Cine face politica externă a ţării

Reblogged from ministru >> prim-ministru >> blogger:

În multe declaraţii politice şi comentarii de presă se afirmă că preşedintele României ar avea rolul principal în orientarea şi stabilirea politicii externe sau chiar că politica externă a ţării ar fi de resortul şefului statului.

Aceste afirmaţii sunt gratuite şi nu au nici o bază în Constituţia României, care atribuie preşedintelui anumite competenţe, strict limitate, în planul relaţiilor externe ale ţării.

Read more… 507 more words

Reblog cu mentiunea ca sunt în asentimentul dlui Nastase, chiar aveam de gând sa scriu pe marginea acestui subiect...

Despre plagiat si despre cine ne sunt plagiatorii

Zilele trecute am împrumutat de la mediateca o înregistrare insolita – era vorba despre editia integrala a operei “L’Olimpiade” de Pergolesi, scrisa pe un libret de Metastasio. Casa de discuri, cu oarece justificare (nu spun care, ca nu a cotizat), a înscris mare pe eticheta : “World’s First Recording” (2010), ceea ce nu era adevarat decât dintr-un punct de vedere : mai exista o înregistrare integrala din 2006, dar pe DVD si nu pe CD, deci se putea afirma, cu o jumatate de adevar, ca era vorba despre prima înregistrare mondiala a operei.

Înca de la primele acorduri ale uverturii tripartite în stil italian, am ramas uimit: ulala, dar asta nu este Pergolesi pe care îl stiu. Nu, nu este ceea ce credeam eu ca este Pergolesi – si anume “La Serva Padrona” si “Stabat Mater“. Armoniile evoluate si elaborate, bogate, savante chiar, evocau mai degraba barocul târziu, evocau pe un Vivaldi în ultimii sai ani, decât pe Pergolesi “parintele operei bufe” si pe Pergolesi ”parintele stilului galant“, asa cum stiam eu din colectia de idei preconcepute si cultura de-a gata servita mie în România. În plus, m-am întrebat daca este rodul influentei libretului lui Metastasio asupra muzicii, dar opera “L’Olimpiade” îmi suna (mai ales prin armoniile baroce si folosirea suflatorilor) enervant de vivaldian. Pe masura ce muzica mi se plimba prin urechi, elementul vivaldian, tipic baroc, polifonic, cu armonii cautate, savante si scremute, începea sa se atenueze. Eroii greci au început sa se umanizeze, sa nu se mai “cace marmura”, vorba lui Schaeffer din Amadeus (stiti voi, filmul ala al lui Milos Forman) iar spre sfârsitul primului CD chiar am surâs la aria “Piu non si trovano” – iata, daaa, asta este Pergolesi pe care îl stiu - amuzant, gratios, ludic.

Apoi, ma apuc sa ma documentez si misterul se elucideaza : în 1727 Vivaldi a scris si el, pe acelasi libret al lui Metastasio, o opera cu acelasi nume, “L’Olimpiade”: evident ca opera premergatoare a lui Pretre Rosso l-a influentat pe mult mai tânarul Pergolesi, care, în 1734, compune pe acelasi subiect. De aceea asistam la sonoritati vivaldiene, pentru ca Pergolesi preia si retranscrie pasaje întregi si împrumuta sonoritati de la predecesorul Vivaldi.

Mai mult, aria bufa “Piu non si trovano” este atât de nepotrivita cu suflul eroico-scremuto-constipat (tipic Metastasio), este atât de gratioasa, facila si cantabila, încât sare în ochi imediat, pe mine m-a luat de nas. Nu am fost, aparent, singurul : Mozart a scris si el o arie de concert cu acelasi nume, pe aceleasi versuri de Metastasio, “Piu non si trovano“, KV 549 (adica în acelasi timp cu simfonia nr. 40 în sol minor, KV 550 sau cu simfonia Jupiter, KV 551). Apoi am ascultat aria lui Mozart, pe Youtube : aceeasi tonalitate, aceeasi structura (strofa I, arie, cântata de doua ori cu strofa a II-a la mijloc, în recitativ-arioso, à l’italienne), doar câteva note neesentiale, schimbate pe ici-colo, esenta frazei muzicale fiind pastrata. Deloc de mirare, Mozart a avut o capacitate inegalabila de a memora, absorbi, si reproduce tot ce auzea. Clar, Pergolesi copiase dupa Vivaldi, Mozart plagiase dupa Pergolesi. Stilul lui Pergolesi a mai fost imitat si copiat : am ascultat o “La serva padrona” de Paisiello si, dupa 10 minute, am oprit CD-ul : era pur si simplu un remake din 1784 a operei lui Pergolesi din 1731 (cred) : aceleasi arii reîncalzite sub o forma usor modificata. Furt? Plagiat? “Împrumut artistic“? Admiratie (Pergolesi, dupa “L’Olimpiade”,  a dobândit dimensiuni mitice si admiratia pe masura a contemporanilor) ? Imitatie (scriitura lui Pergolesi era ‘la moda’)? Lipsa de inspiratie? Pana de idei? Comenzi presante? Foame? Variatiuni pe aceeasi tema? Totul este discutabil …

