ şi logică, apreciaţi dvs.

Să aveţi parte de cel mai bun an în 2012. 

Sistemul de mediateci al Comunităţii francofone din Belgia se bazează pe stipendii de la bugetul respectivei comunităţi, cu obiectivul de a creşte nivelul de cultură şi informare al beneficiarilor, un prilej de difuzare a propriei culturi şi propriilor valori, un mecanism de apărare (destul de eficient) împotriva ubicuitarului Hollywood şi industriei americane de film şi muzică, cu ale ei valori atât de discutabile.

Aici, la mediatecă, am aflat eu de Gretry sau de cât de  vastă este opera lui Gossec. Aici, la mediatecă, am aflat câtă muzică de bună calitate s-a făcut de către belgieni, acasă sau la Paris sau cât de adânci sunt tradiţiile muzicale ale acestei naţii. Aici am găsit, in extenso, discografia lui Philippe Herreweghe sau a lui René Jacobs sau despre concertele de la Bozar sau despre festivalul de interpretare pianistică al reginei Elisabeth.

Sâmbătă, însă, privirea mi se opreşte pe un oratoriu de Vivaldi (cine zice sau gândeşte Vivaldi = “Anotimpurile”, cu stilul ăla facil şi dulceag, se înşeală amarnic, Vivaldi este un titan iar opera lui uluitor de vastă). Era vorba despre oratoriul “Juditha triumphans“, dublu CD, produs în 1990 de “Hungaroton”, condiţii grafice excelente – libret, prezentarea lucrării, a interpreţilor, lucru îngrijit, ce mai. Uau, mi-am zis, ia uite ce vecini maghiari iuţi de picior am avut, imediat după căderea comunismului au şi pus de înregistrări DDD şi de CD-uri impecabile. Nu numai că le-au produs, dar au şi umplut vestul cu ele (eu am mai cumpărat din Belgia tone de Haydn – ambii, Joseph şi Michael -  sub bagheta lui Antal Dorati sau Pàl Németh), astfel că toată lumea au aflat de ei, de cultura care se face acasă la ei. La fel, să nu vă spun cât de agresiv îşi promovează actuala preşedinţie poloneză a Uniunii Europene, de la Brussel, valorile culturale poloneze -  sunt atât de multe spectacole poloneze, cu polonezi sau despre polonezi, că îţi vine să te predai şi să te înscrii la cursuri de limbă poloneză.

Ajuns la ghişeul mediatecarei, îmi exprim mirarea faţă de prezenţa unei înregistrări ungureşti în mediateca belgiană de limbă franceză. “Vaai, dar să fi văzut înainte, când erau viniluri …” a zis funcţionara de la mediatecă. “Erau discurile ceheşti, Supraphon şi Opus, pur şi simplu ne înecam în ele. Mai erau şi alea bulgăreşti, Balkanton, vaai ce multe erau şi acelea. Dumneavoastră sunteţi maghiar?” “Nu, am răspuns, român, dar Hungaroton, Opus, Supraphon şi Balkanton îmi sunt cunoscute de pe vremea pieţei socialiste comune. Înregistrări româneşti n-aveţi?” “Ăăăă … cum se cheamă marca românească?” “Electrecord“. “Nu îmi sună cunoscut, staţi să verific“, zice, şi se apucă să butoneze prin calculator. “Da, avem“, zice radioasă, “dar numai unul singur. Enescu. Vreţi să îl împrumutaţi?” Interpreţii nu îmi ziceau nimic, la fel şi lucrarea (dar mă rog, eu sunt mai filistin şi poate nu mă pricep). “Nu mulţumesc, poate altădată” zic. Am plecat.

Pe drumul spre casă am reflectat la promovarea agresivă, pe plan cultural, a preşedinţiei poloneze, la marketingul eficient al culturii ungare, la achiziţiile mele de înregistrări Supraphon cehesc din însăşi Viena sau din Brussel, ba, cu maximă amărăciune, la faptul că până şi marca Balkanton a Bulgariei este notorie în vest iar de Electrecord n-a auzit nimeni. Deci situaţii comparabile, rezultate diferite.

Răspunsul stă în ineficienţa Institutului Cultural Român. Decât să organizeze expoziţii efemere şi de o valoare discutabilă (mie cea de la New York, aia cu poneiul cu osu-n cur, mi se pare exemplu de bani irosiţi aiurea) mai bine ar pune mâna să exporte cultură românească. Nu de alta, dar eu m-am plictisit să cumpăr Ileana Cotrubaş (cea mai bună Manon Lescaut, după mine, sau o Suzana în Bărbier neegalată) sub marca EMI şi Angela Gheorghiu (cea mai bună Nadina în L’elisiro d’amore, mai bună parcă decât Joan Sutherland) sub marca Decca. Sau să mă gândesc că, de exemplu, înregistrările de aur ale Electrecord cu Nicolae Herlea (mie mi se pare cel mai bun bariton al tuturor timpurilor, la nivel mondial, încă neegalat, în roluri precum Rigoletto), mă tot întreb de ce marca Electrecord, titulara drepturilor de reproducere, nu este cunoscută?

