“Vă rugăm să ne scuzaţi/Nu producem cât furaţi!”

În urmă cu ceva timp, am scris despre avioanele F16. Administraţia Prezidemenţială, cel mai activ şi înverşunat agent de lobby pro-american şi antiromânesc a fost devoalată de scurgerile Wikileaks ca promotoare a demersului “tactic şi strategic” de achiziţie a unor lighene zburătoare americane F16, second-hand, uzate fizic şi moral, la preţuri de avioane noi.

Acum, experienţa personală mă determină să revin la acest subiect. Avioanele F16 nu sunt nişte lighene zburătoare, uzate fizic şi moral, cum în mod nejustificat le-am preamărit eu în postul menţionat mai sus, ci sunt, de-a dreptul, OBIECTE DE MUZEU. Dovada am găsit-o vizitând muzeul armatei belgiene de la Cinquantenaire/Jubelpark, Brussel, unde era expus şi un avion F16, printre alte glorii trecute ale aviaţiei : Mirage-ul franţuzesc, Spitfire-ul englezesc, DC3, “Fortăreţe zburătoare B-26″, Junkers etc. etc. ….

Americanii aruncă avioanele F16 la gunoi, aliaţii din NATO le tupilesc prin muzee şi noi, cu Băsescu în frunte, ce facem? Ne oferim să le cumpărăm la preţuri de avioane noi!!! Ceeeeee? Lucruri de muzeu? E ca şi cum ai cumpăra la preţ de Ferrari o Dacie 1300, fabricaţie ’68, ca să participi cu ea la o cursă de Formula 1.

Băsescu trebuie condamnat penal pentru lobby-ul neruşinat de penal (abuz în serviciu, fals intelectual) pe care îl face pentru nişte OBIECTE DE MUZEU pe care ni le prezintă ca fiind TEHNICĂ DE APĂRARE pe care trebuie să o plătim cu bani publici MULŢI. Ai mei, ai dumneavoastră. De tupeul lui Băsescu de a minţi de îngheaţă apele, nu mai vorbim, este supercunoscut. Dar despre consecinţele juridico-penale ale nesimţirii putem vorbi : dacă prezentarea unor vechituri de muzeu, care pun probleme de casare americanilor, ca fiind tehnică de apărare indispensabil necesară românilor, este sau nu este pentru şeful CSAT abuz în serviciu în formă calificată, mai ales din prisma faptului că specialiştii din apărare au susţinut că nu-s bune de nimic. De preţul exorbitant al lighenelor nu mai vorbim, ci doar să ne întrebăm cât le intră Prezidementului şi camarilei în buzunare, că doar nu fac lobby pe gratis.

VĂ RUGĂM SĂ NE SCUZAŢI, NU PRODUCEM CÂT FURAŢI!

România – nici democraţie, nici dictatură – este, în fapt, o democratură

Ca să păstrăm proprietatea termenilor – expresia deosebit de dragă domnului Pleşu, după cum viu ne amintim – România este o democraţie. Avem pluralism politic. Avem alegeri libere, cu vot universal, egal, secret şi liber exprimat. Alegerea Parlamentului în 2007 a fost una prin vot democratic, deci avem o adunare legiuitoare democratic aleasă.

La fel şi cu preşedintele – lăsând deoparte unele scandaluri referitoare la numărătoarea voturilor – a fost ales prin vot universal, egal, secret şi liber exprimat. În aceeaşi linie de consideraţii, avem o Constituţie care consacră principiile democraţiei, separaţiei puterilor în stat, care organizează un mecanism instituţional de tip democratic – Constituţia României fiind, cel puţin la un nivel teoretic şi declarativ, printre unele dintre cele mai evoluate din Europa. Am avut alternanţă la guvernare – indicatorul funcţional al pluripartidismului.

Din considerentele de mai sus, România este un stat democratic, cu alternanţa la putere, cu alegeri libere, cu cadru instituţional democratic, ce mai, tot tacâmul. Realitatea concretă a ultimilor ani vine să sugereze o altă interpretare.

Parlamentul, ca for legiuitor suprem, nu funcţionează, fiind redus la rolul de apendice al guvernului, la funcţia de for care aprobă ordonanţele guvernului şi care asistă, ca la spectacol, la asumările de răspundere ale guvernului. Deci dezbateri nema, deci esenţa democraţiei parlamentare, ioc.

O altă pervertire a votului popular dat pentru forul legiuitor, Parlament, este ilustrată de posibilitatea larg deschisă aleşilor de a nesocoti votul de învestitură, de a trăda şi de a reformula majoritatea parlamentară rezultată din votul popular prin trădare şi schimbarea partidului. Cu alte cuvinte, nu contează ce partide votează poporul, ci cum trădează aleşii, deci democraţia reprezentativă este pervertită letal de trădări şi schimbări de tabere, după ciolanul cel mai mare pe care îl obţine alesul.

Acum, că ne-am convins de imperfecţiunile vădite ale democraţiei parlamentare (ne)reprezentative, ne îngrozim de prerogativa Preşedintelui de a desemna premierul după alegeri, în funcţie de rezultat şi, mai ales, de trădari. Dacă trădarile sunt suficiente ca să formăm majoritatea în Parlament, votul popular iarăşi nu contează -  nici executivul nu este reprezentativ prin raportare la populaţie. De justiţie nu mai zic, dacă puterea poate să se răţoie la judecători despre modul de soluţionare a dosarelor? Başca faptul că se promovează acte normative prin care guvernul se pişă pe hotărârile definitive ale justiţiei şi pe justiţiabili.

Dacă mai adăugăm un preşedinte care numeşte judecători la Curtea Constituţională şi la investitură le trasează indicaţii preţioase despre ce au de făcut în executarea mandatului de judecător CCR, pe faţă, nemijlocit, fără jenă, mai numărăm încă o instituţie constituţională care este disfuncţională. La asta se pune şi faptul că, prin jocul parlamentar al abuzului de majoritate, partidul cu 30% din voturile naţiunii a desemnat 100% cei 3 judecători CCR care se preschimbau în 2009 (Petre Luzăroiu, de altfel, a fost numit pe un mandat de 9 ani după ce deja executase un mandat interimar de 1an jumătate, în dispreţul Legii 47/1992 care limitează mandatul MAXIM al judecătorilor CCR la 9 ani). Deci cea mai mare instanţă din România este NELEGAL constituită şi mai este şi NEREPREZENTATIVĂ, să ne mire că este disfuncţională şi primeşte indicaţii preţioase?