Apoi mi-am adus aminte de doua tablouri, amândoua despre Bunavestire, cu un arhanghel Gabriel pe ciuci, cu aripile semistrânse care binecuvânteaza o Preacurata cu mâinile împreunate în rugaciune. Ambele sunt expuse la “Galeria degli Ufizzi” în Florenta, la fix o sala distanta una de alta : un prerafaelit (Ghirlandaio??, dar nu îmi amintesc prea clar) si (probabil) Rafael însusi (dar nu as jura la tribunal ca el era, eu sunt tare nepriceput la pictura) : ce e cert este ca respectivele tablouri sunt identice ca structura, compozitie, perspectiva, gesturi, pozitie a celor doua personaje, expresia fetei, mesaj … doar faldurile mantiilor erau diferite. Si o sala diferenta între ele (sigur unul dintre tablourile cu princina era în aceeasi sala cu tondo Doni al lui Michelangelo, care mi-a luat ochii si atentia, deoarece arata în realitate de ‘jde mii de ori mai bine ca în reproduceri) . Furt? Plagiat? “Împrumut artistic”? Imitatie? Admiratie? Lipsa de inspiratie? Pana de idei? Comenzi presante? Foame? Variatiuni pe aceeasi tema? Discutabil.

De aceea, eu în cazul ministrului Mang nu ma grabesc sa arunc cu piatra. Cum Vlaston, Funerariu, Boc si gasca Miclea nu au cerut scoaterea lui Mozart, Pergolesi sau Paisiello din manualul de muzica (doar au plagiat iar ei sunt intransigenti, fara mila cu plagiatorii), ar trebui sa mai domoleasca un pic avântul revolutionar, intransigenta de Robespierre cu care cer capul lui Mang pe tava intereselor care colcaie in jurul MEC. Eu încep sa banui ca este un razboi al intereselor pecuniare, cu ratiuni abjecte de tip banii (multi) din manualele scolare, numirea în comitete si comitii gen acreditare academica si stiintifica. Nu am vazut UN SINGUR PROFESOR UNIVERSITAR dat AFARA pentru PLAGIAT în mandatul Funeriu (ma alatur Alinei Mungiu care afirma ca 80-90% din universitarii români sunt pasibili de ejectare daca aplici serios defintia plagiatului, ca si 90% din titlurile academice de conf, prof sau dr) : de aceea ma întreb : ce-i cu vocaliza asta suspecta?

De ce nu am vazut, de la aceeasi apostoli ai corectitudinii academice, luari de pozitie fata de acreditarile “pe puncte” si acordarea de titluri universitare “pe ochi frumosi”? Unde era Vlaston când i s-a acordat Elenei Udrea, blondei supreme în PDL, titlul de conferentiar? Dar lui Boc, prof plin de drept constitutional, care una zice în teza de doctorat (aia cu superioritatea sistemului parlamentar bicameral) si în realitate era campionul unicameralului impus de Cotroceni?  Acolo nu a vazut nimeni stirbirea prestigiului învatamantului? Am uitat ca profesorul de drept constitutional Boc a semnat cele mai multe neconstitutionalitati, constatate ca atare de CCR, cele mai multe din istoria României? Asta credeti ca nu spune nimic despre calitatea academica a lui Boc? De ce nu a vociferat Vlaston, atunci, despre titlul de doctor în drept si de profesor plin nemeritat de Boc? Sau prestigiul universitar conteaza doar când se pierd (muuulti) bani iar când se câstiga este indiferent? Am uitat oare de cazul Melaniei Vergu (din zona Funeriu-Miclea) cu milioanele de RON capusati de la MEC?

Pâna la proba contrarie, cazul de plagiat Mang este pentru mine fie facatura, fie pai în ochiul altora, vazut de catre unii care au ditai bârnele în proprii ochi. O fi plagiat, n-o fi, nu stiu.

Dar Boc, cel mai bubuit premier din istoria României de catre CCR si profesor de drept constitutional în acelasi timp,  este cea mai sinistra persoana care poate sa vorbeasca despre prestigiul învatamântului din România când a dovedit, cu asupra de masura, ce hahalera academica este. Da, Boc, marele profesor de drept cel care nu a fost capabil sa ia examenul de avocat definitiv si a încercat sa îsi faca un act normativ cadou fix în acest sens, este cel care da cu piatra. Mi-e rusine de nerusinarea lui.

UPDATE : Am vazut si emisiunea lui Victor Ciutacu, “Vorbe Grele”. Un ministru moale, prea moale. Ajutorul dat de Ciutacu era evident, cu toate astea prestatia ministrului a fost lamentabila. S-a auzit clar însa ca nu el este autorul articolului de la Craiova, ci ca acolo este o lucratura a altcuiva. Nu am înteles clar daca “lucratura” a fost plagiata cu stiinta sa sau nu, dar problema de fond (a practicii înpamântenite a semnarii încrucisate a articolelor stiintifice pentru umflarea reciproca a CV-ului) nu a fost atacata frontal. Dezamagitor, domnule ministru Mang, mai dezamagitor decat acuzatia de plagiat ce vi se aduce, pentru ca parea ca nu va deranjeaza o practica (generalizata în învatamântul românesc) de impostura intelectuala prin semnarea încrucisata a articolelor stiintifice. Sau de obiceiul ca asistentii sa faca cercetarea, creatia propriu-zisa si sa se vada obligati (direct sau indirect) sa treaca, pe post de coautori, pe seful de catedra care n-a miscat un deget.