Am ajuns să cred că marii oameni de cultură de la ICR nu sunt decât nişte sinecurişti imbecili şi narcisişti, care se pupă-n cur unul pe altul pentru a-şi ascunde reciproc non-valoarea, lipsa de viziune şi eficienţă în gestionarea (a se citi irosirea) banului public.

Măsura eşecului acţiunilor ICR de promovare a culturii româneşti se poate traduce prin indicatorul de mai sus : un singur CD românesc, cu români, produs de români într-o reţea de mediateci. Mi-e silă de competenţele manageriale ale haşrepeului şi a echipei lui cu care înregistrează tot mai multe “succesuri” gen promovarea culturii române fără a livra un dram de cultură.

Forme fără fond. Pe banii publici.

 Terenul în speţă are un istoric interesant foc : a fost proprietate privată, fiind naţionalizat în perioada comunistă şi transferat parohiei Ciofliceni pentru extinderea cimitirului, extindere  care nu a mai avut loc (păcat de aşa o privelişte la lac, să o strici cu nişte morţi pe care oricum peisajul îi lasă reci). Deci Parohia Ciofliceni se vede împroprietărită de Comisia Judeţeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor, cu drept de reconstituire deci. În concluzie, proprietate privată 100%. Cum se face că un proprietar privat, ca mine şi ca dvs., încheie contract de concesiune?

Deşi documentul a fost vânturat în presă în integralitatea sa (eu l-am citit de aici, însă facsimilul referitor la contract a fost dat jos, probabil că şantajul a ridicat deja etajul), toată lumea a comentat despre mituirea lui Videanu de către BOR dar nimeni nu s-a uitat, de fapt, la litera contractului respectiv. Prima întrebare : despre ce concesiune este vorba? Nu este vorba despre nici o concesiune, deoarece nu se transmite folosinţa unui bun proprietate publică (Legea 213/1998) şi nici exploatarea unui serviciu de utilitate publică.

În consecinţă, din cauza faptului că :

1. Parohia Ciofliceni nu este autoritate publică,
2. Terenul este proprietate privată şi nu ţine de domeniul public,
3. nu implică vreun serviciu de utilitate publică, înseamnă că respectivul contract nu este contract de concesiune, în nici un chip, aşa cum notarul instrumentator îl declară fără să clipească.

Contractul respectiv cuprinde un număr de trei renunţări : o renunţare la beneficiul contractului iniţial de concesiune, o renunţare la redevenţa de concesiune plătită în întregime, ambele din partea primului concesionar şi o renunţare la dreptul de accesiune reală imobiliară, de data asta din partea proprietarului Parohia Ciofliceni, cu consecinţa creării unui drept de superficie pentru Videanu şi consoarta. Asta este esenţa contractului.

Fiind vorba de renunţări din partea unei persoane fizice, el este reductibil (valoarea economică a respectivului contract este uriaşă) ca liberalitate excesivă şi anulabil pentru vicii de consimţământ (lipsă de obiect?, de contraprestaţie?). Pe partea cu renunţarea din partea Parohiei, actul este nul, deoarece nu are acordul Consiliului Parohial (potrivit Statutului propriu al BOR), faptul că are un aviz favorabil de “sus”, de la mitropolie, fiind nerelevant pentru formalismul legii care solicită respectivul acord ca şi condiţie de validitate a actului.

Nulitatea cea mai flagrantă a contractului de “concesiune” încheiat între doi privaţi este faptul că intră în contradicţie flagrantă cu principiul numerus clausus al drepturilor reale, înscris în vechiul Cod civil care îi reglementează efectele, în sensul că respectivul contract inventează drepturi reale noi (concesiune între privaţi) nepermise de către lege. Mă întreb cât de petardă să fii, ca notar, să faci aşa ceva şi să dai naştere unor asemenea monştri prin autentificare?

Clar, ca la noi, la nimenea. La noi, după cum scria şi Rabbi Mordechai, istoria se scrie după cumetriile lui Bălălău, gramatica după succesurile  EBei, fizica după calculele şi pixelul albastru ale lui Funeriu, peisagistica rurală după oile lui Flutur iar dreptul civil şi teoria obligaţiilor după manevrele şi interesele de învârteală ale lui Videanu.

Ultimul să stingă lumina.