În final, pervertirea cea mai mare a democraţiei şi a noţiunii de alegeri libere este reprezentată de aparatul propagandistic de stat. Aparatul este uriaş : serviciile secrete aservite unei singure persoane (preşedintele), acoperiţii serviciilor secrete din presă, societatea civilă, blogosferă, intelectualii ”de curte” -  toţi creează un vacarm propagandistic care acoperă, sufocă, înăbuşă orice liberă exprimare a opiniei prin volumul lor. Dreptul la opinie presupune nu numai dreptul de a vorbi, ci şi dreptul de a recepta opinia altuia. Câtă vreme poporul nu poate auzi vocile dizidente, critice, din cauza mugetului asurzitor al corului uriaş de aplaudaci, dreptul la opinie este o glumă proastă iar fără informare votul dat este, în fapt, furat prin dezinformare şi propagandă. Aici este buba a mai mare a democraturii româneşti, exact hiba maximă care deosebeşte pe românii cei neinformaţi şi neobişnuiţi să gândească de restul lumii pretins civilizate.

Concluzia unui post lung şi searbăd, deoarece zice ce lumea ştie demult : România are aparenţele formale ale unei democraţii, dar în substanţă nu este o democraţie. Este o formă fără fond, o democraţie fără democraţie care nu este nici dictatură : este o democratură. Astfel păstrăm proprietatea termenilor, lucru aşa de drag pupinbăsistului Pleşu. Este bine că protestăm în Piaţa Universităţii şi la TNB împotriva regimului democratorial, împotriva taxei auto, a legii sănătăţii, a comasării alegerilor etc., dar nu trebuie să uităm să revendicăm puterii şi opoziţiei :

- să interzică traseismul sub sancţiunea pierderii locului în Parlament. Nu se poate să te pişi pe votul celor care te-au ales şi să se altereze rezultatul votului democratic după matematica ciolanului.

- să reflectăm la limitarea atribuţiilor preşedintelui (ar fi cazul ca Guvernul să fie desemnat de Parlamentul care îl poate demite), la desemnarea membrilor CCR prin reprezentativitate, la  imixtiunile puterii executive (preşedinte inclus) în activitatea de judecată, CCR, DIICOT, DNA prin indicaţiile preţioase date de putere unor judecători constituţionali, procurorilor sau judecătorilor de drept comun.

- la regândirea procesului de consultare populară şi transparenţă decizională în cazul adoptării de legi cu impact asupra României în ansamblul său (codul muncii, asigurări sociale, sănătate, educaţie) – în definitiv autoritatea aleşilor vine din consensul celor guvernaţi nu din constrângerea acestora.

- necesitatea scrutinului parlamentar extins si atent asupra activităţii serviciilor secrete (şi bugetelor lor). Faptul că STS-ul lui Opriş are un buget mai mare decât Poliţia şi Jandarmeria la un loc mă face să spumeg de furie.

- inserarea unei obligaţii legale de divulgare a tuturor contractelor de imagine, promovare, publicitate încheiate de autorităţi cu presa scrisă şi online, sub sancţiuni penale. Eu vreau mai mult ca orice să aflu salariul şi beneficiile lui Patapievici la ICR, căt a plătit Udrea către Hotnews pentru “promovare de frunzuliţă” şi nu numai, din ce bani este tipărit EvZ, cât ne-a costat TVR Info – a se citi propaganda lui Culcer, Marian şi Pora. Să nu vă mire, vă zic eu de dinainte, mai mult decât toate tăierile de pensii şi salarii de la amărâţi.

Să nu uităm să cerem şi asta în Piaţă! Ştiu, şi legea sănătăţii sau taxa auto sunt importante, dar democraţia este cea mai importantă! Eu protestez, cum pot, împotriva traseismului politic, abuzului de majoritate, prostirii populaţiei pe faţă!

Bucureşti, 14 ianuarie 2012. “Zbor deasupra unui cuib de cuci”

România lui Băsescu seamănă uluitor cu salonul asistentei-şefe Wratched din romanul “Zbor deasupra unui cuib de cuci“. Este expresia intoxicării propagandistice continue, prin intermediul unor difuzoare identice celor din roman/film, doar că  în România se numesc Tevereruri, Labeunuri, Evezeuri etc. Din Tevereruri, Labeunuri, Evezeuri, cărtăreşti, naşi, pleşi, mirceamarieni, pore, cristoi etc., etc., coboară peste popor, ca o pâclă, ceaţa propagandistică a prostirii pe faţă a pacienţilor numiţi români.

Salonul cu pacienţi România a sorei-şefe Traian Băsescu ar fi continuat rutina umilirilor pacienţilor, batjocoririi opiniei majoritare şi democraţiei, măsluirilor de adevăr, incriminărilor false exact precum în salonul condus de sora Wratched de care vă tot vorbesc, tocmai pentru că pâcla din capul oamenilor era prea densă iar manipularea abilă.

Însă, după uciderea lui Bibbit (nevroticul Bibbit este jucat, la noi în salon în Românica de dr. Raed Arafat) din cauza cruzimii şi poftei nesătioase de putere absolută a sorei Traian, pacienţii se revoltă, se răscoală şi expun slăbiciunea sistemului : sora Traian Wratched nu este omnipotentă! Poate fi suguşată, sugrumată, chiar ucisă de o mână furioasă! 

Exact asta cred eu, de la 2300 km distanţă, că s-a produs ieri în România : Bălălău a simţit, în propria lui beregată, cum se încleştează mâna unui McMurphy popular, spontan şi neregizat. Şi şi-a umplut chiloţii de sustanţă maro, moment în care a cedat îngrozit şi a retras proiectul de lege de “reformă” a sănătăţii. Mitul atotputerniciei lui Băsescu s-a spulberat. Omul nu (mai) poate livra, întocmai şi la timp. La fel ca şi Rabbi Mordechai, cred ca, de acum, Băsescu va fi mârâit intens în propriul partid, dacă nu sfâşiat, ceea ce îi doresc din inimă, să fie abandonat la fel ca sora Wratched.