Despre interzicerea exploatarii gazelor de sist in Franta, prin lege. De ce nu si in Romania?

Din link în link, am ajuns pe un blog frantuzesc (aici), dedicat interzicerii nu numai a exploatarii dar si explorarii gazelor de sist. Iata ce am gasit :

“Loi n° 2011-835 du 13 juillet 2011 visant à interdire l’exploration et l’exploitation des mines d’hydrocarbures liquides ou gazeux par fracturation hydraulique et à abroger les permis exclusifs de recherches comportant des projets ayant recours à cette technique (s.m.).

L’Assemblée nationale et le Sénat ont adopté, Le Président de la République promulgue la loi dont la teneur suit:

Article 1

En application de la Charte de l’environnement de 2004 et du principe d’action préventive et de correction prévu à l’article L. 110-1 du code de l’environnement, l’exploration et l’exploitation des mines d’hydrocarbures liquides ou gazeux par des forages suivis de fracturation hydraulique de la roche sont interdites sur le territoire national.”

Partea proasta este ca scopul legii, definit in articolul 1 pe care l-am citat, nu este suficient de precis pentru a face fata imaginatiei companiilor petroliere. Potrivit saptamanalului francez “Le canard enchaîné“, editia de saptamâna trecuta, articolul-ancheta “Gaz de chiste : on joue sur les maux“, toate companiile petroliere se feresc de numele de “fracturare hidraulica” si ocolesc legea din 2011 cerând autorizatii de mediu pentru “foraje conventionale” sau pentru “foraje conventionale aplicate la zacaminte neconventionale“, alte companii descriu metoda ca fiind “stimulare hidraulica” si refuza sa ofere detalii publicului, invocând ca metoda este un secret industrial care nu poate fi dezvaluit publicului, ca li-l fura competitia …

Deci ar merita sa veghem ca, la data aducerii in discutia Parlamentului român a proiectului de lege care sa interzica extragerea de gaze de sist prin fracturare hidraulica, ca scopul legii românesti sa nu fie copiat orbeste si prosteste din legea frantuzeasca, ci sa reflectam la extinderea scopului legii la toate tehnicile de fracturare/dizolvare chimica a rocii, indiferent cum imaginatia cea debordanta a petrolistilor ar denumi procedeul din dorinta de a ocoli legea. Mai ales ca Chevron are atâtea cheltuieli (a se citi spagi) de amortizat, ca va da dovada de maxima imaginatie si tupeu pe viitor cand va cere autorizatii de mediu.

Efectul motiunii de cenzura: Hotnews nu mai are pe cine pupa-n cur

E ceva deruta si la Hotnews, si la EvZ. Intoxicarea de presa a început, mizeria cu reîntregirea salariilor e pe prima pagina. Dar este evident ca oamenii si-au pierdut busola : nu mai au pe cine pupa-n cur, nu mai au dosuri de asaltat cu limba, nu mai au cui presta câteva limbi jucause si gretoase între buci.

Tapalaba, anilinctorul sef, a pupat cu sete, apasat si cu mult amoc bucile lui MRU, tamâind in sus si in jos ce destept, cult in cap si intelept este premierul (demis) al Romaniei. Una e sa manânci cacat, alta e sa îi lauzi gustul, dar Hotnews si EvZ le-au facut cu asupra de masura pe ambele. 

E greu sa ramâi fara obiectul muncii. Parafrazându-l pe cetateanul turmentat al lui Caragiale, Tapalaba se întreaba debusolat : “Eu pe cine mai pup în cur?”

Incercati la Duduca, dar repede, ca se pare ca si zilele ei ar fi numarate. Dosul cel generos al Duducii a fost expus nemilos de o rochie alba, ridicola, cu trei numere mai mici, purtata de Duducuta la votarea motiunii, atat de stramta pentru un dos atat de mare incat crapa. E destul cur, a vazut natia întreaga, sa ajunga la toata lumea : Hotnews, EvZ, RL, labeunu, Cristoiu, Turcescu, Turturica, Pora, Mihaes. Sau sa dea câte o singura buca, sa ajunga la toti deontologii presei.

Breaking-news: Istoria la zi a luptei cu statul politienesc

Reblogged from ministru >> prim-ministru >> blogger:

Miturile pot fi distruse doar prin Adevar, oricât ar dura pana la cunoasterea acestuia. Pentru cunoasterea istoriei adevarate despre procesele „Trofeul Calitatii”, „Dosarul Zambaccian” si „Matusa Tamara”,  va invit sa vizitati site-ul

www.codulzambaccian.ro

Este efortul meu de a pune la dispozitia opiniei publice informatiile necenzurate privind lupta mea cu sistemul politienesc creat de Traian Basescu&Co.

Despre resursele inepuizabile de prostie ale justitiei române

Imi aduc aminte ca am participat, pe 07.11.2011, la o conferinta organizata la Parlamentul European cu titlul “Justice Delayed is Justice Denied“. Participarea mea s-a datorat faptului ca gazda era MEP Norica Nicolai (pe care o stimez mult) iar tema – arieratul judiciar si lentoarea actului de justitie din Romania si Italia – era interesanta pentru mine, ca persoana care cunoaste realitatile sistemului judiciar din Romania. Pe langa realitatile sistemului judiciar romanesc, era pusa in discutie si lentoarea procedurilor de judecata italienesti – Italia fiind campioana incontestabila, absoluta a lentorii procedurilor judiciare in Uniunea Europeana.