Inclusiv în meteorica sa trecere pe la voiculescieni, dl. Ciuhodaru a făcut jocul puterii portocalii – ca să fie cu toate partidele chiar când nu este cu carnetul de membru în ele, tot ca românul cel imparţial -  iar dovada rezidă în proiectele legislative promovate în perioada respectivă, printre care se numără supercelebrul proiect legislativ (devenit, regretabil, lege) al alegerii primarilor dintr-un singur tur de scrutin. Deci, omul era în opoziţie dar făcea treaba puterii, adică exact să se revizuiască, dar să nu se schimbe nimica … curat Caragiale!

Acum, că este “independent”, poate să propună proiecte legislative “independente” cum ar fi cenzurarea internetului, pentru a împiedica în sfârşit noianul de voci critice care inundă internetul şi blogosfera. Probabil că unora le e dor de Telejurnalul de pe vremuri, prezentat azi de Pora, Marian, Culcer şi Turturică, motiv pentru care reinventează CENZURA celor ce zic altceva. Cenzura presupune şi cenzurarea internetului, deci exact Telejurnal şi ca în Republica Populară Chineză.

Proiectul de lege 900/2011 îşi propune să protejeze dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor (deci justificare beton) împotriva presei cu conţinut indecent, inclusiv a presei online. Noţiunea de “conţinut indecent” este voit laxă şi vagă, interzicând, printre altele, ideile şi exprimările licenţioase. Deci faptul că am afirmat despre d. Ciuhodaru că este un traseist şi o jartea de pe centura politicii (idee licenţioasă fără dubiu, domnia sa fiind un monument de probitate) poate să contravină moralei prin juxtapunerea cu  ”centura politicii” – ocupaţia de centuristă fiind imorală, desigur.

Boon, inventatul de pretexte legislative (protecţia minorilor) şi de definiţii largi (conţinut indecent) este simplu. Cum va funcţiona protecţia minorilor, în fapt? Păi, dacă e ziar, tre’ să aibe o bulină roşie pe care scrie (18+). Nesemnificativ că poţi pune mii de buline şi ziarul ăla în continuare poate ajunge în mâinile unui minor. La presa online, trebuie să se restricţioneze accesul pe bază de parolă iar accesarea să fie declarată de fiecare dată la fisc şi impozitată.

Iniţiatorul proiectului de lege este, simultan, şi cretin şi canalie. Este cretin pentru că mecanismul inventat de el nu rezistă nici de frică unei aprecieri critice. De exemplu, în presa online – dacă restrângem accesul pe bază de parolă, cum se va reuşi blocarea accesului minorilor? O să li se ceară buletinul înainte de logarea cu parolă? Dacă sunt minori, nu ar putea să îşi procure şi ei o parolă? Eu sunt sigur că da. Apoi, dacă punem unui ziar cu ţâţe o bulină, bulina respectivă va exercita ea rolul de supraveghere parentală sau tot părinţii vor trebui să vegheze la ce fac progeniturile lor? Şi, mai ales, de când conţinutul indecent dăunează dezvoltării FIZICE şi MENTALE ? Eu ştiu că dl. Ciuhodaru este medic, dar nu credeam că este medic aşa prost încât să creadă că masturbarea îl orbeşte pe practicant, sau că îl tâmpeşte, sunt studii medicale care dezmint acest mit. De acord, accesarea conţinutului indecent are legătură cu dezvoltarea morală, dar dezvoltarea morală a copilului este (sau ar trebui să fie) asigurată de părinţi (în primul rând), restul familiei, şcoală (în secundar) şi în ultimul rând de ziare şi internet.

Sistemul sancţionator pus în aplicare de PL 900/2011 demonstrează însă că dl. Ciuhodaru este canalie. Orice persoană se poate plânge că un ziar nu are bulină sau că un site este la liber şi, uite, foloseşte cuvinte care aduc atingere bunelor moravuri (din moment ce îl trimite frust şi fără ocolişuri pe premier în origini).

În cazul site-urilor şi blogurilor, plângerea se depune la ANRC care verifică pe de o parte, conţinutul indecent, pe de altă parte, respectarea prevederii cu declararea la fisc a accesărilor (ce-o avea ANRC cu fiscul, nu pricep). ANRC dispune internet providerilor, dacă găseşte plângerea întemeiată, să blocheze accesul la respectivul site. Punct. Cât de canalie să fii încât să propui blocarea accesului la internet pe motive atât de aiuritoare şi fără garanţii? Cât de idiot să fii să îţi imaginezi că se şi poate aşa ceva?

Canalie trebuie să fii, din moment ce există o pletorică jurisprudenţă CEDO pe marginea art. 10 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (dreptul la opinie şi de a comunica liber şi de a primi în mod liber comunicaţiile), care stabileşte clar că :

- limitarea accesului la internet trebuie dispusă printr-o lege clară şi previzibilă, ori definiţiile “presă” şi “conţinut indecent“, voit vagi şi laxe, exclud claritatea şi previzibilitatea;

- măsura trebuie să fie necesară într-o societate democratică – adică scopul urmărit să nu poată fi atins altfel; ori, buna dezvoltare morală a minorilor (dezvoltarea fizică şi mentală trebuiesc excluse ca absolut hilare şi derizorii) poate fi atinsă prin creşterea responsabilităţii parentale şi nu prin măsuri legislative gen “nanny state”/”big brother”.