Protestele din Piaţa Universităţii au fost înăbuşite ieri, 14.01.2012, cu pulanul şi lacrimogena, prin violenţă, exact cum sora Wratched l-a lobotomizat pe McMurphy. Trebuie deci să găsim în noi puterea, rectitudinea, civismul de a rupe, de a sfărâma în bucăţi dulapul cu robineţi de inox ai sistemului şi să ne croim drumul spre libertate. Să nu aşteptăm personaje mesianice, să nu ne aşteptăm ca această lucrare să fie făcută de vreun Ponta sau Antonescu (de altfel, au fost desincronizaţi şi penibili, mai ales Ponta), transformarea trebuie să vină dinăuntrul nostru. Este schimbarea care trebuie să se producă în noi.

PS : Cu un tupeu halucinant, senatorul PDL Iulian (sub)Urban i-a numit pe protestatarii din Piaţa Universităţii “viermi care îşi merită soarta“. Insulta (art. 205 Cod Penal) săvârşită de un avocat la adresa unor oameni care se fac vinovaţi de alte opinii politice decât domnia sa pe tema legii sănătăţii (deci o reacţie exagerată, cu vădite valenţe penale, venită din partea unui avocat) mă îndreptăţeşte să suspectez că avea interese pecuniare semnificative la operaţiunea de privatizare a ambulanţelor, spitalelor şi policlinicilor, altfel nu se explică derapajul înspre emoţional al discursului domniei sale.

Regret că, din cauza distanţei, nu am putut participa la manifestaţie, dar mă mândresc să fiu “VIERME”. “VIERME” a ajuns, aşadar, un titlu de nobleţe, o distincţie, o medalie, un pedigree, exact ca “GOLAN” pe vremuri nu demult apuse.

Semnează,

UN VIERME

Cărţi citite de alţii. Azi, despre cărţi citite de Vladimir Tismăneanu

Dacă nu e şi fudul, prostul nu e prost destul. “Cu prostul cel needucat/Te lupţi un pic şi ai scăpat./Dar lupta este colosală/Cu prostul care are şcoală“. Şi domnul Tismăneanu are şcoală destulă, de-ajuns cât să justifice această minune de postare de pe Hotnews via Contributors. 11 cărţi care, zice preopinentul cu o suficienţă ce-ţi provoacă greaţa, musai trebuiesc citite pentru a-ţi încărca “bateriile intelectuale” şi pentru ”fortificare mentală”. Vitamine şi ginseng pentru creier, ce mai.

Aş fi trecut peste ridicolul sublim al “bateriilor intelectuale“, obligatorii apud Tismăneanu pentru supravieţuirea creierului şi glandei gândirii, zâmbind amuzat în faţa prostiei ritoase şi găunoase, ex cathedra, a preopinentului, dacă nu aş fi zărit, în articol, mostre de prostie pură, din specia aceea de prostie sublimată, cristalină, de 24 carate.

În mod firesc, părerea mea despre domnul Tismăneanu pendulează între “dl. profesor Tismăneanu“, academician citit, erudit şi cercetător al comunismului şi ororilor lui şi “Clismăneanu“, pupincuristul băsist şi oportunistul sinistru, devoalat publicului în laşitatea sa coniventă, în lipsa totală de reacţie la mârlănia băşidenţială din 21 iunie 2011 la adresa MS Regelui (ce mare profesor de istoria comunismului este lingăul ăsta dacă nici măcar o dezamăgire, o deziluzie, o notă discordantă, o demarcare, ceva … nu critică făţişă, nu poate măcar să articuleze când Băsescu zvârle un hârdău de lături istoric inadvertente la adresa Regelui). Dar, mă rog, divaghez de la cărţile citite de alţii.

M-au uimit, dincolo de cuvinte, calcurile preţioase şi ridicole din franceză  ”Ma mefiez de pesimismul neo-spenglerian si de alte scenarii apocaliptice“. Cuvinte româneşti de tipul “n-am încredere“, “exprim rezerve“ îi put intelectualului de Maryland, dar preţiozitatea asta ascunde perfect lipsa de conţinut concret a comunicării. “Nu cred ca Marx are raspunsuri la provocarile timpurilor noastre“, adaugă domnia sa. Argumentele lipsesc, crezurile sunt însă afirmate cu tărie şi repetat. Dubios, sună a propagandă să afirmi un crez fără argumente. “Nu cred ca marxismul ori anarhismul, in oricare din incarnarile lor, pot oferi altceva decat ceea ce Max Weber numea excitatie sterila“.

Aşa să fie? O fi oare Occupy Wall Street doar o irosire de energii aiurea în tramvai, fără repercursiuni? Mă îndoiesc. La fel s-a zis şi de Flower Power la începutul anilor ’70 şi totuşi mişcarea a avut un impact uriaş, atât în decada respectivă cât şi în cele următoare. Ce ne facem dacă mişcarea Ocuppy devine un mod de a gândi generalizat? Oamenii acolo au demonstrat împotriva profiturilor, au scandat “People, not profits!”. Or, ce enunţ mai clar al pericolului de recrudescenţă a marxismului vreţi? Profitul este inima economiei capitaliste, este menirea afacerii de a fi, iar aceşti oameni pun însuşi acest fundament economic şi politic în discuţie, ce dovada mai mare de marxism/anarhism doreşte filosoful? Dl. Tismăneanu ori gândeşte cu capul adânc înfipt în nisip precum struţul, rupt de realitatea evidentă ori are sarcină de serviciu, consemn pe unitate, să bagatelizeze impactul mişcării Occupy? Vă las pe dvs. să decideţi care din ipoteze vi se pare justă.