Din start, mi-am zis ca Norica Nicolai nu prea si-a ales bine Italia ca etalon de comparatie, pentru ca, in comparatie cu cel italienesc, oricare sistem judiciar este performant. Ma interesa, totodata, sa vad cum percep magistratii adevarata cauza a ineficientei justitiei din Romania. Au vorbit, ca magistrati pentru partea romana, Mona Pivniceru (care a dat vina pe schimbarile legislative prea dese, cu un discurs confuz si ingrijorator de dezlânat) si Marius Badea-Toader (membru CSM, cu aceasi opinie, plus numarul prea mari de dosare care gâtuie eficienta sistemului).

Inca de atunci aveam rezerve cu privire la realitatea cauzelor afirmate de onor magistratii cu pricina (ori erau nesinceri, ori autisti). Pe de o parte, stiam din proprie experienta ce motivari jalnice se regasesc in considerentele deciziilor din Romania. Pe de alta parte, respectivii magistrati nu luau nici macar o secunda in calcul faptul ca de vina pentru rezultatele cele proaste ale justitiei din Romania ar fi chiar magistratii insisi.

Insa acum cateva zile, cu ocazia unei documentari pe site-ul Curtii de Justitie a Uniunii Europene (www.curia.europa.eu), m-a pocnit curiozitatea sa fac un bilant-statistica a “contributiei” justitiei romanesti la dezvoltarea dreptului comunitar (va invit sa faceti la fel, prostia altora te amuza, iti creste stima de sine). Rezultatul este previzibil : demonstreaza, fara putinta de dubiu, calitatea submediocra spre catastrofala a judecatorilor din Romania (din 56 de cauze finalizate intre 2007-2012, cel mult cinci meritau atentia Curtii. Restul de 51 sunt aberatii ale judecatorilor si avocatilor din Romania, pierdere de vreme si resurse pentru Luxemburg).

In afara de cateva decizii, si anume :

•  Tatu, C-402/09 si Nisipeanu, C-236/10 referitoare la taxa de prima inmatriculare
• Circul Globus contra UCMR – ADA, C-283/10, care a demonstrat transpunerea heirupistica a directivei “copyright” in dreptul romanesc, interesanta foc pentru cei din show-biz live
• Petrotub (care nu se pune la socoteala, ca litigiul este de dinaintea aderarii Romaniei). Mai era una cu Delta Dunarii, dar cum la dreptul mediului nu ma pricep, o contabilizez de “buna” by default.

Restul este o jena totala. Spre exemplu, in cauza C-248/11, Curtea de Apel Cluj s-a temut sa faca ea insasi aplicarea dreptului comunitar la probele din cazul de speta si a intrebat CJUE cum sa judece (cum reiese din §30 din decizie). Tribunalul Dambovita, in C-33/07 a pus de asemenea intrebari cu privire la calificarea in fapt, primind ca raspuns un dispozitiv din care nu lipseste “revine instantei de trimitere sarcina sa verifice situatia de fapt”, in traducere “hai siktir, mai judecati si singuri“. La fel, in cauza C-258/10, unde Tribunalului Dambovita i se bate obrazul : “calificarea de fapt o face instanta de trimitere” si nu CJUE.

Apoi, instantele din România spun lucruri traznite. In cauza C-102/10, Judecatoria Focsani ridica chestiuni prejudiciale care, in opinia CJUE (§30), “nu lasa loc nici unei indoieli rezonabile“, sau, cu alte cuvinte, intrebari de Gâga-prost facut gramada. Tribunalul Dolj (cauza C-377/10) pune intrebari inadmisibile, care nu au nici o legatura cu litigiul principal (o dovada despre cum solutioneaza instantele din Romania cauze pe care nu le inteleg).

Mai apoi, instantele sunt proaste facute gramada si pun intrebari indamisibile (Tribunalul Dolj, C-377/10 citat mai sus; dar, mai ales, C-336/10, C-335/10, unde Curtea de Apel Craiova pune de doua ori (!!!!) aceeasi intrebare (!!!) referitoare la taxa auto care fusese deja solutionata in cauza Tatu C-402/09 – aceasta speta dovedeste fara dubiu ca magistrati de nivelul Curtii de Apel nu au cunostinte minime de drept comunitar).

Cel mai amuzant caz este, de la mare distanta, C-310/10 (Agafitei si altii contra Romaniei), prin care Curtea de Apel Bacau a pus o intrebare inadmisibila CJUE. In speta, reclamantii - Agafitei si altii – erau magistrati care se plangeau in instanta ca sunt discriminati ca si categorie socio-profesionala prin taieri de salarii. Magistratii romani, nici ca petenti, nici ca judecatori nu cunosc care sunt competentele Curtii de Justitie de la Luxemburg si solicita, respectiv admit cereri nastrusnice, iar cazul acesta de speta C-310/10 este patognomonic pentru prostia generalizata a judecatorilor din Romania si de necunoastere crasa legii.

In aceeasi linie de argumentare, sunt o multitudine chestiuni prejudiciale ridicate de instantele din Romania in domenii care fie nu tin de tratatele UE, deci nu au cum sa se regaseasca in competenta Curtii de la Luxemburg (C-134/12, Curtea de Apel Constanta, discriminari, drepturile omului, politisti) sau Tribunalul Arges (C-484/11) respectiv Tribunalul Dambovita (C-483/11) care intreaba CJUE despre daunele morale cuvenite victimelor comunismului (deci domenii care nu tin, in mod vadit si indubitabil, de competenta Curtii).