- în caz de limitare a unui drept, măsura trebuie însoţită de garanţii – audiere prealabilă, prezenţa unui judecător – procurorul nu este de ajuns, vezi cazul Sanoma c. Olanda, căi de atac, garanţii împotriva arbitrarului etc. Deci ANRC sare din schemă, nefiind o garanţie de instanţă independentă şi imparţială.

- obligarea de a introduce un tarif pentru acces, declarat la fisc este culmea caraghioslâcului. Deci, în curând, veţi fi obligaţi să achitaţi un tarif să citiţi un blog. Dacă eu vreau să vă ofer informaţia pe gratis, apreciaţi dvs. dacă mă poate obliga cineva să vă tarifez, este ridicol.

Mai mult, blocarea accesului la un site este o măsură hilară şi nelegală, pentru că transmiterea de date (“mere conduit”) şi caching nu pot fi blocate eficient din moment ce informaţia rămâne disponibilă upstream sau downstream (este ineficientă, zic specialiştii). Pe partea de hosting, dacă serverul de hosting este în Bahamas, India sau China, legea română este hârtie igienică. Pe partea de servicii de hosting din România, trebuie menţionat faptul că şi Curtea Europeană de Justiţie de la Luxembourg, în două cazuri relativ recente (L’Oreal vs. E-bay, respectiv fff proaspătul Scarlet vs. Sabam) a subliniat importanţa de drept fundamental al liberului acces la informaţie (în ambele sensuri, al transmiterii şi recepţionării informaţiei) şi a exclus implicarea şi răspunderea furnizorilor de internet de hosting în cenzurarea datelor pe care le trafichează, deci PL 900/2011 este nu numai contrar jurisprudenţei atât de bogate a CEDO dar şi celei recente a CEJ. Deci legislaţie anti-Consiliul Europei, anti-UE. Deci utilitatea practică a PL 900/2011 (văzută în sensul de “măsură necesară într-o societate democratică“) este zero sau tinde spre zero.

În concluzie, am un mesaj pentru dl. Ciuhodaru : sunteţi un doctor prost cu spume (pentru că susţineţi în expunerea de motive că presa cu conţinut indecent dăunează dezvoltării fizice şi mentale a unui minor), sunteţi un legiuitor jalnic de prost, un membru al corpului legiuitor jalnic (cine propune în România anului 2011 un PL atât de evident antieuropean şi anti UE nu îşi merită titlul şi salariul), o persoană cu rectitudinea morală a osului de meduză, o jartea  de pe centura politicii.

PS : în caz că Proiectul de Lege 900/2011 ajunge cumva lege, voi fi obligat să parolez accesul la acest site, deoarece foloseşte expresii licenţioase gen “Baragladina de Udrea”, ”Avortonul Boc”, Fermecătoru’, Flatulenţa sa, Băşidentul etc. Vă atrag atenţia că, înainte de a vă loga spre a citi blogul, trebuie să vă juraţi pe cuvânt de pionier şi pe verde natural că aveţi mai mult de 18 ani şi să introduceţi una din următoarele parole :

- M . .E  BĂSESCU

- DĂ-TE-N P..A MEA CIUHODARU

OK, ştim că ministresa chivuţă de Pleşcoi are tupeu de îngheţi, dar chiar aşa, să urli de RAAPPS că este o hoţie după ce tu însăţi ai devalizat-o de 2,4 miliarde de lei? Cât de scurtă crede chivuţa tupeistă că ne este memoria? Oricum, dacă memoria ne este scurtă, tupeul de minoritar al domniei sale este nemărginit. Sau ar mai fi o explicaţie : din moment ce a returnat cam jumătate din cele 2,4 miliarde la RAAPPS, putem să conchidem că strugurii sunt acri  şi că RAAPPS ar fi fost o afacere solidă dacă ar fi muls-o exclusiv domnia sa, în întregime şi perpetuu. Cum nu e aşa, RAAPPS este cea mai mare hoţie.

PS : tot în interviul de mai sus, baragladina vorbeşte despre creditul ei bancar din 2009. Ciudat, să se vorbească în acelaşi interviu despre RAAPPS (anul de graţie 2004) şi BRD (anul de graţie 2009). Semnalul codat, cifrat a fost slobozit, să vedem conformarea în teritoriu. Pare însă evident că noi, ca naţiune, nu putem să rambursăm cât pot să fure leprele astea portocalii.