“Cred ca dezideratul retestarii “ipotezei comuniste” este absurd, iresponsabil si cinic. Pe scurt, obscen“.  Nu înţeleg semantica subtilă a termenilor tismăneneşti (adică în ce fel “absurd”, “iresponsabil”, “cinic” însumează, prescurtat, “obscen”, pentru că definiţia mea pentru “obscen”  -ca şi a DEX, de altfel- este una care nu are nimic de a face cu cinismul, iresponsabilitatea sau absurdul), eu am impresia unor catalogări propagandistice în slujba actualei plutocraţii, făcute sub acoperire îndoielnică ex cathedra. Etichete de propagandă, adjective-epitet fără argument.

Şi acum, la chestiile serioase, adică la cărţile deja citite de alţii – de dl. Tismăneanu, în speţă. Remarc, în articol, o limbuţă scurtă apariţiilor editoriale ale lui Aligică, Pătrăşconiu, Tapalagă, etc., personulităţi care îi vor datora, la rândul lor, o limbă, un elogiu, o osana, ceva la următoarea carte a politologului de Maryland.

1. Mircea Mihăeş – Ultimul Judt, Polirom. Acuma, utilitatea demersului de a citi o carte despre Judt, scrisă de Limbăeş, comparat cu citirea directă a operei lui Judt, este marginală din start. Ce este clar este că Judt şi Mihăeş se cunosc de la brânză, vorba lui Dinescu. Judecând după fracturile de logică din editorialele lui Mihăeş din EvZ, n-aş prea citi cartea cu pricina, dar Tismăneanu ne declară, pe cuvânt de pionier, că ea reprezintă ”O carte care adanceste perspectiva noastra asupra raportului dintre intelectuali si politica in lumea de azi“. Cum dl. Limbăeş nu îşi poate desprinde limba împlântată cu sete, cu cap cu tot, în curul prezidenţial, o carte care adânceşte (sic!) această perspectivă a raportului intelectualului Limbăeş cu curul prezidenţial trebuie să fie de-a dreptul comică.

2. “Marta Petreu, De la Junimea la Noica. Studii de cultura romaneasca, Polirom. O carte exemplara prin acuitatea, franchetea si prospetimea judecatilor critice“. Pe vremea mea, opiniile “proaspete“, rostite “cu francheţe“, însemnau, în codul elegant White House/Humphrey Appleby, nimic altceva decât muci în fasole, idioţenii sinistre debitate ritos, atât de clar încât mă întreb dacă Tismăneanu a lăudat cartea de nevoie/din obligaţie/din pilă/din silă, dar prin înjurături voalate. Voalate prost. Cartea ar trebui citită, pentru edificare.

3. Cristian Vasile, Politicile culturale in timpul regimului Gheorghiu-Dej, colectia “Istorie Contemporana”, Humanitas. Mie cartea, din titlu, îmi sugerează o eroare, prin folosirea pluralului, “politici“. Care, politici? Au fost mai multe? Nu, că s-ar confunda letargia cu strategia şi reacţiunea cu acţiunea. Nu îmi trebuie o carte ca să aflu că, după plecarea ruşilor din România şi ajungerea cu adevărat a lui Dej la butoanele puterii, stalinismul sovietic a fost înlocuit cu stalinismul nationalist neaoş. S-au schimbat stăpânii, s-a schimbat şi direcţia pupincurismului. Chiar trebuie să citesc o carte despre asta?

5. Mircea Cartarescu, Zen. Jurnal 2004-2010, Humanitas. “O carte pe care nu o poti lasa din mana, o avalansa de trairi, nostalgii, febre, anxietati si viziuni, de patimiri interioare si nevroze inavuabile, o carte despre mari iubiri si mari disperari…“. M-am strâmbat de râs când am văzut logica siluită la patimile şi nevrozele inavuabile, dar însemnate voluntar cu acribie într-o carte - cu drepturi de autor (banul să iasă). Parafrazând pe Caragiale, “Curat inavuabil, dar tipăriţi-l!”. La fel, fractura logică dintre titlul lucrării - ”Zen” – şi conţinutul recenzat – “trairi, nostalgii, febre, anxietati si viziuni, de patimiri interioare si nevroze ” care exclud starea de Zen, adică orice numa’ Zen nu. În regulă, mai are Băsescu ce citi, încă două’jde ani de aici încolo, putem să îl realegem pe viaţă preşedinte că autorul lui preferat a mai livrat un opus.

7. Cristian Preda, Rumanii fericiti. Vot si putere de la la 1831 pana in prezent, Polirom. ”Nimeni nu cunoaste mai bine si mai profund decit Cristian Preda aventurile spatiului electoral romanesc din ultimele aproape doua sute de ani“. Fără comentarii, că mi-e greaţă cât nu pot exprima cuvintele, despre acest “manual interpretativ al vietii politice romanesti de la debutul modernitatii democratice si pana astazi“. Manual, aţi priceput? Interpretativ, în sensul că orice altă interpretare decât cea din manual este proscrisă. Faptul că votul cenzitar s-a introdus după Regulamentele Organice mă face să simt, din plin, fericirea de a fi rumân votant la alegerile europarlamentare care aleg Ebe, colege cu eruditul autor. Dacă mă gândesc la data introducerii votului universal, leşin de interes pentru manualul interpretativ, esenţial pentru glagorie şi gnoză, scris de distinsul MEP.

Remarc, cu scârbă, spre final, recenzarea unor cărţi din străinezia cu anul apariţiei 2012 (sic), deci care, logic, nu au apărut încă şi, pe cale de consecinţă, nu le putem consulta şi trebuie să îl credem pe cuvânt pe orator, că suport de confruntare nema. Aşa doxă şi sapienţă, cu argumente numai de orator ştiute, am mai văzut, se pare că este o modă la ‘telectualii de azi ca să poată să afirme şi ei ceva si să nu îi poată contrazice nimeni, lăsând şi impresie de oameni citiţi ca nimeni alţii.

În final, vă rog să aveţi în vedere că aceste rânduri sunt scrise de o persoană care se recunoaşte sfertodoct snobil. Dacă am sa nu bun simţ şi logică, apreciaţi dvs.

Să aveţi parte de cel mai bun an în 2012. 