In cel mai bun caz, instantele din Romania intreaba – a suta oara – despre taxa de prima inmatriculare, desi CJUE s-a pronuntat deja in dosarele Tatu si Nisipeanu, precitate. Este vorba de Curtea de Apel Targu-Mures (C-178/10) sau Curtea de Apel Bacau (C-438/10). Poate ca magistratii aia de la Curtile alea de Apel nu primesc JO si de-aia nu au aflat de pronuntare, saracutii…

ATENTIE – nu am vorbit despre recursurile individuale (spre exemplu actiunile de anulare), introduse de persoane fizice sau juridice, alea sunt si mai caraghioase (si jenante), este vorba numai de CHESTIUNI PREJUDCIALE ridicate de INSTANTELE DE JUDECATA. Daca judecatorii din Romania intreaba lucruri care  nu tin de competenta Curtii, care nu sunt in Tratate sau pun intrebari inadmisibile ori fara legatura cu litigiul dedus judecatii, ne mai miram de calitatea actului de justitie in Romania?

Eu, unul, dupa ce am citit ce am citit e site-ul oficial al Curtii, mi-e rusine de justitia din Romania (Curtea de Justitie a Uniunii râde “cu asupra de masura” de justitia româneasca) si apreciez ca Olanda are dreptate cand insista ca mai avem ceva drum pana la intrarea in spatiul Schengen. Corect, nu putem intra cu judecatorii astia, care judeca cu curul si, cand sunt luati la intrebari, dau vina pentru propria lor incompetenta crasa pe altii (pe Parlament sau pe rolul prea incarcat), ca niste nesimtiti mioritici autentici.

Băsescu a cerut în Parlamentul României chemarea Regelui Mihai

Băsescu era negrăit: aşa că s-a gândit să se adreseze Parlamentului. Nişte cetăţeni de la balcon au scandat : “Demisia!” şi “Regele Mihai!”. Preşedintele a cerut protestatarilor, cu un tupeu de borfaş de cea mai joasă speţă, să meargă “la dânsul” şi să-L cheme. Trec peste ireverenţiozitatea apelativului “dânsul”, la ce să te aştepţi de la un marinar cultivat  pe docurile porturilor, la barbut … Parlamentarii puterii, singuri în sală urmare a boicotului opoziţiei, dintr-un pupincurism, servil şi abject, care provoacă scârba, au aplaudat furtunos replica “spirituală” a Fermecătorului. O înregistrare video a momentului aici.

Prezidementul habar n-avea ce rost are el acolo si de aceea nu a sesizat ambiguitatea “spiritelor” lui ieftine. Din calitatea sa de Preşedinte al României, el se adresează în mod oficial Parlamentului: tot ce spune de la tribună în timpul mesajului este comunicare oficială.

Aşa fiind, iau act cu satisfacţie că Jucătorul, confruntat cu proteste ale opozanţilor lui politici care i-au solicitat demisia, a achiesat cererilor şi în mod oficial, de la tribuna Parlamentului, în timpul unui mesaj constituţional, a solicitat să fie chemat Regele, în aplauzele furtunoase ale parlamentarilor puterii.

Aşa că, de acum, Îl aştept să vină, că a fost chemat în mod oficial, de actualul şi efemerul şef al statului şi parlamentarii puterii actuale, la fel de efemere.

Alteţa Sa “Regală”, Anagramă Lambrino

În mod normal încerc sa evit atacurile la persoană, etichetările, insultele şi ultragiile la persoană. Dar are şi eleganţa limite : cu jegurile şi scursurile umane trebuie să te comporti ca atare, deoarece decenţa în comunicarea cu decervelaţii sau canaliile este o pierdere de vreme şi energie.

Principial vorbind, soarta bastarzilor este una grea. Este dificil sa te naşti cu semnul infamiei pe frunte, să ştii că eşti un copil “din floricele”. Este hidos să îşi dai seama ce ai fi putut să fii dar nu eşti dintr-un accident de concepţie. Este nedrept să porţi stigmatul de “ijo de puta” sau de “son of a bitch” sau, mai pe româneşte, ”pui de curvă”, când tu nu te faci cu nimic vinovat de propria situaţie în care te afli, de vină fiind doar priapismul sau libidoşenia paternă şi laxitatea morală a mămicuţei.

Cred că Anagramă a crescut tot auzind poveştile otrăvite ale părintelui său, despre nedreptatea pe care Casa Regală i-ar fi făcut-o lui, cel mai legitim dintre bastarzi, atât de des repetate că a început să creadă în toate elucubraţiile care se vântură din nou, referitoare la validitatea căsătoriei lui Carol al II-lea cu Zizi Lambrino. Din acest punct de vedere, săracul de Anagramă nu este decât o victimă a delirului familiei Lambrino din care face parte şi îmi este milă de el. Dar orice milă pentru acest bufon al regalităţii mi-a dispărut de când am aflat de cât jeg moral poate dispune “the nephew of a bitch”, i.e. Anagramă Lambrino şi combinaţiile lui jegoase cu Troscangiul cel dintâi al naţiunii.

Mai ştim că Anagramă Lambrino a zămislit, masturbându-se în păhărel, un copil (nevinovat, altă victimă nefericită a delirului grandoman din familia Lambrino) pe care princiborfesa Lia l-a născut, vorba lui Dinescu, gata înfăşat, la nici cei 60 de anişori ai ei iar moţul pruncului a fost tăiat de nănaşul Băsescu cu un ciob de sticlă de whiskey. 

Până aici te uimeşte caraghioslâcul botezării unui prinţ de sânge pretins regal de către un  preşedinte de republică. Că gestul este o insultă la adresa Casei Regale, al cărei membru Anagramă pretinde că este, pare evident. Că decizii de genul cumetriilor şi încuscririlor în Casa Regală se iau numai cu acordul şefului Casei Regale, este la fel de evident, însă Anagramă este membru al familiei regale doar la drepturi, nu şi la obligaţii.

Apoi, după atacul mitocănesc al cumătrului Băsescu la adresa Regelui, din 21 iunie 2011, am priceput şi noi miza cumetriei : se încerca ponegrirea imaginii Suveranului pentru a profita Bastardului. Cu alte cuvinte, retrocedarea averii Casei Regale trebuia realizată nu către Suveran ci către nepoţii curvelor lui Carol ai II-lea. Bineînţeles că Anagramă împarte prada cu cel care i-o oferă pe tavă, că doar sunt în familie, sunt cuscri (Anagramă ştie să împartă, a declarat pentru EvZ că donează statului 62,5% din castelul Peleş … restul rămâne între naşul şi finul…). Dacă statul nu are bani să răspumpere cei 37,5%, ajunge EBa principesă la Peleş! Ce este amuzant este că Lambrino nu donează statului jumătate, trei sferturi, două treimi ci procente fixe, cu virgulă şi zecimală, ceea ce presupune o tocmeală la sânge …

Mă declar SCANDALIZAT de decizia Curţii de Casaţie, care a sucombat maşinaţiunilor Jucătorului Băsescu şi i-a acordat drepturi succesorale lui Anagramă: nu scandalizat din considerente politice, care ţin de Statutul Casei Regale, ci din considerente pur juridice, deoarece faptele, aşa cum ştim noi că s-ar fi petrecut, exclud orice posibilitate ca Anagramă să fie altceva decât un copil “din floricele”, altceva decât un bastard, un urmaş jalnic al priapismului bunicului său.

La data morţii lui Carol al II-lea, în 1953, acesta renunţase, încă din 1940, la toate drepturile sale la succesiunea tronului şi la patrimoniul Casei Regale, în favoarea fiului său Mihai. Aşa fiind, Peleşul are, din 1940 încoace un stăpân legitim, în persoana Suveranului. 

De asemenea, Codul civil din 1953, data morţii lui Carol, excludea copii bastarzi de la succesiunea tatălui. Tatăl lui Anagramă este bastard pentru că s-a născut în august 1920, la peste un an şi jumătate de la anularea căsătoriei religioase dintre Carol al II-lea şi Zizi Lambrino (căsătoria lui Carol al II-lea ci Zizi a fost doar religioasă, nu şi civilă, ceea ce contravine Constituţiei din 1866 în vigoare, deci căsătoria nu a fost validă şi anularea o formalitate. Nu mai vorbesc despre lipsa acordului suveranului Ferdinand I pentru căsătoria prinţului moştenitor, alt motiv de nulitate …).  Ca un bastard să poată să îşi moştenească tatăl, acesta trebuia recunoscut de către părinte, prin declaraţie la ofiţerul de stare civilă sau prin declaraţie autentică, inclusiv prin testament, ceea ce Carol al II-lea s-a ferit ca dracul de tămâie să facă. În concluzie, Anagramă Lambrino nu putea să îl moştenească pe Carol al II-lea, tatăl lui neavând vocaţie succesorală la succesiunea lui Carol al II-lea.

Deci orice delir al lui Anagramă că moşteneşte el Peleşul este o aberaţie. Anagramă a fost crescut în delirul drepturilor lui refuzate de soarta maşteră, o amărâtă victimă. Însă la un şpriţ l-o fi convins pe Prezidement că el este adevărata fiică a mamei Omida (la cât alcool este în creierii lui, nici o decizie aberantă nu ne mai miră), iar de aici asistăm la rescrierea istoriei potrivit cumetriilor lui Băsescu şi de aici tot apar victime colaterale ale Prezidementului. Acum asistăm la salve ale procurorilor DNA care trag în Tăriceanu, care cică s-ar face vinovat de abuz în serviciu pentru că a retrocedat, prin ordonanţă, Castelul Peleş către Maiestatea sa Mihai I.

Băsescu câştigă astfel pe toate planurile :

1. Face de râs Casa Regală cu prestaţiile bufonului Anagramă Lambrino, ridiculizează ideea de monarhie, în condiţiile cristalizării tot mai evidente a unei opţiuni monarhice în România
2. Loveşte în duşmanul lui, Tăriceanu, pe care nu l-a uitat pentru anii 2007-2008
3. Acordă o ditai halca de avere unui cumătru de-al lui, om de paie şi interpus – de fapt îşi acordă sieşi şi EBei Peleşul.