Institutul Cultural Român şi cultura lui cea inexistentă

Sâmbătă am fost la mediateca din campus (mă refer la campusul ULB). După cum îi şi spune numele, mediateca este ca un fel de bibliotecă doar că în loc de cărţi are CD-uri, DVD-uri, CD-ROM-uri, jocuri, programe de învăţat limbi străine, chestii de-asta, media şi multimedia, cu menţiunea că trebuie să aibă o tangenţă cât de vagă cu cultura.

Sistemul de mediateci al Comunităţii francofone din Belgia se bazează pe stipendii de la bugetul respectivei comunităţi, cu obiectivul de a creşte nivelul de cultură şi informare al beneficiarilor, un prilej de difuzare a propriei culturi şi propriilor valori, un mecanism de apărare (destul de eficient) împotriva ubicuitarului Hollywood şi industriei americane de film şi muzică, cu ale ei valori atât de discutabile.

Aici, la mediatecă, am aflat eu de Gretry sau de cât de  vastă este opera lui Gossec. Aici, la mediatecă, am aflat câtă muzică de bună calitate s-a făcut de către belgieni, acasă sau la Paris sau cât de adânci sunt tradiţiile muzicale ale acestei naţii. Aici am găsit, in extenso, discografia lui Philippe Herreweghe sau a lui René Jacobs sau despre concertele de la Bozar sau despre festivalul de interpretare pianistică al reginei Elisabeth.

Sâmbătă, însă, privirea mi se opreşte pe un oratoriu de Vivaldi (cine zice sau gândeşte Vivaldi = “Anotimpurile”, cu stilul ăla facil şi dulceag, se înşeală amarnic, Vivaldi este un titan iar opera lui uluitor de vastă). Era vorba despre oratoriul “Juditha triumphans“, dublu CD, produs în 1990 de “Hungaroton”, condiţii grafice excelente – libret, prezentarea lucrării, a interpreţilor, lucru îngrijit, ce mai. Uau, mi-am zis, ia uite ce vecini maghiari iuţi de picior am avut, imediat după căderea comunismului au şi pus de înregistrări DDD şi de CD-uri impecabile. Nu numai că le-au produs, dar au şi umplut vestul cu ele (eu am mai cumpărat din Belgia tone de Haydn – ambii, Joseph şi Michael -  sub bagheta lui Antal Dorati sau Pàl Németh), astfel că toată lumea au aflat de ei, de cultura care se face acasă la ei. La fel, să nu vă spun cât de agresiv îşi promovează actuala preşedinţie poloneză a Uniunii Europene, de la Brussel, valorile culturale poloneze -  sunt atât de multe spectacole poloneze, cu polonezi sau despre polonezi, că îţi vine să te predai şi să te înscrii la cursuri de limbă poloneză.

Ajuns la ghişeul mediatecarei, îmi exprim mirarea faţă de prezenţa unei înregistrări ungureşti în mediateca belgiană de limbă franceză. “Vaai, dar să fi văzut înainte, când erau viniluri …” a zis funcţionara de la mediatecă. “Erau discurile ceheşti, Supraphon şi Opus, pur şi simplu ne înecam în ele. Mai erau şi alea bulgăreşti, Balkanton, vaai ce multe erau şi acelea. Dumneavoastră sunteţi maghiar?” “Nu, am răspuns, român, dar Hungaroton, Opus, Supraphon şi Balkanton îmi sunt cunoscute de pe vremea pieţei socialiste comune. Înregistrări româneşti n-aveţi?” “Ăăăă … cum se cheamă marca românească?” “Electrecord“. “Nu îmi sună cunoscut, staţi să verific“, zice, şi se apucă să butoneze prin calculator. “Da, avem“, zice radioasă, “dar numai unul singur. Enescu. Vreţi să îl împrumutaţi?” Interpreţii nu îmi ziceau nimic, la fel şi lucrarea (dar mă rog, eu sunt mai filistin şi poate nu mă pricep). “Nu mulţumesc, poate altădată” zic. Am plecat.

Pe drumul spre casă am reflectat la promovarea agresivă, pe plan cultural, a preşedinţiei poloneze, la marketingul eficient al culturii ungare, la achiziţiile mele de înregistrări Supraphon cehesc din însăşi Viena sau din Brussel, ba, cu maximă amărăciune, la faptul că până şi marca Balkanton a Bulgariei este notorie în vest iar de Electrecord n-a auzit nimeni. Deci situaţii comparabile, rezultate diferite.

Răspunsul stă în ineficienţa Institutului Cultural Român. Decât să organizeze expoziţii efemere şi de o valoare discutabilă (mie cea de la New York, aia cu poneiul cu osu-n cur, mi se pare exemplu de bani irosiţi aiurea) mai bine ar pune mâna să exporte cultură românească. Nu de alta, dar eu m-am plictisit să cumpăr Ileana Cotrubaş (cea mai bună Manon Lescaut, după mine, sau o Suzana în Bărbier neegalată) sub marca EMI şi Angela Gheorghiu (cea mai bună Nadina în L’elisiro d’amore, mai bună parcă decât Joan Sutherland) sub marca Decca. Sau să mă gândesc că, de exemplu, înregistrările de aur ale Electrecord cu Nicolae Herlea (mie mi se pare cel mai bun bariton al tuturor timpurilor, la nivel mondial, încă neegalat, în roluri precum Rigoletto), mă tot întreb de ce marca Electrecord, titulara drepturilor de reproducere, nu este cunoscută?

Am ajuns să cred că marii oameni de cultură de la ICR nu sunt decât nişte sinecurişti imbecili şi narcisişti, care se pupă-n cur unul pe altul pentru a-şi ascunde reciproc non-valoarea, lipsa de viziune şi eficienţă în gestionarea (a se citi irosirea) banului public.

Măsura eşecului acţiunilor ICR de promovare a culturii româneşti se poate traduce prin indicatorul de mai sus : un singur CD românesc, cu români, produs de români într-o reţea de mediateci. Mi-e silă de competenţele manageriale ale haşrepeului şi a echipei lui cu care înregistrează tot mai multe “succesuri” gen promovarea culturii române fără a livra un dram de cultură.

Forme fără fond. Pe banii publici.