Maiestate, iartă Înalta Curte, că nu ştie ce face! Îmi crapă obrazul de ruşine de neruşinea ei! Iartă-i, cum ne-ai iertat pe toţi …

PS : Jurnaliştii de la EvZ nu contenesc cu osanalele la adresa AS”R” Paul. Mari jurnalişti … dacă ar fi citit măcar informaţiile de pe Wikipedia, ar fi aflat destule încât să se îndoiască de ceea ce afirmă la ordin. Dar cum dubiul este exclus când ai ordin de zi pe unitate, le acord, pentru fiţuica otrăvită pe care o editează, titlul de “Fripturiştii Anului 2012“:

Nevoia de standarde

Banuiesc ca multa lume isi aduce aminte despre tristul caz, de acum cativa ani, al pacientului plimbat in stare grava si mereu agravata de la spital la spital, spre disperarea autentica a echipajului de pe ambulanta, care l-a abandonat exasperat, intr-un final, sa crape la un colt de strada cu perfuziile la subrat, din moment ce nici un spital nu se interesa de el.

Multa lume, desi a privit cu interes valentele medico-penale ale cazului, nu a vazut in speta respectiva un simptom grav, de nefunctionalitate per ansamblu, a sistemului medical romanesc de sanatate si a medicinei de urgenta in special. Pentru ca nimeni nu s-a obosit sa defineasca niste standarde minime ale actului medical, standard minim referitor la ceea ce este admisibil si ce nu, ce se poate tolera si ce nu. Nefacand asta, Ministerul Sanatatii a facut posibila repetarea unor astfel de tragedii, iar un alt caz trist, cel al Maternitatii Giulesti, este emblematic pentru neputinta sau nedorinta autoritatilor de a impune standarde in sistem, standarde care sa poata comensura esecul si, implicit, sa il poata elimina pe viitor. Cauza este frica ministerului si a ministrilor, as zice eu. Daca impui standarde actului medical, trebuie, la randul tau, sa respecti alte standarde de personal, dotare materiala – ceea ce Ministerul Sanatatii doreste sa evite cat mai tare, deoarece problemele decurg, in principal, de la subfinantarea cronica si lipsa tot mai acuta de personal raportat la volumul de activitate.

La fel, un incident aparent fara relevanta deosebita poate constitui un semn de eroare de sistem – cazul inspectorului de politie, angajat in cadrul DNA Bacau, care a fost prins furand din magazin (stirea, aici). Ce politie este aia daca o persoana poate sa ajunga la gradul de inspector si nu la circulatie rutiera ci la DNA, avand un atare dispret fata de legea penala – sau fiind intr-atat de tembel incat sa fure din magazine? Cat de mare sa fie saracia sau prostia daca bunuri de 500 RON au tentat iremediabil de tare un inspector de politie, “omul legii”, astfel incat sa isi riste cariera si libertatea? Ce incredere sa mai ai in DNA daca este populata cu astfel de persoane, cu viziuni atat de laxe referitoare la legea penala si respectarea ei?  Daca un politist cu grad de inspector si purtatorul de cuvant al institutiei, deci cel responsabil de imaginea institutiei, a fost in stare sa terfeleasca iremediabil imaginea institutiei pe care ar fi trebuit sa o apere, prin savarsirea unei potlogarii atat de ieftine si abjecte, ce garantii avem ca si Danel Morar sau alti mari procurori anticoruptie nu sunt la fel de lacsi in ceea ce priveste aplicarea legii penale? Nici una. De unde stim noi care sunt criteriile de angajare si promovare in DNA daca un borfas atat de jalnic a ajuns inspector?

Cazul inspectorului de politie de la DNA Bacau care fura din hipermarketul REAL ar fi trebuit sa fie un semnal grav, de alarma, pentru seful DNA, Procurorul General si Ministerul Justitiei. O reactie fireasca ar fi fost nu numai concedierea inspectorului, ci si demararea unei anchete care sa identifice cauzele care au facut posibila angajarea la DNA unei persoane cu o astfel de atitudine fata de infractiunea de furt calificat, pentru ca un astfel de dezastru de imagine sa nu se mai produca. Dar o astfel de ancheta nu a fost ordonata, deoarece cred ca era deosebit de periculoasa – ar fi demonstrat ce valoare discutabila au marii nostri luptatori anticoruptie si de ce se fasaie lupta anticoruptie in instante – din cauza calitatii umane exceptional de slabe a celor care intocmesc dosarul represiv.

In concluzie, asa cum tragedia din Sanatate s-a repetat pentru ca nimeni nu a vrut sa ia masurile care se impun, vom mai asista la episoade care sa ne ateste, dincolo de dubiu, cat de jalnica este politica de recrutare si promovare a personalului in cadrul DNA.

Mandra reforma, mester Carmaciul!

Toti marii barbati ai natiunii, ai omenirii, ai universului, au inceput modest : ba intr-un grajd printre animale, ba intr-o bojdeuca, ba inttr-un satuc uitat de vreme, departe de lumea dezlantuita. In cazul Carmaciului natiunii, Istoria a inceput la Murfatlar, unde sfantul Duh al reformei cu orice pret s-a intrupat in Traian, reformatorul minune. Legenda spune ca s-a nascut cand se crapa de ziua, cand se ingana ultimul licar al luminitei de la capatul tunelului cu luceafarul reformator al diminetii, si ca primele cuvinte ale lui Traianel au fost “Dreptate si adevar”, “DNA” si “Sa traiti bine!”.