Aberaţii juridice : Contractul de concesiune dintre Videanu şi BOR pentru vila mausoleu din Snagov

Acum ceva vreme a duduit presa despre Contractul de concesiune intervenit între Adriean Videanu şi Parohia Ciofliceni, autentificat, pentru crearea de aparenţe de legalitate, de către BNP Mentor. Prin contractul de concesiune respectiv Videanu a dobandit 5400 mp pe malul lacului Snagov, pe 95 ani, la o redevenţă de concesiune, totală, de 44000 RON, deci cam 101 EURO/an. Redevenţa nici măcar nu a fost plătită de rozaliu, ci de concesionarul anterior, care i-o face cadou sărăntocului de concesionar cel nou şi multimilionar. Evident, aşa redevenţă pentru aşa teren ar vrea oricine, dar pentru asta trebuie să munceşti, a declarat Videanu cu tupeul năucitor specific portocaliilor. Aşa este, trebuie să munceşti, categoric, cu o singură remarcă : trebuie să munceşti ca primar al Bucureştilor şi să acorzi din pix şi vot autorizaţii şi PUZ-uri pentru Biserica Mântuirii Neamului, orice altă ocupaţie ai avea nu pupi pomeni din astea de la Biserică.

 Terenul în speţă are un istoric interesant foc : a fost proprietate privată, fiind naţionalizat în perioada comunistă şi transferat parohiei Ciofliceni pentru extinderea cimitirului, extindere  care nu a mai avut loc (păcat de aşa o privelişte la lac, să o strici cu nişte morţi pe care oricum peisajul îi lasă reci). Deci Parohia Ciofliceni se vede împroprietărită de Comisia Judeţeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor, cu drept de reconstituire deci. În concluzie, proprietate privată 100%. Cum se face că un proprietar privat, ca mine şi ca dvs., încheie contract de concesiune?

Deşi documentul a fost vânturat în presă în integralitatea sa (eu l-am citit de aici, însă facsimilul referitor la contract a fost dat jos, probabil că şantajul a ridicat deja etajul), toată lumea a comentat despre mituirea lui Videanu de către BOR dar nimeni nu s-a uitat, de fapt, la litera contractului respectiv. Prima întrebare : despre ce concesiune este vorba? Nu este vorba despre nici o concesiune, deoarece nu se transmite folosinţa unui bun proprietate publică (Legea 213/1998) şi nici exploatarea unui serviciu de utilitate publică.

În consecinţă, din cauza faptului că :

1. Parohia Ciofliceni nu este autoritate publică,
2. Terenul este proprietate privată şi nu ţine de domeniul public,
3. nu implică vreun serviciu de utilitate publică, înseamnă că respectivul contract nu este contract de concesiune, în nici un chip, aşa cum notarul instrumentator îl declară fără să clipească.

Contractul respectiv cuprinde un număr de trei renunţări : o renunţare la beneficiul contractului iniţial de concesiune, o renunţare la redevenţa de concesiune plătită în întregime, ambele din partea primului concesionar şi o renunţare la dreptul de accesiune reală imobiliară, de data asta din partea proprietarului Parohia Ciofliceni, cu consecinţa creării unui drept de superficie pentru Videanu şi consoarta. Asta este esenţa contractului.

Fiind vorba de renunţări din partea unei persoane fizice, el este reductibil (valoarea economică a respectivului contract este uriaşă) ca liberalitate excesivă şi anulabil pentru vicii de consimţământ (lipsă de obiect?, de contraprestaţie?). Pe partea cu renunţarea din partea Parohiei, actul este nul, deoarece nu are acordul Consiliului Parohial (potrivit Statutului propriu al BOR), faptul că are un aviz favorabil de “sus”, de la mitropolie, fiind nerelevant pentru formalismul legii care solicită respectivul acord ca şi condiţie de validitate a actului.

Nulitatea cea mai flagrantă a contractului de “concesiune” încheiat între doi privaţi este faptul că intră în contradicţie flagrantă cu principiul numerus clausus al drepturilor reale, înscris în vechiul Cod civil care îi reglementează efectele, în sensul că respectivul contract inventează drepturi reale noi (concesiune între privaţi) nepermise de către lege. Mă întreb cât de petardă să fii, ca notar, să faci aşa ceva şi să dai naştere unor asemenea monştri prin autentificare?

Clar, ca la noi, la nimenea. La noi, după cum scria şi Rabbi Mordechai, istoria se scrie după cumetriile lui Bălălău, gramatica după succesurile  EBei, fizica după calculele şi pixelul albastru ale lui Funeriu, peisagistica rurală după oile lui Flutur iar dreptul civil şi teoria obligaţiilor după manevrele şi interesele de învârteală ale lui Videanu.

Ultimul să stingă lumina.

Proiect de lege privind cenzurarea internetului, blocarea accesului la bloguri

Dl. Tudor Ciuhodaru este, ca tot românul imparţial, obligat să ţină cu toate partidele, ca tot alesul uninominal. Domnia sa a trecut, într-o singură legislatură (care nici măcar nu s-a încheiat!!!, deci omul poate încă să îşi îmbunătăţească prestaţia) prin cam toate partidele reprezentate în parlament. Mai clar, a intrat în Parlament ca deputat PSD după alegerile din 2008. După căderea guvernului PSD-PDL deci ieşirea PSD de la putere, dl. Ciuhodaru a simţit brusc nevoia de imparţialitate şi s-a făcut independent (adică UNPR-ist). Dispoziţia uneperistă l-a ţinut aşa, vreun an, un an şi o lună, fără a se materializa într-un fotoliu de ministru, până când a sucombat farmecelor voiculesciene şi s-a înscris în PC, sperând într-o schimbare de regim aşa cum Motănelul Felix anunţase pentru martie 2011 şi, deci, la un fotoliu de ministru. N-a fost să fie aşa, Boc  şi Băsescu au rămas pe funcţii şi fotoliul de ministru, atât de râvnit de dl. Ciuhodaru, rămâne în continuare ocupat de altcineva. De supărare, domnul Ciuhodaru se leapădă de PC după vreo opt luni, ca să se declare (din nou) ”independent“, ca tot românul imparţial. Dacă acest comportament este sau nu unul de jartea a centurii politicii, vă las pe dvs. să apreciaţi.