Maturitatea a fost varsta la care geniul Carmaciului a ajuns sa se manifeste plenar : acolo am vazut intelepciunea sa de Lider Maxim, rectitudinea sa morala, atitudinea ferma de condamnare fata de dictatura comunista si abuzul ceausist : din telegramele de felicitare ale capitanului “Biruintei” intelegem ce barbat falnic, mandru, viteaz, drept si plin de principii primise natia romana in persoana lui Traian Basescu. Apoi din ispravile sale matrozistice din port de la Rouen intelegem ce capacitate marinareasca neasemuita s-a zamislit in Popeye-ul cel nepereche al natiunii.

Daca pana aici existenta sa a fost miraculoasa dar inca sub semnul umanului, evolutia sa ulterioara a relevat supraomenescul, divinul, providentialul: este in puterea omului sa pupe in cur regimul comunist dar sa ramana totusi luptator impotriva lui, au facut-o atatia, insa nimeni nu a reusit sa lucreze in perioada ceausista in comertul exterior si sa nu fie securist cu dosar si angajament; ori Jucatorul nici Securici n-a mancat, nici de la CNSAS nu-i pute a dosar, iar asta este minune nepamanteasca, fiind peste putinta muritorilor de rand sa lucreze in comertul exterior, ba, mai mult, la Anvers, si sa nu aibe dosar de Securici.

Minunile au continuat, neintrerupte, si dupa Lovilutie : precum Isus a transformat apa in vin, Traian a transformat a opta flota din lume in nimic, cu prejudiciu zero. Aceasta fapta de dematerializare, topire, disparitie in neant, fara urma si prejudiciu a flotei, ne arata puterea Carmaciului asupra materiei, careia ii poate ordona sa dispara si pe care o stapaneste.

Mai apoi, tot ca ministru de transporturi, a reusit performante unice in Europa : a gasit secretul alchimistilor, acela de transformare a materiei in aur, dar el l-a aplicat in secventa inversa, in sensul ca a transformat banii nostri in asfalt; cum descoperirea secretului alchimistilor trebuia facuta publica, a umplut drumurile din tara cu placute “Aici sunt banii dumneavoastra“. Drumuri nu prea erau, nu prea sunt si nici nu vor fi, dar nici banii nu mai sunt, ceea ce iar ne arata ce puterea divina are Carmaciul asupra materiei.

Sirul minunilor continua : a lacramat ochiul lui cel stang, precum icoana cea facatoare de minuni, de dragul lui Stolo cel bolnav si acesta s-a dat pe loc la o parte din fata lui. A profetit in campania electorala din 2004 ca nu exista dovezi contra lui Nastase dar daca ajunge el la putere le va gasi : ia uitati-va la condamnarea din “Trofeul calitatii”, ca sa vedem profetia implinita, semn clar ca Duhul era pogorat asupra sa cand profetea in 2004.

Ca primar al Bucurestilor, a reusit ca nimeni altul sa transforme nu apa in vin, ci Bordeiul in Sat francez, Satul Francez in 34 miliarde de EUR pentru credinciosul sau in ale portocalei, Costanda. La fel, terenurile lui Nicolaides sau cu terenurile din Straulesti restituite in Primaverii prin echivalent, asa de dubios ca si un copil de doi ani pricepe ca este cusut cu ata alba dosarul de retrocedare: dar, minune, Parchetul nu considera penale respectivele fapte, inca un semn divin.

Nu vorbim despre casa din Mihaileanu, despre vanzarile anterioare care i-ar putea justifica orice achizitie, inclusiv luna de pe cer, asa de supraomenesc este Carmaciul nostru. La fel, jefuieste ziariste de telefonul mobil in vazul camerei, ba le mai si insulta ca bonus, dar, din nou, Parchetul nu vede infractiunea.  La fel, pixelul albastru este miracolul care s-a interpus intre scatoalca prezidentiala si falca unui copil, rusine sa-i fie lui Dinu Patriciu!

Minunile se tin lant : Elena Udrea este surprinsa in repetate randuri venind in vizite nocturne la trei coceni dar onoarea sa este mai intacta ca oricand, fiind avansata pe un post care controleaza un sfert din bugetul Romaniei. Ca prin farmec, nimeni nu mai intreaba nimic despre legatura dintre vizitele nocturne si ascensiunea fulminanta a unei outsider politic, cum lumea uita si despre contrectele Udrei cu RAPPS si creditul cu BRD, aflate in directa legatura cu campania electorala a Jucatorului. Curat miracol!

Lista minunilor Jucatorului este mai lunga decat Vietile Sfintilor. El a dat noi impulsiuni istoriei care se scrie potrivit cumetriei sale cu Anagrama Lambrino si printisorul cel minunat – facut, nu nascut (unii hulitori ar zice de cumatra Lia si cumatrul anagrama ca au facut copilul ala din incheietura mainii), matematica se face potrivit numaratorii Robertei, arta plastica cunoaste, de la Pinalti incoace, noi dimensiuni in portretistica omagiala a Elenei, peisagistica rurala este revolutionata de oile lui Flutur.

Toti suntem urmasii lui Traian, ai lui Traian Basescu, cum a stabilit vestala sa Udrea, sa le fie numele laudat! Mandra reforma, mester Carmaciul!