Inclusiv în meteorica sa trecere pe la voiculescieni, dl. Ciuhodaru a făcut jocul puterii portocalii – ca să fie cu toate partidele chiar când nu este cu carnetul de membru în ele, tot ca românul cel imparţial -  iar dovada rezidă în proiectele legislative promovate în perioada respectivă, printre care se numără supercelebrul proiect legislativ (devenit, regretabil, lege) al alegerii primarilor dintr-un singur tur de scrutin. Deci, omul era în opoziţie dar făcea treaba puterii, adică exact să se revizuiască, dar să nu se schimbe nimica … curat Caragiale!

Acum, că este “independent”, poate să propună proiecte legislative “independente” cum ar fi cenzurarea internetului, pentru a împiedica în sfârşit noianul de voci critice care inundă internetul şi blogosfera. Probabil că unora le e dor de Telejurnalul de pe vremuri, prezentat azi de Pora, Marian, Culcer şi Turturică, motiv pentru care reinventează CENZURA celor ce zic altceva. Cenzura presupune şi cenzurarea internetului, deci exact Telejurnal şi ca în Republica Populară Chineză.

Proiectul de lege 900/2011 îşi propune să protejeze dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor (deci justificare beton) împotriva presei cu conţinut indecent, inclusiv a presei online. Noţiunea de “conţinut indecent” este voit laxă şi vagă, interzicând, printre altele, ideile şi exprimările licenţioase. Deci faptul că am afirmat despre d. Ciuhodaru că este un traseist şi o jartea de pe centura politicii (idee licenţioasă fără dubiu, domnia sa fiind un monument de probitate) poate să contravină moralei prin juxtapunerea cu  ”centura politicii” – ocupaţia de centuristă fiind imorală, desigur.

Boon, inventatul de pretexte legislative (protecţia minorilor) şi de definiţii largi (conţinut indecent) este simplu. Cum va funcţiona protecţia minorilor, în fapt? Păi, dacă e ziar, tre’ să aibe o bulină roşie pe care scrie (18+). Nesemnificativ că poţi pune mii de buline şi ziarul ăla în continuare poate ajunge în mâinile unui minor. La presa online, trebuie să se restricţioneze accesul pe bază de parolă iar accesarea să fie declarată de fiecare dată la fisc şi impozitată.

Iniţiatorul proiectului de lege este, simultan, şi cretin şi canalie. Este cretin pentru că mecanismul inventat de el nu rezistă nici de frică unei aprecieri critice. De exemplu, în presa online – dacă restrângem accesul pe bază de parolă, cum se va reuşi blocarea accesului minorilor? O să li se ceară buletinul înainte de logarea cu parolă? Dacă sunt minori, nu ar putea să îşi procure şi ei o parolă? Eu sunt sigur că da. Apoi, dacă punem unui ziar cu ţâţe o bulină, bulina respectivă va exercita ea rolul de supraveghere parentală sau tot părinţii vor trebui să vegheze la ce fac progeniturile lor? Şi, mai ales, de când conţinutul indecent dăunează dezvoltării FIZICE şi MENTALE ? Eu ştiu că dl. Ciuhodaru este medic, dar nu credeam că este medic aşa prost încât să creadă că masturbarea îl orbeşte pe practicant, sau că îl tâmpeşte, sunt studii medicale care dezmint acest mit. De acord, accesarea conţinutului indecent are legătură cu dezvoltarea morală, dar dezvoltarea morală a copilului este (sau ar trebui să fie) asigurată de părinţi (în primul rând), restul familiei, şcoală (în secundar) şi în ultimul rând de ziare şi internet.

Sistemul sancţionator pus în aplicare de PL 900/2011 demonstrează însă că dl. Ciuhodaru este canalie. Orice persoană se poate plânge că un ziar nu are bulină sau că un site este la liber şi, uite, foloseşte cuvinte care aduc atingere bunelor moravuri (din moment ce îl trimite frust şi fără ocolişuri pe premier în origini).

În cazul site-urilor şi blogurilor, plângerea se depune la ANRC care verifică pe de o parte, conţinutul indecent, pe de altă parte, respectarea prevederii cu declararea la fisc a accesărilor (ce-o avea ANRC cu fiscul, nu pricep). ANRC dispune internet providerilor, dacă găseşte plângerea întemeiată, să blocheze accesul la respectivul site. Punct. Cât de canalie să fii încât să propui blocarea accesului la internet pe motive atât de aiuritoare şi fără garanţii? Cât de idiot să fii să îţi imaginezi că se şi poate aşa ceva?

Canalie trebuie să fii, din moment ce există o pletorică jurisprudenţă CEDO pe marginea art. 10 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (dreptul la opinie şi de a comunica liber şi de a primi în mod liber comunicaţiile), care stabileşte clar că :

- limitarea accesului la internet trebuie dispusă printr-o lege clară şi previzibilă, ori definiţiile “presă” şi “conţinut indecent“, voit vagi şi laxe, exclud claritatea şi previzibilitatea;

- măsura trebuie să fie necesară într-o societate democratică – adică scopul urmărit să nu poată fi atins altfel; ori, buna dezvoltare morală a minorilor (dezvoltarea fizică şi mentală trebuiesc excluse ca absolut hilare şi derizorii) poate fi atinsă prin creşterea responsabilităţii parentale şi nu prin măsuri legislative gen “nanny state”/”big brother”.

- în caz de limitare a unui drept, măsura trebuie însoţită de garanţii – audiere prealabilă, prezenţa unui judecător – procurorul nu este de ajuns, vezi cazul Sanoma c. Olanda, căi de atac, garanţii împotriva arbitrarului etc. Deci ANRC sare din schemă, nefiind o garanţie de instanţă independentă şi imparţială.

- obligarea de a introduce un tarif pentru acces, declarat la fisc este culmea caraghioslâcului. Deci, în curând, veţi fi obligaţi să achitaţi un tarif să citiţi un blog. Dacă eu vreau să vă ofer informaţia pe gratis, apreciaţi dvs. dacă mă poate obliga cineva să vă tarifez, este ridicol.

Mai mult, blocarea accesului la un site este o măsură hilară şi nelegală, pentru că transmiterea de date (“mere conduit”) şi caching nu pot fi blocate eficient din moment ce informaţia rămâne disponibilă upstream sau downstream (este ineficientă, zic specialiştii). Pe partea de hosting, dacă serverul de hosting este în Bahamas, India sau China, legea română este hârtie igienică. Pe partea de servicii de hosting din România, trebuie menţionat faptul că şi Curtea Europeană de Justiţie de la Luxembourg, în două cazuri relativ recente (L’Oreal vs. E-bay, respectiv fff proaspătul Scarlet vs. Sabam) a subliniat importanţa de drept fundamental al liberului acces la informaţie (în ambele sensuri, al transmiterii şi recepţionării informaţiei) şi a exclus implicarea şi răspunderea furnizorilor de internet de hosting în cenzurarea datelor pe care le trafichează, deci PL 900/2011 este nu numai contrar jurisprudenţei atât de bogate a CEDO dar şi celei recente a CEJ. Deci legislaţie anti-Consiliul Europei, anti-UE. Deci utilitatea practică a PL 900/2011 (văzută în sensul de “măsură necesară într-o societate democratică“) este zero sau tinde spre zero.

În concluzie, am un mesaj pentru dl. Ciuhodaru : sunteţi un doctor prost cu spume (pentru că susţineţi în expunerea de motive că presa cu conţinut indecent dăunează dezvoltării fizice şi mentale a unui minor), sunteţi un legiuitor jalnic de prost, un membru al corpului legiuitor jalnic (cine propune în România anului 2011 un PL atât de evident antieuropean şi anti UE nu îşi merită titlul şi salariul), o persoană cu rectitudinea morală a osului de meduză, o jartea  de pe centura politicii.

PS : în caz că Proiectul de Lege 900/2011 ajunge cumva lege, voi fi obligat să parolez accesul la acest site, deoarece foloseşte expresii licenţioase gen “Baragladina de Udrea”, ”Avortonul Boc”, Fermecătoru’, Flatulenţa sa, Băşidentul etc. Vă atrag atenţia că, înainte de a vă loga spre a citi blogul, trebuie să vă juraţi pe cuvânt de pionier şi pe verde natural că aveţi mai mult de 18 ani şi să introduceţi una din următoarele parole :

- M . .E  BĂSESCU

- DĂ-TE-N P..A MEA CIUHODARU

“RAAPPS este cea mai mare hoţie”

Este exact declaraţia slobozită pe gaura de sus de doamna multiministresă ot Pleşcoi. Este vorba de “inside information“, pentru că numai un avocat de valoare închipuită (care a primit în anul 2004 nu mai puţin de 2,4 miliarde de lei pentru servicii avocaţiale imaginare) poate să ştie realităţi atât de crude. Numele avocatului îl ştiţi prea bine, începe cu Elena şi se termină cu Udrea iar serviciile avocaţiale au fost atât de închipuite, încât a fost silită să dea banii înapoi (în parte şi numai după ce a ieşit un tărăboi infernal de presă prin 2006).

OK, ştim că ministresa chivuţă de Pleşcoi are tupeu de îngheţi, dar chiar aşa, să urli de RAAPPS că este o hoţie după ce tu însăţi ai devalizat-o de 2,4 miliarde de lei? Cât de scurtă crede chivuţa tupeistă că ne este memoria? Oricum, dacă memoria ne este scurtă, tupeul de minoritar al domniei sale este nemărginit. Sau ar mai fi o explicaţie : din moment ce a returnat cam jumătate din cele 2,4 miliarde la RAAPPS, putem să conchidem că strugurii sunt acri  şi că RAAPPS ar fi fost o afacere solidă dacă ar fi muls-o exclusiv domnia sa, în întregime şi perpetuu. Cum nu e aşa, RAAPPS este cea mai mare hoţie.

PS : tot în interviul de mai sus, baragladina vorbeşte despre creditul ei bancar din 2009. Ciudat, să se vorbească în acelaşi interviu despre RAAPPS (anul de graţie 2004) şi BRD (anul de graţie 2009). Semnalul codat, cifrat a fost slobozit, să vedem conformarea în teritoriu. Pare însă evident că noi, ca naţiune, nu putem să rambursăm cât pot să fure leprele astea portocalii.

Cadastrul şi Cartea Funciară se privatizează, trompeţeşte Lenuţa Udrea

Cadastrul Naţional se privatizează, anunţa chivuţa Udrea pe flaşneta Hotnews. Asta era miza transferului ANCPI de la MAI către MDRT, ca aceasta să fie vândută către privaţi. Nu era suficient ca puterea portocalie să se înstăpânească cu tot banul public, acum vor să transfere în familie (a se citi “famiglia”) taxarea transferurilor de proprietate şi controlarea Cărţii Funciare cu tot ce mişcă în ea.

Să vezi de acum încolo matrapazlâcuri cu terenuri, gen “Ia Bordeiul, dă-mi Bordeiul, na-ţi Satul Francez” sau “Nu avem terenuri de restituit în natură în Străuleşti sau Balta Albă, vă restituim terenul prin compensare în Primăverii”, după reţete penale patentate de Băsescu.

Minunată guvernarea asta de dreapta. Aşteptăm privatizarea Ministerului de Finanţe care să se transforme în “Colectorul fiscal-Rackett SA” sau a poliţiei, în sensul reformării ei în SC Poliţia Română SRL. Gluma este proastă şi amară foc, au încercat-o şi englezii în epoca post-Thatcher (guvernul John Major), uitaţi-vă puţin aici la POLICE PLC cu Hugh Laurie şi Stephen Fry.

Scapă cine poate.

“Inapetenţa pentru creditare”

Pe fondul ştirilor despre pierderile din sectorul bancar, anunţate săptămâna asta, sau a ştirilor precum aceasta, potrivit cu care băncile austriece nu mai acordă credite în EUR, vă las cu o caricatură din “Private Eye”, almanahul 2011.

Şi, pentru că v-a plăcut, încă una :